Art. 397 Noul Cod de Procedură Civilă Soluţionarea cauzei Deliberarea şi pronunţarea hotărârii Judecata
| Comentarii |
|
Judecata
SECŢIUNEA a 4-a
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii
Art. 397
Soluţionarea cauzei
(1) Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Dacă cererea are ca obiect pretenţii privitoare la obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii, chirie, arendă, plata salariului, rate din preţul vânzării sau alte sume datorate periodic, instanţa îl va obliga pe pârât, la cererea reclamantului, după achitarea taxelor de timbru, potrivit legii, şi la plata sumelor devenite exigibile după introducerea cererii.
(3) În cazurile în care instanţa poate da termen pentru executarea hotărârii, ea va face aceasta prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând şi motivele pentru care a acordat termenul. Debitorul nu va putea cere termen de plată, dacă debitorului i s-a acordat un termen rezonabil de plată de către creditor ori a avut posibilitatea să execute într-un termen rezonabil, calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile art. 1.522 din Codul civil şi nici dacă la data pronunţării subzistă vreunul dintre motivele prevăzute la art. 674 alin. (1).
| ← Art. 396 Noul Cod de Procedură Civilă Amânarea pronunţării... | Art. 398 Noul Cod de Procedură Civilă Luarea hotărârii... → |
|---|
Citește mai mult
ar dispune altfel.Obligaţia instanţei vizează toate cererile formulate în proces, cu caracter principal, accesoriu sau incidental, inclusiv cheltuielile de judecată, în prealabil solicitate. Omisiunea instanţei de soluţionare a unor capete de cerere constituie o încălcare esenţială a legii şi atrage nulitatea hotărârii.
Nulitatea hotărârii nu constituie singurul remediu procesual pentru vătămarea suferită de parte prin nepronunţarea instanţei asupra unei cereri deduse judecăţii. Codul prevede şi posibilitatea completării hotărârii, prin procedura descrisă de art. 444, precum şi revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1.
Pe de altă parte, obligaţia de pronunţare asupra tuturor cererilor presupune ca dispozitivul hotărârii judecătoreşti să aibă un conţinut cât mai complet, să rezolve în mod concret cererile părţilor şi să nu fie contradictoriu, astfel încât pe baza lui să se poată executa hotărârea.
Nu reprezintă, însă, omisiune de pronunţare (minus petita) situaţia în care instanţa a rezolvat toate capetele de cerere, dar a admis numai în parte pretenţiile şi nici atunci când unele capete de cerere accesorii au fost implicit respinse prin respingerea capetelor de cerere principale ori când cererile incidentale (de exemplu, o cerere de chemare în garanţie) au rămas fără obiect prin modul de soluţionare a cererii principale.
2. Plus petita şi extra petita. Instanţa are obligaţia de a se pronunţa, în limitele învestirii, asupra a ceea ce s-a cerut. Astfel, instanţa nu poate proceda la compararea titlurilor dacă a fost învestită cu o cerere de evacuare.
în practică, s-a considerat că recunoaşterea de către instanţă a unei contribuţii majorate a reclamantei la dobândirea bunurilor comune mobile în timpul căsătoriei cu pârâtul, deşi reclamanta nu a făcut nicio cerere cu acest obiect la prima instanţă, echivalează cu acordarea a mai mult decât s-a cerut.
Totodată, dacă din probele administrate a reieşit că suprafaţa de teren ocupată abuziv de către pârât este mai mare decât cea indicată în cererea de chemare în judecată, având ca obiect revendicare, fără ca reclamantul să fi precizat cererea în sensul revendicării şi a diferenţei de teren şi fără să fi achitat în mod corespunzător o taxă judiciară de timbru suplimentară, instanţa nu poate obliga pe pârât la altceva decât s-a cerut.
Nu reprezintă, însă, o încălcare a principiului disponibilităţii pronunţarea din oficiu asupra unor cereriatunci când instanţa este obligata sâ le soluţioneze chiar în lipsa unei solicitări a părţilor; de exemplu, în materie de divorţ, în ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti asupra copiilor minori ai soţilor, obligaţia de întreţinere a acestora, precum şi numele soţilor după divorţ [art. 918 alin. (2) şi (3) NCPC].
Articolul 397 alin. (2) prevede explicit şi alte situaţii în care instanţa se poate pronunţa asupra unor pretenţii, chiar dacă acestea nu au fost solicitate prin cererea introductivă, însă reclamantul a majorat cuantumul obiectului cererii în cursul judecaţii, pretinzând anumite sume devenite exigibile după introducerea cererii. Această situaţie este posibilă în cererile vizând prestaţii periodice, al căror cuantum nu poate fi prevăzut la momentul formulării cererii de chemare în judecată, dat fiind că durata existenţei dreptului nu poate fi determinată.
în aceste cazuri, reclamantul are obligaţia să achite taxa judiciara de timbru aferentă sumelor de bani devenite exigibile în cursul judecăţii, în caz contrar pretenţiile urmând a fi soluţionate în limita timbrării.
3. Termenul de graţie. Articolul 397 alin. (3) reglementează condiţiile în care instanţa poate acorda termen de graţie la cererea debitorului, adică amânarea sau eşalonarea executării. Ca regulă, este posibilă acordarea unui asemenea termen, dacă legea nu o interzice expres.
Articolul 397 corespunde art. 262 şi art. 263 CPC 1865, prevăzând, în primul rând, că acordarea termenului pentru executarea hotărârii se face prin chiar hotărârea care dezleagă pricina. Astfel, constatând prin hotărârea condamnatorie obligaţia debitorului de a plăti, instanţa îi acordă acestuia, la cerere, prin aceeaşi hotărâre, unul sau mai multe termene de plată. Instanţa trebuie să arate şi motivele pentru care a acordat termenul.
Prin „hotărâre care dezleagă pricina" se înţelege hotărârea prin care pricina este soluţionată în fond, indiferent de etapa procesuală în care este pronunţată, aşadar, inclusiv în recurs. întrucât termenul de graţie nu se poate acorda decât prin hotărârea care dezleagă fondul dreptului, o asemenea cerere nu poate fi adresată instanţei de executare, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă[2].
Dacă s-a acordat termen de graţie, executarea nu se poate realiza până la împlinirea acelui termen, astfel cum prevede art. 673 NCPC.
Dacă a fost acordat termenul de graţie, debitorul poate fi decăzut din beneficiul termenului de plată, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de art. 674.
Debitorul nu este îndreptăţit la acordarea termenului de graţie, dacă subzistă vreuna dintre următoarele situaţii prevăzute expres de legiuitor fie în art. 397 NCPC, fie prin alte dispoziţii speciale:
a) dacă debitorului i s-a acordat un termen rezonabil de plată de către creditor ori a avut posibilitatea să execute într-un termen rezonabil, calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile art. 1522 NCC; acest caz nu a fost reglementat în vechiul cod.
Potrivit normei din noul Cod civil, ce reglementează punerea în întârziere a debitorului, creditorul, odată cu notificarea prin care solicită executarea obligaţiei, trebuie să acorde debitorului un termen de executare, iar, în lipsă, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data comunicării notificării. De asemenea, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată.
Noul Cod civil nu a preluat interdicţia din art. 44 al fostului Cod comercial vizând acordarea termenului de graţie în obligaţiile comerciale, astfel încât dispoziţiile anterior menţionate sunt incidente în toate raporturile juridice civile, indiferent dacă sunt implicaţi sau nu profesionişti;
b) dacă la data pronunţării subzistă vreunul dintre motivele prevăzute la art. 674 alin. (1) NCPC, respectiv dacă: debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor care îi revin potrivit legii în scopul realizării executării silite; debitorul risipeşte averea sa; debitorul este în stare de insolvabilitate îndeobşte cunoscută sau, dacă prin fapta sa, săvârşită cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, a micşorat garanţiile date creditorului său ori nu le-a dat pe cele promise sau, după caz, încuviinţate; alţi creditori fac executări asupra averii lui;
c) dacă obligaţia derivă din plata unei cambii, a unui bilet la ordin sau cec, art. 97 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin şi art. 78 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului prevăzând expres că nu sunt admise termenele de graţie, legale sau judecătoreşti.
Prin legi speciale, se poate reglementa un regim juridic al amânării executării derogator de la cel instituit prin art. 397 alin. (3). Este cazul O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii. Acest act normativ permite instituţiei bugetare debitoare care, din motive temeinice privind realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată, să solicite instanţei judecătoreşti care soluţionează cauza acordarea, în condiţiile legii, a unui termen de graţie.