Art. 277 Noul Cod de Procedură Civilă Înscrisurile întocmite de profesionişti Probele Judecata
| Comentarii |
|
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele
Art. 277
Înscrisurile întocmite de profesionişti
(1) Dispoziţiile art. 274 şi 275 nu se aplică în raporturile dintre profesionişti.
(2) Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.
(3) Înscrisul sub semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă.
(4) Dacă înscrisul prevăzut la alin. (3) nu conţine nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părţi cu orice mijloc de probă.
| ← Art. 276 Noul Cod de Procedură Civilă Sancţiunea... | Art. 278 Noul Cod de Procedură Civilă Data certă a... → |
|---|
Excepţia instituită prin alin. (1) al art. 277 este determinată de calitatea persoanelor angajate în raportul juridic obligaţional şi se explică prin specificul activităţii de comerţ, uzanţele comerciale şi spiritul de încredere care trebuie să însoţească aceste raporturi, dar nu în ultimul rând şi prin caracterul accelerat în care aceste raporturi se încheie, desfăşoară şi epuizează.
Ar fi excesiv de formal ca raporturile juridice dintre profesionişti să fie condiţionate de nevoia preconstituirii probelor, în
Citește mai mult
condiţiile în care în extrem de multe situaţii, în circuitul comercial, profesioniştii îşi organizează activitatea de comerţ în special în baza comenzilor, a ofertelor urmate de executarea lor, stabilesc legături numai prin corespondenţă, fără măcar a se întâlni în vederea întocmirii actelor juridice ca suport probator al relaţiilor lor juridice.Aşadar, excepţia nu are legătură cu natura actelor încheiate între profesionişti, ci apare ca o necesitate firească în contextul prezentat.
2. înscrisul nesemnat. Ţinând cont de toate elementele expuse anterior, legiuitorul atribuie valoare probatorie între profesionişti chiar şi înscrisului nesemnat, o derogare foarte importantă având în vedere rolul şi funcţia de pe care semnătura o are atunci când este vorba despre înscrisuri sub semnătură privată, ca instrumente probatorii (a se vedea art. 272-273 NCPC).
Totuşi, pentru ca înscrisul nesemnat sa aibă valoare probatorie asupra a ceea ce cuprinde în condiţiile alin. (2) al art. 277, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) înscrisul sâ ateste un act juridic, iar nu un fapt juridic stricto sensu. Nu are importanţă dacă înscrisul cuprinde elementele actului juridic la încheierea acestuia ori dacă este emis în timpul şi în executarea actului, dacă se poate stabili conexiunea lui cu operaţiunea juridică;
b) înscrisul sâ fie utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic. Această demonstraţie conexă trebuie realizată de cel care prezintă înscrisul ca probă în instanţă. Această parte va trebui să demonstreze că activitatea sa de comerţ sau a partenerului său se desfăşoară în mod obişnuit în felul determinat prin emiterea acelui înscris (de exemplu, partea va trebui să demonstreze că procedura ofertelor lansate public prin mesaje postate pe site-ul companiei, urmate de o acceptare din partea destinatarilor, este în mod obişnuit suficientă pentru ca acea companie să fie considerată angajată într-un raport juridic pe care îl execută).
Obişnuinţa folosirii înscrisului în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic este demonstrată de obicei ca situaţie de fapt, cu elemente exterioare înscrisului, şi poate să rezulte din manifestări exprese (se emit scrisori de confirmare a datelor cuprinse în înscris), dar şi tacit (când rezultă din manifestări de voinţă neîndoielnice care atestă voinţa de a accepta ceea ce conţine înscrisul).
în această categorie includem situaţia extrem de frecvent întâlnită a facturilor care, emise fiind de vânzător sau de prestatorul unui serviciu, sunt folosite de către acesta în procesul intentat ulterior cumpărătorului sau beneficiarului, iar acesta opune lipsa propriei semnături pe act pentru dovedirea actului juridic bilateral.
Ne punem problema forţei probatorii a facturii din două perspective:
- prima, referitoare la proba raportului juridic, caz în care factura va fi analizată din punct de vedere probator numai atunci când actul scris (de exemplu, contractul de prestări de servicii) nu a fost preconstituit ca dovadă a acelui raport; cu alte cuvinte, dacă există şi este semnată de părţi convenţia care atestă relaţia dintre acestea, rolul probator al facturii este minimalizat, deoarece proba convenţiei se face prin înscris, cu toate clauzele sale;
- a doua, referitoare la rolul probator complementar al facturii, ataşat probei raportului juridic. Astfel, uneori părţile prevăd în contract că marfa se livrează şi se predă odată cu factura sau că scadenţa obligaţiei se calculează de la recepţia facturii ori că este condiţionată de lipsa oricărei obiecţiuni la recepţia sa etc., caz în care, fără a face proba raportului juridic originar, al naşterii sale, îi dovedeşte condiţiile executării.
Vom avea în vedere în principal prima semnificaţie probatorie a facturii, adică modul în care noul cod preia aspectele foarte mult folosite şi discutate ale art. 46 C. corn., care a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011.
în acest sens, factura comercială semnată de ambele părţi este un înscris sub semnătură privată prin care se constată o operaţiune comercială-în sensul de act juridic-, atât cu privire la operaţiunea juridică încheiată (clauzele sale esenţiale privitoare la mărfurile vândute, serviciile prestate etc., în care acestea sunt arătate amănunţit, indicându-se natura, calitatea, cantitatea, preţul), cât şi cu privire la modalităţile executării contractului, iar uneori face şi dovada executării contractului de către emitent.
Factura comercială semnată de emitent şi de destinatar (cel căruia îi e adresată ca şi cumpărător sau beneficiar) se mai numeşte şi factură acceptată expres. în aceste condiţii, ea face dovadă ca orice înscris sub semnătură privată împotriva ambelor părţi, în condiţiile mai sus-reglementate.
Factura semnată numai de către emitent (vânzător, prestator etc.) - care interesează în mod special din perspectiva comentariului acestui articol-face probă contra emitentului, în privinţa întregului său cuprins, indiferent dacă a fost sau nu acceptată de cel căruia i se adresează (s-a mai susţinut că fundamentul juridic al acestei forţe probante îl constituie şi mărturisirea extrajudiciară a emitentului, dar credem că această interpretare nu mai corespunde actualei reglementari). Aşadar, factura constituie în mâna destinatarului dovada obligaţiei emitentului de a-i preda bunurile mobile, indicate în ea, chiar dacă nu este semnată de acesta, lipsa semnăturii destinatarului constituind elementul care o deosebeşte de înscrisurile sub semnătură privată.
Factura nu face dovadă împotriva destinatarului care nu a semnat-o decât în condiţiile alin. (2) al art. 277; cu alte cuvinte, cel care o foloseşte în proces (cel mai probabil emitentul) tinde a dovedi cu ea un act juridic (operaţiunea juridică determinată cu ajutorul elementelor din factură), dacă dovedeşte că destinatarul facturii îşi organizează activitatea specifică (comerţ, servicii etc.) în acest fel (pe baza facturilor recepţionate odată cu marfa sau cu serviciul contractat etc.), fie doar în raportul juridic stabil şi constant cu emitentul (de exemplu a făcut plăţi anterioare în aceleaşi condiţii sau şi-a executat prestaţiile corelative în mod necontestat, ceea ce până acum era denumit în doctrină şi practică acceptarea tacita a facturii), fie în relaţia cu orice profesionist.
De asemenea, de o importanţă şi frecvenţă notabilă în practică sunt şi înscrisurile nesemnate invocate drept corespondenţa între profesionişti.
Prin corespondenţă între profesionişti se înţelege orice fel de înscrisuri (scrisori, adrese, note etc.) intervenite între profesionişti în scopul încheierii unor contracte civile sau al modificării ori stingerii unor obligaţii civile.
înscrisurile expediate şi primite de aceştia, care alcătuiesc corespondenţa între profesionişti, fac parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată, condiţia semnării sau nesemnării lor de către emitenţi făcând necesare aceleaşi distincţii şi efecte în plan probator precum cele deja analizate;
c) în fine, a treia condiţie pentru recunoaşterea valorii probatorii este aceea ca legea sâ nu impună forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.
Dorim să mai subliniem, de asemenea, că legea se referă la forţa probantă astfel determinată asupra întregului cuprins al înscrisului, ceea ce - cel puţin în cazul facturilor - finalizează o mai veche şi netranşată dispută între doctrină şi practică (mai precis, o parte a sa) referitoare la limitele probei raportului juridic în legătură cu menţiunile atipice inserate de părţi în acest gen de documente (de exemplu, se inserează în factură o menţiune referitoare la scadenţa obligaţiei de plată la un anumit număr de zile de la recepţia facturii sau se inserează o clauză penală etc.)
3. Data înscrisului sub semnătură privată. Ultimele două alineate ale art. 277 stabilesc criteriile de evaluare probatorie a consemnării referitoare la data înscrisului sub semnătură privată care tinde la dovedirea raportului juridic dintre profesionişti, sau, dimpotrivă, semnificaţia lipsei unei asemenea specificări.
Avem în vedere în acest caz atât înscrisurile sub semnătură privată ca atare, potrivit art. 272, cât şi pe cele care, nefiind semnate de profesionişti, au aceeaşi valoare probantă cu condiţia respectării exigenţelor din alin. (2) al art. 277.
în acest sens, cu condiţia evocării probatorii a înscrisului în exerciţiul activităţii unei întreprinderi:
- data consemnată în înscris este prezumată reală până la proba contrară; prezumţia este legală simplă, deci profită celui care se prevalează de aceasta, dar poate fi răsturnată de adversar prin orice proba contrară;
- în lipsa unei consemnări referitoare la dată, aceasta poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, dacă părţile au nevoie de dovada datei înscrisului pentru dovedirea susţinerilor lor.