Art. 269 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune Probele Judecata

Art. 269

Noţiune

(1) Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.

(2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter.

Comentarii despre Art. 269 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune Probele Judecata

adriana 13.12.2013

Principala dihotomie a înscrisurilor rămâne în continuare aceea determinată de înscrisurile autentice şi cele sub semnătură privată, în funcţie de modul de întocmire şi uneori chiar de scopul preconstituirii actului într-una dintre cele două forme.

1. Definiţia şi condiţiile înscrisului autentic. Spre deosebire de vechea formulă a art. 1171 C. civ. 1864, care încorpora acestei categorii înscrisurile făcute (întocmite) de un funcţionar public competent cu respectarea formalităţilor cerute prin lege, noua reglementare prevede un domeniu mai întins pentru actele autentice: sunt autentice actele

Citește mai mult

întocmite sau, după caz, primite şi autentificate de o autoritate publică, notarul public sau o altă persoană învestită de stat cu exerciţiul unei autorităţi sau puteri publice, în forma şi condiţiile cerute de lege.

Aşadar, condiţiile actului autentic sunt următoarele:

a) calitatea sau calificarea celui care instrumentează actul în întregime sau care autentifică un act prezentat de particulari. Rezultă că părţile nu pot declara actul autentic prin voinţa lor, dacă acesta nu este întocmit sau primit şi autentificat de persoana care se află în exerciţiul unei autorităţi publice recunoscute de stat;

b) agentul instrumentator al actului trebuie să fie învestit de stat cu exerciţiul acelei autoritâţi publice şi să respecte condiţiile şi limitele exerciţiului funcţiei sale.

Are acest exerciţiu, în condiţiile alin. (2) al art. 269 NCPC, orice autoritate publică emitentă a unui înscris, dacă acelui înscris îi este recunoscută prin lege această calitate;

c) înscrisul să fie întocmit în forma şi condiţiile cerute de lege. Această cerinţă este destul de generală, dar se justifică pe o varietate mare a actelor autentice (dintre care actele autentificate de notarul public în exerciţiul unei autorităţi publice, potrivit art. 7 din Legea nr. 36/1995, republicată, sunt doar o mică parte). De aceea, compatibilitatea actului autentic cu legea trebuie raportată la reglementări cu caracter special.

Respectarea tuturor acestor condiţii trebuie să rezulte din chiar formula de autentificare încorporată sau ataşată actului şi nu poate fi dovedită cu elemente/probe exterioare (de exemplu, cu martori).

2. Domeniul autenticităţii. Autenticitatea înscrisului şi efectele pe care aceasta le atrage în planul probaţiunii judiciare se referă la: stabilirea identităţii părţilor; luarea sau exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinutul înscrisului; semnătura părţilor şi data înscrisului.

Aşadar, intră sub protecţia conferită de formula de autentificare a actului ceea ce agentul instrumentator constată ex propriis sensibus (prin propriile sale simţuri şi capacităţi).

Rămân aşadar în afara autenticităţii declaraţiile pe care părţile le fac în faţa agentului instrumentator (conţinutul sau veridicitatea acestora, nu exhibarea declaraţiei părţii în faţa celui care autentifică actul), modul de formare sau exhibare a voinţei acestora.

Intră în domeniul autenticităţii constatările referitoare la prezenţa părţilor, identificarea lor, consemnarea declaraţiilor făcute şi menţiunea semnării actului sau constatarea oricărui fapt petrecut în faţa celui care aplică procedura autentificării, precum şi data consemnată în formula de autentificare a actului.

Dispoziţiile art. 269 NCPC devin astfel normo generală pentru verificarea condiţiilor înscrisului autentic şi pentru stabilirea domeniului autenticităţii.

în măsura în care o lege specială fie trasează condiţii speciale pentru ca actul să fie considerat autentic din perspectiva probatorie, fie include în domeniul autenticităţii şi alte elemente ale înscrisului, atunci acele dispoziţii vor fi prioritare cu referire la respectivul înscris. în acest sens, arătam că art. 100 alin (2) din Legea nr. 36/1995, republicată, introdus prin Legea nr. 77/2012, norma specială pentru reglementarea înscrisului autentificat în procedura notarială, indică la litera b) că intră în domeniul autenticităţii şi locul încheierii actului.

Răspunde