Art. 273 Noul Cod de Procedură Civilă Putere doveditoare Probele Judecata
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele
Art. 273
Putere doveditoare
(1) Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară.
(2) Menţiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte menţiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de dovadă scrisă.
| ← Art. 272 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune Probele Judecata | Art. 274 Noul Cod de Procedură Civilă Pluralitatea de... → |
|---|
El se bucură de o prezumţie de validitate, astfel are putere probatorie faţă de persoana căreia i se opune sub condiţia recunoaşterii, dar nu are beneficiul prezumţiei de autenticitate pe care legea îl recunoaşte înscrisului autentic. Este vorba de opunerea înscrisului în scop probator, adică în cadrul unui proces civil, în acest caz recunoaşterea înscrisului trebuind să emane de la partea din proces.
Puterea probatorie a înscrisului sub semnătură privată are anumite limite:
a) sâ fie recunoscut de cel
Citește mai mult
căruia i se opune sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut. Recunoaşterea înscrisului poate fi explicită, dar poate fi şi dedusă din anumite împrejurări determinate de atitudinea celui care l-ar putea tăgădui (lipsa oricărei contestaţii, folosirea aceluiaşi înscris ori a unei părţi a acestuia). De asemenea, este socotit ca recunoscut înscrisul contestat fie în procedura verificării scriptelor, fie în cea a falsului, dacă instanţa constată valabilitatea actului ca instrument probator;(1) Cu privire la semnătură, a se vedea şi supra, comentariile de la art. 268.
b) puterea doveditoare se limitează la persoana care recunoaşte înscrisul şi se întinde numai până la proba contrară. Prin urmare, înscrisul sub semnătură privată, chiar recunoscut, nu are opozabilitate generală, ceea ce este şi firesc având în vedere calitatea actului de recunoaştere. De asemenea, recunoaşterea actului nu semnifică incontesta-bilitatea acestuia, autorul recunoaşterii sau oricare terţ putând face dovada contrară a faptului conţinut de înscris.
Noua dispoziţie procesuală este mai restrictivă decât vechea reglementare [art. 1177 alin. (1) C. civ. 1864 şi art. 177 alin. (1) CPC 1865], care dădea înscrisului recunoscut forţa probantă a înscrisului autentic de natură a restrânge masiv libertatea probatorie a autorului recunoaşterii. în temeiul noii reglementări, partea căreia i se opune un înscris sub semnătură privată nu mai este obligată să tăgăduiască formal scrisul ori semnătura sa, deoarece nu mai planează asupra sa acest risc.
Pentru terţi, problema forţei probatorii a înscrisului nu se pune până la incidenţa înscrisului într-un proces unde acesta este folosit ca probă;
c) înscrisul, chiar recunoscut, nu are forţă probantă în privinţa menţiunilor străine de raportul juridic care reprezintă obiectul actului.
Cât priveşte forţa probantă a înscrisului nesemnat de părţi sau de una dintre părţi, acesta nu este valabil ca instrumentum, însă, în măsura în care forma scrisă nu este cerută ad validitatem, operaţiunea juridică (negotium) rămâne valabilă, putând fi dovedită prin alte mijloace de probă, de exemplu recunoaşterea. Chiar înscrisul respectiv poate constitui început de dovadă scrisă, însă numai dacă este opus părţii care l-a scris în condiţiile art. 310 NCPC [spre deosebire de ipoteza alin. (2) al art. 273 NCPC, care are ca premisă un înscris semnat de emitent şi recunoscut de partea căreia i se opune].