Art. 411 Noul Cod de Procedură Civilă Suspendarea voluntară Suspendarea procesului Unele incidente procedurale

daca doresc redeschiderea divortului dupa o suspendare din ambele parti ,iar eu doresc redeschidere ce ar trebui sa fac. multumesc si astept un raspuns?

Suspendarea procesului reprezintă un incident ivit în derularea activităţii de judecată, activitate care trebuie să se caracterizeze prin continuitate până la finalizarea fiecărei etape judiciare prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti; sistarea judecăţii este un incident care constă în oprirea temporară a procedurii de judecată, antrenat de voinţa părţilor sau de o împrejurare independentă de voinţa lor.

Măsura se dispune de instanţă în condiţiile expres şi limitativ determinate de lege, fie că este vorba despre suspendarea voluntară (art. 411 NCPC), fie despre cea legală (de drept -art. 412

Citește mai mult

NCPC ori facultativă - art. 413 NCPC), astfel că instanţa de judecată nu va putea dispune suspendarea procesului în alte cazuri decât cele prevăzute de lege. De asemenea, după natura cauzelor, ea poate fi obligatorie (suspendarea voluntară şi cea de drept) şi facultativă sau judecătorească (reglementată de art. 413).

1. Cazuri. Prin acest text sunt consacrate aceleaşi două cazuri de suspendare voluntară precum cele din reglementarea anterioară, respectiv datorită unor împrejurări voite de părţi, fie exteriorizate prin cererea expresă a ambelor părţi [art. 411 alin. (1) pct. 1], fie stabilite din prezumarea intenţiei lor de a nu mai continua procesul pe baza neprezen-tării ambelor părţi la un termen de judecată [art. 411 alin. (1) pct. 1].

2. Suspendarea la cererea părţilor. Măsura suspendării voluntare este o formă de exercitare a atributelor ce intră în conţinutul principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil şi, totodată, reprezintă o garanţie a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.

în acest caz, părţile se manifestă în mod explicit în sensul opririi cursului judecăţii, din punct de vedere procedural, ca regulă, nefiind relevant motivul pentru care adoptă o astfel de conduită.

Dacă părţile nu se prezintă, personal sau prin mandatar, suspendarea operează numai dacă acestea au fost legal citate pentru termenul respectiv, în caz contrar, sub sancţiunea nulităţii, instanţa urmând a face aplicarea dispoziţiilor art. 153 NCPC care prevăd amânarea judecăţii şi reluarea procedurii de citare cu respectarea formelor de procedură ce ţin de regularitatea citării; în condiţiile unei proceduri legal îndeplinite, o cerere de suspendare a judecării cauzei prin acordul părţilor va fi pe deplin eficientă, chiar dacă nu s-a solicitat judecata în lipsă, norma de la art. 412 alin. (1) pct. 1 aplicându-se cu prioritate faţă de cea care sancţionează părţile pentru dezinteresul lor în soluţionarea pricinii (ipoteza normativă de la pct. 2 al aceluiaşi text).

în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 NCPC se poate dispune suspendarea procesului pentru realizarea procedurii medierii, astfel cum prevede expres art. 62 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, în situaţia în care ambele părţi o cer, dacă respectivul litigiu este susceptibil de mediere ori nu sunt incidente alte cazuri care împiedică a se considera procedura medierii ca fiind viabilă pentru soluţionarea sa. Aşadar, în acest caz, când scopul declarat este apelarea la procedura alternativă a medierii, instanţa de judecată cenzurează valabilitatea motivului invocat de părţi, fiind îndreptăţită să respingă cererea de suspendare.

3. Suspendarea pentru lipsa părţilor. în cel de-al doilea caz de suspendare, voinţa părţilor este tacita şi se deduce din faptul neprezentarii acestora la unul dintre termenele de judecată.

Prezumţia desistării voluntare de continuare a procesului nu opereazâ daca s-a solicitat în scris judecarea în lipsa - art. 411 alin. (1) pct. 2 teza finală NCPC. Textul la care facem referire prevede expres, ca şi în reglementarea anterioară, că cererea de judecare a cauzei în lipsă trebuie să fie formulată de reclamant sau pârât. Cu toate acestea, un asemenea drept trebuie recunoscut şi intervenientului principal, parte care dobândeşte o poziţie independentă în proces, nu şi intervenientului accesoriu, a cărui poziţie procesuală este subordonată celei a părţii în favoarea căreia a intervenit, aceasta fiind cea care trebuie să se manifeste (expres sau tacit) în sensul suspendării procesului, în absenţa căreia cererea de judecată în lipsă a intervenientului accesoriu nu produce niciun efect; soluţia este identică şi în situaţia chematului în garanţie, întrucât soluţionarea acestei intervenţii forţate depinde de soluţia dată cererii principale. Judecarea cauzei pentru ipoteza în care ambele părţi lipsesc, deşi au fost legal citate, însă cel puţin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă (ori în faţa instanţei care a consemnat în încheiere o atare solicitare) este consacrată în mod expres de art. 223 alin. (3) NCPC.

Dacă însă se prezintă cel puţin o parte (dintre cele care pot dispune de soarta procesului), instanţa nu va putea dispune suspendarea procesului, ci, astfel cum dispune art. 223 alin. (2) NCPC, judecata continuă, iar instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.

în ipoteza în care niciuna dintre părţile legal citate nu a cerut judecarea cauzei în lipsă şi nu se înfăţişează la strigarea pricinii, instanţa va dispune suspendarea procesului, chiar dacă cererea nu este legal timbrata ori nu este de competenţa ei, norma analizată având caracter imperativ; nesocotirea art. 411 NCPC este sancţionată cu nulitatea hotărârii pronunţate în urma judecării cauzei în lipsa părţilor, fie pe fond, fie pe calea unei excepţii procesuale, nulitate ce operează în condiţiile art. 175 alin. (1) NCPC.

în sfârşit, se impune precizarea că noul cod, în art. 411 alin. (2), consacră în mod expres soluţia (unanim acceptată de doctrina şi jurisprudenţa anterioare) că cererea de judecată în lipsă produce efecte numai la instanţa în faţa căreia a fost formulată, iar nu şi în etapele procesuale ulterioare - căi ordinare sau extraordinare de atac ori reluarea judecăţii ca efect al soluţiilor pronunţate de instanţele de control judiciar.