Art. 35 Noul Cod de Procedură Civilă Constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept Aplicarea legii de procedură civilă
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Aplicarea legii de procedură civilă
Aplicarea legii de procedură civilă
Art. 35
Constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept
Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.
| ← Art. 34 Noul Cod de Procedură Civilă Realizarea drepturilor... | Art. 36 Noul Cod de Procedură Civilă Calitatea procesuală... → |
|---|
Acest art. 35 din CPC in fapt comunica, cum ii este si titlul, despre constatarea existentei sau inexistentei unui drept, depinde de ce parte a articolului esti, adica, daca esti de partea a-ti fi constatat un drept, sau daca esti de partea ca adversarului sa-i fie constatata inexistenta unui drept care-l pretinde asupra ta, sau a-ti fi constatata inexistenta unui drept care se pretinde ca-l ai.
In fapt acest articol consacra "exceptia de prematuritate a actiunii", si trebuie interpretat in integrum, ca si articol nu din titlu, pe parti, sau pe bucati.
Desi nu are decat
Citește mai mult
un singur aliniat, articolul are totusi doua parti care comunica doua lucruri diferite, dar, care se leaga intre ele:1. Prima parte (sau primul aspect comunicat), "Cel care are interes poate sa ceara constatarea existentei sau inexistentei unui drept.", comunica celui caruia i se adreseaza (interesatului) ca are posibilitatea, printr-o cerere de chemare in judecata, sa investeasca o instanta, in vederea constatarii dreptului sau (personal), sau, cum am spus in preambul, ca adversarului sa-i fie constatata inexistenta unui drept, etc.
2. A doua parte, (sau al doi-lea aspect comunicat) si cred ca este substanta articolului, este ca,, comunica, atat instantei investite, cat si interesatului care cere constatarea existentei sau inexistentei unui drept ca, "Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului pe orice alta cale prevazuta de lege.". Articolul in discutie face referire la faptul ca nu trebuie sa investesti o instanta cu scopul articolului, daca exista alte legi care-ti creeaza posibilitati sa ceri realizarea dreptului pe alte cai.
Cu titlu de exemplu: Actiunea, in recuperarea unui prejudiciu rezultat dintr-un accident de circulatie, asupra culpabilului de producerea accidentului. Raportat la articolul in discutie, cererea de chemare in judecata formulata in baza raspunderii civile delictuale, poate fi respinsa, avand in vedere ca paguba poate fi recuperata in baza Legii asigurarilor, si in baza politei RCA valabila la data accidentului. Instantele o fac. Mai ales ca vor sa mai reduca din nr. dosarelor care le au spre solutionare, dar conditia este ca partea interesata sa ridice aceasta exceptie.
Intrebarea care se ridica: Instantele sunt obligate sa aplice prevederile acestui articol si sa respinga cererea in constatrea existentei sau inexistentei dreptului, sau pot respinge "exceptia prematuritatii" care este consacrata de acest articol? Raspunsul este: Nu sunt obligate, pot continua procesul...
Cu titlu de parere personala, articolul in discutie nu este corect denumit de legiuitor, deoarece nu are in el substanta constatarii existentei sau inexistentei unui drept(unor drepturi). Pot cere existenta sau inexistenta unor drepturi sprijinindu-ma pe alte articole mai solide decat acesta cum ar fi art. 21 din Constitutia Romaniei, mult mai substantial in cererea si apararea drepturilor.
ART. 21
Accesul liber la justitie
(1) Orice persoană se poate adresa justitiei pentru apărarea drepturilor, a libertătilor si a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate ingrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părtile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil.
(4) Jurisdictiile speciale administrative sunt facultative si gratuite.
Va multumesc pentru atentia acordata.
[...]
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2016.
Detalii: legeaz.net/monitorul-oficial-862-2016/decizie-iccj-13-2016-actiuni-constatare-drept-incadrare-grupe-munca-imprescriptible
Articolul 35 NCPC reprezintă o preluare întocmai a art. 111 CPC 1865, cu singura diferenţă că teza a ll-a a articolului a fost completată cu sintagma „pe orice altă cale prevăzută de lege".
2. Noţiunea cererii în constatare. Ca noţiune, cererea în constatare este aceea prin care reclamantul solicită constatarea existenţei unui drept al său (cerere în constatare pozitivă) ori
Citește mai mult
inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa (cerere în constatare negativă), indiferent dacă dreptul are caracter patrimonial sau nepatrimonial.în categoria cererilor pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept nepatrimonial se pot include, spre exemplu, cererea privind constatarea calităţii de constructor de bună sau de rea-credinţă, cererea vizând constatarea existenţei sau inexistenţei consimţământului pârâtului la efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire a unui imobil etc.
Cu titlu exemplificativ, sunt cereri în constatarea existenţei unui drept patrimonial următoarele: cererea în constatarea dreptului de proprietate, în ipoteza în care reclamantul are posesia bunului; cererea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii imobiliare în sistemul Codului civil din 1864 sau al accesiunii imobiliare; cererea în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului împotriva reclamantului; cererea în constatarea simulaţiei unui act juridic; cererea privind constatarea calităţii de bun propriu; cererea în constatarea compensaţiei legale; cererea în constatarea intervenirii unui contract de vânzare a unui autoturism etc.
Divergenţe de opinii s-au exprimat în doctrină şi în practica judiciară cu privire la calificarea acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în sistemul Codului civil din 1864, în funcţie de scopul material urmărit. Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că aceasta este o acţiune în constatare, iar, într-o a doua opinie, s-a considerat că aceasta are natura juridică a unei acţiuni în realizare.
Apreciem că acţiunea analizată constituie o acţiune în constatare, raportat la faptul că uzucapiunea poate fi opusă pe cale de apărare de fond, independent de existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care să se fi constatat dobândirea dreptului în acest mod, precum şi că titularul dreptului are posibilitatea să renunţe la invocarea beneficiului uzucapiunii, ceea ce presupune că dreptul a fost dobândit anterior de către acesta.
Condiţia interesului stipulată în mod expres în textul art. 35 NCPC nu are semnificaţia faptului că aceasta ar constitui singura condiţie cerută de lege pentru exerciţiul cererii în constatare, ci dimpotrivă, toate cerinţele enunţate în art. 32 alin. (1) NCPC trebuie să fie întrunite în ipoteza promovării unei astfel de acţiuni civile.
O cerere în constatare va fi însă respinsă ca lipsită de interes în ipoteza în care dreptul de proprietate asupra bunului posedat de reclamant nu îi este efectiv contestat sau nu ar exista posibilitatea contestării sale în viitor.
Simpla solicitare a reclamantului de a i se constata o serie de drepturi pe care legea i le recunoaşte, dar care nu sunt supuse unei contestaţii prezente sau eventuale, nu este de natură să conducă la admiterea acţiunii în constatare, nefiind întrunită condiţia justificării unui interes determinat.
3. Trăsăturile caracteristice ale cererii în constatare. Elementele comune ale cererilor pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial sau nepatrimonial sunt următoarele:
3.1. Imprescriptibilitatea. Potrivit dispoziţiilor art. 2502 alin. (2) pct. 2 NCC, sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
3.2. Caracterul subsidiar. Cererile în constatare de drepturi au caracter subsidiar în raport cu cererile în realizare de drepturi, motiv pentru care instanţa de judecată sesizată cu soluţionarea unei astfel de cereri în constatare va invoca şi va admite, în acest caz, din oficiu, excepţia caracterului subsidiar al cererii în constatare în raport de cererea în realizare, respingând în consecinţă cererea ca inadmisibilă (excepţia în cauză fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie).
în situaţia în care o parte a promovat o acţiune în constatare ce a fost respinsă ca inadmisibilă pentru considerentul caracterului său subsidiar, la momentul introducerii acţiunii în realizare nu i se va opune excepţia autorităţii de lucru judecat, din moment ce instanţa care a soluţionat prima acţiune nu a intrat în analiza fondului dreptului dedus judecăţii.
în schimb, va exista efect de lucru judecat în manifestarea procesuală prevăzută de art. 431 alin. (2) NCPC, iar nu de excepţie procesuală (ce ar implica tripla identitate de obiect, părţi şi cauză), în cazul în care, într-o primă cerere, pretenţia concretă a constituit-o constatarea dreptului de proprietate asupra unui bun, cerere ce a fost respinsă ca neîntemeiată, iar, în cea de-a doua, s-a solicitat de către aceeaşi parte partajarea aceluiaşi bun, aceasta urmând a fi respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active.
în ipoteza capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra unui bun preluat abuziv, urmat de cel vizând revendicarea imobiliară, deşi aparent primul capăt de cerere ar constitui o acţiune în constatare şi, aplicând dispoziţiile legale incidente, ar trebui respins ca inadmisibil, existând capătul al doilea de cerere reprezentând acţiunea în realizare, în realitate nevalabilitatea titlului statului implică de fapt aplicarea de către instanţă a unei sancţiuni în privinţa actului de preluare a bunului în proprietatea statului, şi anume a nulităţii absolute, iar o atare acţiune constituie, de asemenea, în exemplul dat, o acţiune în realizare, promovarea acestui capăt de cerere nefiind deci inadmisibilă.
în cazul nulităţii absolute, cererea de chemare în judecată are ca obiect declararea nulităţii actului juridic, în ipoteza în care aceasta este efectul hotărârii judecătoreşti (de pildă, nulitatea actului juridic pentru lipsa consimţământului uneia dintre părţi), sau constatarea nulităţii actului juridic, în măsura în care legea prevede faptul operării de drept a acestei sancţiuni [spre exemplu, nulitatea actului notarial de înstrăinare a apartamentelor sau spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă în lipsa prezentării unei adeverinţe din partea asociaţiei de proprietari, care să reprezinte dovada achitării la zi de către proprietar a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari, potrivit art. 20 alin. (2) teza a ll-a din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari].
Pentru acurateţe, dispozitivul hotărârii judecătoreşti de admitere a unei astfel de cereri ar trebui să reflecte raţionamentul juridic expus anterior, cuprinzând dispoziţia declarării nulităţii absolute a actului sau, după caz, a constatării nulităţii.
în reglementarea noului Cod civil, legiuitorul a optat pentru terminologia de constatare a nulităţii, în ipoteza nulităţii absolute, respectiv de declarare a nulităţii actului ori de anulabilitate a actului, în ipoteza nulităţii relative [art. 1134, art. 1258, art. 2502 alin. (2) pct. 3 şi 4 NCC etc.].
Desigur, dată fiind terminologia uzitată de noul Cod civil, formularea minutei în sensul constatării nulităţii absolute a actului juridic, în toate ipotezele, nu ar putea fi criticată ca fiind nelegală, câtă vreme ea constituie proiecţia fidelă a dispoziţiilor legale din cod. Apreciem, însă, că o asemenea soluţie ar fi criticabilă din punctul de vedere al rigurozităţii raţionamentului juridic care a condus la pronunţarea ei.
în jurisprudenţă s-a stabilit că sunt inadmisibile acţiunea în constatarea ocupării fără drept a unui imobil, câtă vreme reclamantul are la dispoziţie acţiunea în revendicare, prin care poate obţine obligarea pârâtului la respectarea dreptului său de proprietate111; acţiunea în constatarea prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită, dacă partea are deschisă calea contestaţiei la executare121 (în ipoteza în care însă executarea silită nu a debutat, o astfel de acţiune este admisibilă, partea neputând promova contestaţia la executare).
3.3. Lipsa caracterului executoriu al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cererile în constatare. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în cererile în constatare de drepturi nu constituie titluri executorii, dar, dacă prin dispozitiv pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, acest capăt accesoriu de cerere reprezintă o cerere în realizare, motiv pentru care se poate porni executarea silită pentru obţinerea sumelor obţinute cu acest titlu.
într-o astfel de ipoteză, în care hotărârea pronunţată într-o acţiune în constatare cuprinde şi soluţia de admitere a capătului de cerere privitor la cheltuielile de judecată, cererea de încuviinţare a executării silite a titlului executoriu nu se va respinge de plano ca neîntemeiată, în măsura în care creditorul tinde la executarea dispoziţiei vizând cheltuielile de judecată.
Cererea de suspendare a executării unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o acţiune în constatare (fără dispoziţii cu caracter executoriu) este neîntemeiată, din moment ce o asemenea hotărâre nu este susceptibilă de executare silită.
3.4. Obiectul cererilor în constatare vizează un drept, iar nu o situaţie de fapt. Cererile în constatare pot avea ca obiect numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, iar nu a unei situaţii de fapt, cu excepţia ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 359-365 NCPC, care reglementează procedura asigurării probelor. în situaţia în care cererea are ca obiect constatarea unei situaţii de fapt, fiind însă întemeiată pe dispoziţiile art. 35 NCPC, instanţa, din oficiu, va invoca şi va admite excepţia inadmisibilităţii promovării cererii, respingând-o în consecinţă.
Practica judiciară a stabilit că este inadmisibilă acţiunea prin care se cere constatarea unui fapt, spre exemplu, a identităţii de persoană dintre reclamant şi cel care figurează cu un alt nume într-un act121 sau a împrejurărilor în care s-a pierdut un înscris.
Obiectul cererii în constatare trebuie să vizeze existenţa sau inexistenţa unui drept determinat, iar nu a unuia generic (spre exemplu, inexistenţa vreunei datorii a reclamantului faţă de pârât sau inexistenţa vreunui drept al pârâtului asupra bunurilor reclamantului), întrucât procedura contencioasă impune analiza unui raport juridic concret'41, în acest ultim caz, apreciem că se impune anularea cererii, în temeiul art. 196 alin. (1) NCPC, soluţia fiind pronunţată prin prisma nevalabilităţii obiectului cererii, acesta nefiind determinat sau determinabil.
3.5. Transformarea cererii în constatare în cerere în realizare şi invers. Până la închiderea dezbaterilor, reclamantul poate înlocui cererea în constatare printr-o cerere în realizare şi invers, dacă cererea în constatare poate fi primită, fără a se acorda termen de judecată, instanţa luând act de precizare şi consemnându-se în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale ale părţii în acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. 4 NCPC.
Prin urmare, o eventuală invocare de către partea adversă a excepţiei tardivităţii modificării cererii va fi respinsă ca neîntemeiată.
Totodată, o atare transformare a acţiunii în constatare în acţiune în realizare şi invers constituie o excepţie de la condiţiile generale de formă ale cererilor în justiţie, legea neimpunând în acest caz forma scrisă a cererii adiţionale, fiind suficient ca declaraţia părţii în sensul transformării acţiunii să se regăsească doar în cuprinsul încheierii de şedinţă.
3.6. Determinarea instanţei competente. în cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei vreunui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului, potrivit art. 125 NCPC.
3.7. Timbrarea. Cererile în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial se timbrează potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (I1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, ce fac trimitere la art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, care constituie prevederi cu caracter de drept comun în materia timbrării pentru cererile în realizarea dreptului. Cererile în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept nepatrimonial se timbrează cu taxă fixă, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ.
4. Cererea în realizare de drepturi. în privinţa noţiunii cererii în realizare, aceasta reprezintă cererea prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar, dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Hotărârea judecătorească pronunţată într-o astfel de acţiune constituie, de regulă, titlu executoriu, spre deosebire de cea prin care a fost soluţionată o acţiune în constatare, astfel încât poate reprezenta temei pentru demararea procedurii executării silite.
Prin excepţie, hotărârea pronunţată într-o acţiune în realizare având ca obiect executarea unei obligaţii de a face intuitu personoe nu este susceptibilă de a fi executată silit, din moment ce executarea acesteia implică în mod necesar participarea debitorului, căruia nu i s-ar putea impune în mod direct să execute un fapt strict personal, întrucât aceasta ar conduce la afectarea libertăţii sale individuale. împrejurarea că prin Decizia nr. 3/2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în recurs în interesul legii, s-a stabilit obligativitatea parcurgerii procedurii execuţionale prin încuviinţarea executării silite şi emiterea somaţiei către debitor, prealabil sesizării instanţei de judecată, pentru aplicarea amenzii civile în cazul neexecutării obligaţiilor de a face cu caracter strict personal, nu este de natură să confere posibilitatea creditorului de a executa silit în mod direct obligaţia stabilită în sarcina debitorului.
Astfel, aplicarea amenzilor cominatorii în sistemul Codului de procedură civilă din 1865 nu semnifica o executare silită propriu-zisă, ci constituia un mijloc de constrângere indirectă a debitorului, prin intermediul patrimoniului său, pentru a executa în natură obligaţia cu caracter strict personal la care a fost obligat. în noul Cod de procedură civilă, instituţia amenzilor cominatorii în favoarea statului incidenţă în privinţa obligaţiilor de a face sau de a nu face intuitu personoe a fost înlocuită cu cea a penalităţilor în favoarea creditorului, stabilite pe zi de întârziere, potrivit art. 905 NCPC.
Cu titlu exemplificativ, constituie cereri în realizare: cererea în revendicare, cererea în pretenţii, cererea având ca obiect obligaţia de a face, cererea vizând declararea nulităţii absolute sau relative a unui act juridic, cererea vizând rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic (cu excepţia situaţiei în care această sancţiune operează de drept, caz în care acţiunea are caracter de cerere în constatare), acţiunea revocatorie etc.
în ceea ce priveşte cererea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare, aceasta constituie o acţiune în executarea obligaţiei contractuale stipulate în antecontract de a perfecta contractul de vânzare preconizat, hotărârea judecătorească având efect constitutiv din momentul rămânerii sale definitive. Având în vedere aspectele menţionate, o astfel de cerere este în realizare, iar nu în constatare, motiv pentru care apreciem că minuta pronunţată în cadrul acţiunii analizate ar trebui formulată în sensul: „Prezenta hotărâre ţine loc de contract de vânzare, încheiat între reclamantul A, în calitate de cumpărător; şi pârâtul B, în calitate de vânzător, având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului, situat în localitatea X, compus din teren (suprafaţă, categorie, vecinătăţi) şi din construcţie (suprafaţă utilă, număr camere, dependinţe), preţul fiind în cuantum de y lei". Astfel, o minută de genul „Constată dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului" nu reflectă un raţionament juridic riguros, întrucât dreptul de proprietate al reclamantului nu este preexistent, ci, dimpotrivă, acesta ia naştere prin hotărârea judecătorească.
De asemenea, cererea menţionată anterior nu are nici caracterul unei cereri în constituire de drepturi, întrucât reclamantul nu solicită aplicarea legii la anumite fapte, ci invocă dreptul său de creanţă izvorât din antecontract vizând executarea obligaţiei părţii cocontractante de a proceda la încheierea contractului.
5. Cererea în constituire de drepturi. Ca noţiune, cererea în constituire de drepturi desemnează acea cerere prin care reclamantul solicită instanţei aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă, în scopul de a crea o situaţie juridică nouă între părţi.
Hotărârile pronunţate îşi vor produce efectele, în principiu, numai pentru viitor. Astfel, fac parte din acest tip de acţiuni în constituire de drepturi cererea de divorţ, cererea pentru punerea sub interdicţie sau pentru ridicarea acesteia, cererea de încuviinţare a adopţiei sau de desfacere a acesteia etc.
Prin excepţie, există ipoteze în care, deşi se creează o situaţie juridică nouă, hotărârea pronunţată în astfel de acţiuni produce efecte şi pentru trecut, nu numai pentru viitor (cererile de anularea căsătoriei, de stabilire a filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată, de tăgăduire a paternităţii, de anulare a adopţiei etc.).