Art. 412 Noul Cod de Procedură Civilă Suspendarea de drept Suspendarea procesului Unele incidente procedurale
| Comentarii |
|
Unele incidente procedurale
SECŢIUNEA a 3-a
Suspendarea procesului
Art. 412
Suspendarea de drept
(1) Judecarea cauzelor se suspendă de drept:
1. prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea în cauză a moştenitorilor, în afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora;
2. prin interdicţia judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părţi, până la numirea tutorelui sau curatorului;
3. prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părţi, survenit cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării, până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar;
4. prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore sau curator;
5. când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului;
6. prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar;
7. în cazul în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană;
8. în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Cu toate acestea, faptele prevăzute la alin. (1) nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă ele au survenit după închiderea dezbaterilor.
| ← Art. 411 Noul Cod de Procedură Civilă Suspendarea voluntară... | Art. 413 Noul Cod de Procedură Civilă Suspendarea facultativă... → |
|---|
Scopul acestei suspendări este acela de a furniza celor interesaţi posibilitatea de a lua măsurile necesare în vederea continuării procesului, în raport de împrejurarea incidenţă, prin introducerea în cauză a moştenitorilor părţii decedate, numirea şi citarea reprezentantului
Citește mai mult
legal, numirea unui alt mandatar, introducerea în cauză a părţii care a dobândit (ori şi-a redobândit) capacitatea procesuală de exerciţiu, introducerea în cauză a administratorului sau a lichidatorului judiciar.Alteori însă, nu părţile sunt cele care trebuie să întreprindă vreo măsură în vederea continuării judecăţii, cum este, de exemplu, cazul de la art. 412 alin. (1) pct. 7 NCPC -formularea de către instanţă a unei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
2. Decesul uneia dintre părţi. Articolul 412 alin. (1) pct. 1 NCPC conţine un aparent element de noutate faţă de vechea reglementare [art. 243 alin. (1) pct. 1 CPC 1865], mai exact în cuprinsul normei este inserată menţiunea că „suspendarea operează pana la introducerea în cauză a moştenitorilor părţii decedate".
Elementul de noutate nu este unul real, deoarece art. 245 alin. (2) CPC 1865 prevedea că „judecata reîncepe prin cererea de redeschidere făcută cu arătarea moştenitorilor", iar, pe de altă parte, aceeaşi normă este reluată identic şi în art. 415 alin. (1) pct. 2 NCPC, fiind aşadar inutilă limita menţionată expres şi de art. 412 alin. (1), întrucât arătarea moştenitorilor părţii decedate este urmată în mod necesar de introducerea lor în cauză în virtutea unei transmiteri legale de calitate procesuală în temeiul art. 38 NCPC, astfel încât şi diferenţa terminologică este lipsită de substanţă.
Suspendarea de drept în cazul decesului uneia dintre părţi operează în situaţia în care evenimentul decesului s-a ivit după introducerea cererii de chemare în judecată şi numai dacă partea interesată nu solicită termen pentru introducerea în cauză a moştenitorilor; este posibil însă ca la termenul acordat în aceste condiţii, partea interesată să nu fie în măsură să indice moştenitorii celui decedat, astfel că instanţa va dispune suspendarea judecăţii în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 NCPC.
Aşadar, decesul părţii pe parcursul soluţionării cauzei atrage o transmitere de calitate procesuală activă (dacă cel decedat era reclamant) sau pasivă (dacă cel decedat era pârât), în aplicarea dispoziţiilor art. 38 NCPC, pe care instanţa o constată la momentul arătării moştenitorilor legali sau testamentari, transmiterea calităţii procesuale putând să fie precedată sau nu de suspendarea legală de drept.
Dacă însă reclamantul era decedat la data formulării cererii (prin ipoteză, acţiunea fiind formulată de un mandatar cu procură specială autentică sau prin avocat, în condiţiile art. 85 NCPC), sunt întrunite premisele invocării excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, astfel că sancţiunea ce intervine nu este suspendarea procesului, ci anularea cererii ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, aşa cum prevede art. 56 alin. (3) coroborat cu art. 40 alin. (1) şi raportat la art. 32 alin. (1) lit. a) NCPC, fiind lipsit de relevanţă dacă mandatarul a avut sau nu cunoştinţă despre decesul reclamantului la momentul învestirii instanţei, întrucât nulitatea este una necondiţionată de existenţa vreunei vătămări, sens în care dispune expres art. 176 pct. 1 NCPC.
Pentru cazul în care pârâtul este acela care era decedat la data învestirii instanţei, reclamantul are posibilitatea legală a modificării cererii de chemare în judecată printr-o cerere adiţională, potrivit art. 30 alin. (5) NCPC, în sensul de a chema în judecată pe moştenitori, modificare permisă în condiţiile art. 204 alin. (1) NCPC, sub sancţiunea decăderii, până la primul termen la care acesta este legal citat, nefiind incident cazul de suspendare de drept de la art. 412 alin. (1) pct. 1 NCPC; în aceste condiţii, dacă anterior modificării cererii a fost invocată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului chemat iniţial în judecată, aceasta va rămâne fără obiect, întrucât, prin voinţa
reclamantului, exprimată în condiţiile legii, s-a substituit pârâtul decedat cu moştenitorii acestuia, chemaţi însă în judecată în nume propriu, pe calea cererii adiţionale. în cazul în care reclamantul nu-şi modifică cererea în condiţiile de mai sus, atunci aceasta urmează a fi anulată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 176 pct. 1 NCPC.
Hotărârea pronunţată în contradictoriu cu o persoană care a decedat pe parcursul judecăţii este lovită de nulitate, fiind susceptibilă de desfiinţare prin exercitarea căilor de atac pentru nerespectarea dispoziţiilor imperative referitoare la capacitatea procesuală, dispoziţii de ordine publică, astfel cum rezultă în mod expres din art. 176 pct. 1 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) NCPC; sancţiunea este incidenţă dacă această împrejurare a intervenit până la închiderea dezbaterilor, potrivit art. 412 alin. (2).
3. Interdicţia judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părţi. încetarea funcţiei tutorelui sau a curatorului. Suspendarea de drept a judecăţii intervine şi în cazul în care se învederează instanţei declanşarea procedurilor pentru punerea sub interdicţie a uneia dintre părţi sau pentru instituirea curatelei, pentru că dacă aceste măsuri de ocrotire a persoanei au fost deja dispuse prin hotărâre definitivă instanţa va dispune citarea în cauză a reprezentantului legal al celui pus sub interdicţie (deci, lipsit de capacitate de exerciţiu) sau a curatorului, caz în care sunt aplicabile regulile de la mandat, conform art. 183 alin. (1) NCC.
în cazul interdicţiei judecătoreşti sau al instituirii curatelei, instanţa va verifica existenţa unei hotărâri judecătoreşti de punere sub interdicţie ori de punere sub curatelă a uneia dintre părţi [art. 412 alin. (1) pct. 2], verificare ce va fi realizată şi în ipoteza în care, după încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului [art. 412 alin. (1) pct. 4], se formulează cerere de redeschidere a proces ului în condiţiile art. 415 pct. 2 NCPC, deci după numirea unui nou tutore sau curator pe care partea interesată îl indică în vederea reluării judecăţii.
4. Decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părţi. Şi în ipoteza decesului reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părţi operează suspendarea de drept, deces survenit însă cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării, măsura urmând a-şi produce efectele până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar.
Sunt pe deplin valabile şi în acest caz cele arătate pentru ipoteza de suspendare de la art. 412 alin. (1) pct. 1 NCPC cu privire la inserarea inutilă a menţiunii momentului limită până la care durează măsura suspendării, faţă de cele prevăzute de art. 415 pct. 2 NCPC care dispun în ce condiţii se reia judecata.
Textul adaugă faţă de reglementarea anterioară [art. 243 alin. (1) pct. 3 CPC 1865] şi ipoteza decesului reprezentantului părţii [legal, judiciar sau statutar - art. 151 alin. (3),
(4) şi (5) NCPC], persoană fizică sau juridică, ceea ce reprezintă o ipoteză distinctă de cea a mandatarului, reprezentant convenţional al părţii.
Dacă reprezentantul sau mandatarul decedează cu mai mult de 15 zile înainte de ziua înfăţişării, judecata nu se suspendă, ci va continua, legiuitorul prezumând că în acest interval partea reprezentată a avut posibilitatea de a-şi desemna un nou mandatar după încetarea contractului de mandat prin decesul mandatarului anterior; spre deosebire de moartea mandantului care, în plan procesual, nu conduce la încetarea contractului
(li Ambele cereri în competenţa instanţei de tutelă: art. 182 alin. (3) NCC pentru instituirea curatelei şi art. 935 NCPC pentru cererea de punere sub interdicţie.
de mandat, astfel cum prevede în mod expres art. 88 NCPC, prin derogare de la regulile generale ale noului Cod civil, decesul mandatarului are efect extinctiv cu privire la raportul de mandat, astfel cum dispune art. 2030 lit. c) NCC, reguli aplicabile în absenţa unora speciale, derogatorii, prevăzute în noul Cod de procedură civilă.
Este posibil însă ca partea al cărei mandatar a decedat cu mai mult de 15 zile înainte de termen să nu fi procedat la desemnarea unui nou mandatar, situaţie în care instanţa, constatând încetarea contractului de mandat, va dispune citarea părţii înseşi pentru care nu mai operează prezumţia termenului în cunoştinţă prin mandatar (dacă era cazul), conform art. 229 NCPC; prin urmare, suspendarea de drept intervine în condiţiile acestei norme, dacă partea intenţionează să îşi desemneze un nou mandatar, intenţie asupra căreia instanţa ar trebui să se edifice.
5. Deschiderea procedurii insolvenţei. Articolul 412 alin. (1) pct. 6 NCPC prevede că intervine suspendarea de drept atunci când are loc deschiderea procedurii insolvenţei, fără a circumstanţia [precum în vechiul cod care,în cuprinsul art. 243 alin. (1) pct. 5, pentru ipoteza similară, se referea la reclamant] cu privire la partea care este supusă acestei proceduri; prin urmare, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, rezultă că deschiderea procedurii insolvenţei conduce la suspendarea de drept a procesului atunci când priveşte fie pe reclamant, fie pe pârât.
Pentru a interveni acest caz de suspendare de drept este necesar ca deschiderea procedurii insolvenţei să se fi dispus în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi numai dacă debitorul trebuie reprezentat In procesul în care se iveşte incidentul suspendării; suspendarea de drept durează până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar, limită prevăzută chiar în cuprinsul art. 412 alin. (1) pct. 6; dacă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost respinsă de instanţa cu competenţă specială în materie, aceasta nu înseamnă că nu se poate dispune repunerea cauzei pe rol pentru motivul că nu există o hotărâre definitivă de deschidere a procedurii insolvenţei şi ca atare, nici nu a fost indicat administratorul ori lichidatorul judiciar; numai că în acest caz, cererea de repunere pe rol nu va fi formulată în temeiul art. 415 pct. 2, ci în baza art. 412 pct. 4 NCPC.
Raţiunea acestei suspendări de drept ţine, în esenţă, de asigurarea condiţiilor pentru îndeplinirea procedurii de citare a persoanei juridice fizice sau juridice de drept privat împotriva căreia s-a declanşat procedura insolvenţei, potrivit formelor de procedură prescrise de art. 155 alin. (1) pct. 5 NCPC, normă care prevede că cei supuşi procedurii insolvenţei, precum şi creditorii acestora vor fi citaţi la domiciliul sau, după caz, sediul lor; după deschiderea procedurii, citarea va fi efectuată potrivit legii speciale.
Deschiderea procedurii insolvenţei trebuie să aibă un caracter cert, motiv pentru care art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC prevede că aceasta trebuie să se fi dispus prin hotărâre judecătorească definitivă. Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, atribuţia pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii (şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată) revine judecătorului-sindic; totodată, art. 12 alin. (1) din legea specială prevede că hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel, cale de atac ce se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 85/2006; în consecinţă, numai după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii (prin neapelare sau prin soluţionarea apelului), pentru citare şi comunicare se va face aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 85/2006, ca regulă, prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, publicaţie editată de
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, dar şi cu observarea celorlalte dispoziţii ale textului invocat.
Soluţia duratei suspendării de drept până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, iar nu de la data pronunţării ei [în considerarea caracterului executoriu al hotărârilor judecătorului-sindic, sens în care dispune art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006] decurge din completarea dispoziţiilor legii speciale cu prevederile noului Cod de procedură civilă (care pretinde rămânerea definitivă a hotărârii, nu doar caracterul executoriu al acesteia), în măsura în care sunt compatibile, astfel cum prevede art. 149 din Legea nr. 85/2006; o atare concluzie nu contravine principiului celerităţii derulării procedurii insolvenţei prevăzut de art. 5 alin. (2) din legea specială, având în vedere dispoziţia de atacare separată cu apel a acestei hotărâri, dar şi termenul foarte scurt în care judecătorul-sindic este ţinut a motiva hotărârea supusă apelului, anume 10 zile de la data pronunţării, astfel cum prevede art. 12 alin. (3) din lege.
Se constată însă că, din acest punct de vedere, textul comentat este deficitar formulat, întrucât deschiderea procedurii insolvenţei se pronunţă de judecătorul-sindic prin aceeaşi sentinţă prin care numeşte administratorul judiciar sau lichidatorul, sens în care prevăd art. 11 alin. (1) lit. c) şi art. 34 din Legea nr. 85/2006, astfel că, din perspectiva legii speciale, cele două momente coincid; ca atare, singura interpretare ce permite aplicarea art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC este că simpla formulare a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei învederată de părţi obligă instanţa de drept comun să dispună suspendarea, măsură ce va dura pana la rămânerea definitivă a hotărâriijudecătorului-sindicîn condiţiile art. 8 alin. (1) din lege sau prin neapelare; credem însă că este vorba despre o neco-relare a art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC cu forma actuală a Legii nr. 85/2006, art. 11 alin. (1) lit. c) anterior menţionat fiind modificat în această formă prin Legea nr. 277/2009.
O altă cerinţă prevăzută de art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC este aceea că suspendarea de drept a procesului va opera numai în acele cauze în care debitorul, faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei, trebuie reprezentat în procesul în care a intervenit acest incident.
Pentru identificarea situaţiilorîn care debitorul intrat în procedura insolvenţei trebuie reprezentat este utilă, din nou, observaţia că art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC are valoare de normă generală în raport cu prevederile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, astfel cum reiese din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 149 din acest act normativ special şi a prevederilor art. 412 alin. (1) pct. 8 NCPC.
Din această constatare rezultă o primă concluzie, în sensul că norma din noul Cod de procedură civilă este incidenţă numai în cazul în care legea specială nu conţine o soluţie proprie, derogatorie de la dreptul comun.
a) Astfel, în cazul în care reclamantul este cel împotriva căruia s-a declanşat procedura insolvenţei, art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC este pe deplin operant şi, în consecinţă, va interveni suspendarea legală de drept până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar, dacă acesta trebuie reprezentat.
în primul rând, este posibil ca în unele cazuri (raportat la obiectul cererii deduse judecăţii) declanşarea procedurii insolvenţei să fie o împrejurare indiferentă, de exemplu, cereri cu caracter strict personal, nepatrimonial ori cereri care nu au legătură cu desfăşurarea unei activităţi comerciale de către reclamant ori cu starea patrimoniului acestuia, reclamant supus, prin ipoteză, procedurii insolvenţei; într-un asemenea caz, nu este necesară reprezentarea sa în proces, astfel că nici suspendarea de drept în temeiul
art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC nu va putea fi dispusă, reclamantul fiind citat în continuare la domiciliul ori sediul său, în condiţiile art. 155 alin. (1) pct. 5 NCPC.
Pe de altă parte, chiar şi în ipoteza în care deschiderea procedurii insolvenţei nu este o împrejurare indiferentă litigiului (fiind dedusă judecăţii o cerere cu caracter patrimonial ce are legătură cu obiectul activităţii desfăşurate de reclamant), debitorul supus procedurii este posibil să nu fie reprezentat prin administrator judiciar ori prin lichidator, ci prin intermediul administratorului special desemnat de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor săi, astfel cum prevede art. 18 alin. (1) din legea specială; este ipoteza în care reclamantului (debitor în procedura insolvenţei) nu i-a fost ridicat nici în parte dreptul de administrare, potrivit art. 47 din Legea nr. 85/2007, astfel că, acesta nefiind reprezentat prin administrator judiciar ori prin lichidator, nu va interveni suspendarea de drept a procesului în baza art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC; însă, într-o atare ipoteză, instanţa va trebui să dispună citarea reclamantului prin administratorul special, aşa cum rezultă din art. 155 alin. (1) pct. 5 NCPC coroborat cu art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006; prin urmare, deşi constituie o situaţie în care este necesara reprezentarea în proces a reclamantului, nu intervine suspendarea de drept, ci se va dispune citarea prin intermediul unui alt reprezentant decât administratorul ori lichidatorul judiciar, în condiţiile legii speciale la care dispoziţiile procedurale generale în materie de citare fac trimitere.
în sfârşit, dacă reclamantului i-a fost ridicat în tot dreptul de administrare de către judecătorul-sindic ori acest drept de administrare al debitorului a încetat de drept [la data la care se dispune începerea falimentului, conform art. 47 alin. (4) din Legea nr. 85/2006], activitatea debitorului insolvent urmează a se desfăşura sub conducerea administratorului judiciar (iar în ipoteza falimentului, prin lichidator), dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC impun soluţia suspendării de drept a judecării cauzei până la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei reclamantului, fiind o situaţie în care este necesară reprezentarea în proces a reclamantului; chiar dacă sunt două chestiuni distincte - deschiderea procedurii insolvenţei şi desemnarea administratorului judiciar ori a lichidatorului -, momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii coincide cu momentul rămânerii definitive a soluţiei judecătorului-sindic având ca obiect desemnarea administratorului judiciar sau a lichidatorului, măsură ce se dispune, motivat, chiar prin sentinţa de deschidere a procedurii, sens în care prevăd art. 11 alin. (1) lit. c) şi art. 34 din Legea nr. 85/2006.
Astfel cum se subliniază şi în literatura de specialitate, ipoteza ridicării în parte a dreptului de administrare este numai una ipotetică, fiind greu de conceput o situaţie de divizare a managementului debitorului între administratorul judiciar şi cel special; dacă totuşi o astfel de măsură ar fi dispusă, din perspectivă procedurală, apreciem că se impune măsura suspendării de drept în condiţiile art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC, în situaţia în care nu este posibilă departajarea atribuţiilor între administratorul judiciar şi cel special şi nici stabilirea unei legături între obiectul litigiului şi sfera atribuţiilor fiecăruia dintre administratori.
b) Pentru cazul în care pârâtul este cel împotriva căruia se declanşează procedura insolvenţei şi acesta trebuie reprezentat în proces, în funcţie de natura litigiului, este aplicabilă fie suspendarea de drept prevăzută de art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC, fie suspendarea legală, şi ea ope legis, prevăzută prin dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Astfel, norma din legea specială prevede: „De la data deschiderii procedurii se suspenda de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale".
Textul se referă la toate acţiunile şi măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor contra debitorului, iniţiate în mod individual de creditorii pârâtului; raţiunea acestei norme este aceea de a servi drept mijloc de asigurare a caracterului colectiv şi concursual al procedurii insolvenţei în perioada derulării procedurii (scopul procedurii afirmat ca atare prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 85/2006) şi cumularea tuturor litigiilor îndreptate împotriva patrimoniului debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic, astfel încât, în acest interval, dreptul fiecărui creditor de a recurge la forţa de coerciţie a statului prin declanşarea mecanismului judiciar pentru a obţine individual şi separat realizarea creanţei sale este suspendat; totodată, prin edictarea acestei norme s-a urmărit şi păstrarea averii debitorului în starea existentă la momentul deschiderii procedurii; efectele generate de incidenţa acestui text sunt similare cu cele antrenate de aplicarea regulii instituite de art. 19 C. proc. pen., putându-se spune că nu numai penalul ţine în loc civilul, ci şi insolvenţa (civilul specializat) ţine în loc civilul (procedura derulată pe calea dreptului comun pentru realizarea creanţei în mod individual de un creditor al pârâtului aflat în insolvenţă).
Dat fiind caracterul imperativ, de ordine publică al normei, suspendarea în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 intervine atât în cazul acţiunilor judiciare şi extrajudiciare, cât şi a măsurilor de executare silită începute înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, dar şi a celor declanşate după acest moment, existenţa procedurii fiind un impediment legal pentru derularea individuală a unei proceduri judiciare de oricare dintre creditorii debitorului insolvent; de asemenea, sunt suspendate sau oprite şi măsurile de indisponibilizare, fie cele asigurătorii (sechestru asigurător şi poprirea asigurătorie, mai puţin sechestrul judiciar, dată fiind incompatibilitatea măsurii cu acţiunile reale), fie cele executorii; măsura nu mai este aplicabilă în cazul în care o cerere de chemare în judecată s-a soluţionat în mod definitiv ori s-a finalizat procedura executării silite, chiar dacă acestea s-au derulat după deschiderea procedurii insolvenţei, astfel încât nu mai pot fi nici suspendate, nici desfiinţate.
Măsura suspendării nu priveşte decât acţiunile pentru realizarea creanţelor contra debitorului, nu şi alte acţiuni îndreptate împotriva pârâtului supus procedurii insolvenţei -acţiunile reale (acţiune în revendicare, acţiune confesorie, negatorie ori cea posesorie etc.) sau acţiunile în constatare.
Efectul suspensiv al procedurii insolvenţei debitorului se constată în fiecare dosar în parte, dosar aflat fie pe rolul unei instanţe judecătoreşti (în care debitorul are calitatea de pârât), fie în instrumentarea unui executor judecătoresc (în cadrul căruia debitorul este supus unei executări silite, declanşate anterior deschiderii procedurii insolvenţei).
în cazul în care este incident art. 36 din legea specială, instanţa (sau executorul judecătoresc, după caz) nu are un drept de apreciere cu privire la măsura suspendării, aceasta fiind o suspendare ce intervine ope legis, ci este suficient a se constata îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru incidenţa măsurii (obiectul litigiului şi calitatea de pârât ori de subiect pasiv în procedura executării silite a debitorului contra căruia s-a declanşat procedura insolvenţei).
Dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 sunt incidente nu numoi în faţo primei instanţe, ci şi în cadrul cailor de atac (ordinare sau extraordinare), chiar şi atunci când acestea sunt declarate de pârâtul cauzei (debitor aflat în insolvenţă).
în primul rând, în condiţiile în care nu se prevede în mod expres o excepţie de la această regulă, avem în vedere caracterul imperativ al normei care nu ar putea fi eludat pe cale de interpretare, chiar pentru raţiuni prin care fie se tinde a se demonstra că prin neaplicarea suspendării în ce priveşte soluţionarea căii de atac declarate de pârât ar putea fi generate efecte inadmisibile pentru pârât în planul dreptului său la apărare şi al liberului acces la justiţie, fie se încearcă a se arăta că prin neaplicarea efectului suspensiv şi în privinţa căii de atac a pârâtului ar putea fi antrenate chiar efecte pozitive pentru creditorii necontestaţi în procedura insolvenţei, întrucât succesul debitorului în demersul său de contestare a creanţei stabilite prin hotărârea primei instanţe l-ar putea elimina din concurs pe acest creditor.
Pe de altă parte, considerăm că nu poate fi admisă o soluţie neunitară în privinţa posibilităţii formulării căii de atac, după cum apelant este pârâtul (debitor) ori reclamantul (creditor), fără o justificare obiectivă şi raţională, cu atât mai mult cu cât o atare diferenţă de regim procesual nu este asumată printr-o dispoziţie expresă a legii, ci ea ar fi prezumată numai pe cale de interpretare într-o situaţie în care legea nu distinge.
în plus, o soluţie de admitere în parte a cererii de chemare în judecată formulate de creditor ar putea antrena interesul promovării apelului nu numai de către pârât, ci şi de către reclamantul creditor; or, prin ipoteză dacă deschiderea procedurii insolvenţei a avut loc în timpul judecăţii la prima instanţă, suspendarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu ar putea fi respinsă, întrucât dreptul de apreciere al instanţei este inexistent; totodată, la momentul intervenirii cauzei de suspendare în faţa primei instanţe nu se cunoaşte soluţia ce se va da cererii de chemare în judecată promovate de către creditor, astfel că nu există nicio modalitate în care să poată fi „conservat" dreptul pârâtului debitor de a declara calea de atac; astfel cum prevede art. 412 alin. (2) NCPC, doar în ipoteza în care deschiderea procedurii insolvenţei a survenit după închiderea dezbaterilor la prima instanţă, ar putea să nu fie dispusă măsura suspendării; dacă însă procedura insolvenţei se deschide după pronunţarea soluţiei de către prima instanţă, apelul debitorului nu ar putea fi soluţionat pentru acelaşi impediment prevăzut de art. 36 din legea specială. A admite o soluţie contrară în apelul debitorului (posibilitatea respingerii cererii de suspendare, în absenţa unei prerogative a instanţei în acest sens) ar genera o nouă încălcare a aceleiaşi norme speciale, pentru cazul în care decizia instanţei de apel este susceptibilă de recurs, iar creditorul este cel care ar fi interesat de declararea acestei căi extraordinare de atac, după eventuala admitere a apelului declarat de pârât.
După deschiderea procedurii insolvenţei, astfel cum prevede art. 64 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu excepţia salariaţilor, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii, legea instituind obligaţia formulării cererii de admitere a creanţelor, chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu [art. 64 alin. (3) din lege], categorie în care se înscrie şi o creanţă stabilită printr-o hotărâre de primă instanţă pentru care legea procesuală prevede posibilitatea exercitării apelului.
Totodată, art. 66 alin. (1) din acelaşi act normativ dispune că toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de lege, cu excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii.
Prin urmare, în ipoteza în care creditorul se află deja în posesia unui titlu executoriu pronunţat în primă instanţă [situaţie ce se verifică doar în cazul cererilor a căror valoare nu depăşeşte 10.000 lei, ce au fost soluţionate în procedura specială a cererilor de valoare redusă, însuşirea hotărârii pronunţate în primă instanţă de a fi titlu executoriu fiind prevăzută de art. 1030 alin. (3) NCPC], acesta va formula cerere de admitere a creanţei care nu va mai fi verificată în procedura insolvenţei de administratorul judiciar sau de lichidator.
în cazul soluţionării în primă instanţă, în procedura dreptului comun, a cererilor a căror valoare este de până la 200.000 lei inclusiv, acestea sunt supuse apelului, iar cele cu o valoare de peste 500.000 lei inclusiv sunt supuse şi recursului, astfel cum rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) NCPC; în consecinţă, în niciuna dintre aceste situaţii, soluţia primei instanţe [judecătoria în cazul cererilor cu un prag valoric de până la 200.000 lei inclusiv, conform art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC, respectiv tribunalul pentru cereri a căror valoare este cuprinsă între 200.001 şi 500.000 lei inclusiv, potrivit art. 95 pct. 1 coroborat cu art. 483 alin. (2)] nu este titlu executoriu, astfel cum rezultă din interpretarea art. 633 NCPC.
Ca atare, creanţele stabilite în favoarea unui creditor prin hotărârea primei instanţe şi cu privire la care acesta a depus cerere de admitere a creanţei nu se încadrează în dispoziţiile de excepţie prevăzute de art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 (nefiind titluri executorii) şi, prin urmare, vor fi supuse procedurii de verificare în condiţiile legii speciale; în aceste circumstanţe, administratorul judiciar sau lichidatorul va ignora procedura judiciară derulată în faţa primei instanţe, astfel că va proceda la verificarea creanţei iar nu a legalitâţii şi temeiniciei soluţiei primei instanţe, competenţă atribuită de lege doar instanţei de control judiciar, fiind necesar ca administratorul judiciar sau lichidatorul să se limiteze doar la exercitarea competenţelor sale în termenii legii speciale; considerăm că procedura derulată potrivit dreptului comun nu este complementara celei generate în temeiul legii speciale, aşa încât efectele acesteia urmează a nu fi luate în seamă decât în măsura în care s-a ajuns la pronunţarea unei hotărâri care să constituie titlu executoriu, titlu cu care creditorul să se poată înscrie în procedura insolvenţei; până la acest moment, creditorul se va înscrie cu însăşi creanţa ce va fi supusă procedurii verificării de către administratorul judiciar ori de lichidator, iar nu cu hotârârea primei instanţe.
Concluzionând, suspendarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006 se aplică nu numai în procedura judiciară derulată în faţa primei instanţe, ci şi în căile de atac (ordinare şi extraordinare), indiferent de titularul lor (pârâtul debitor ori reclamantul creditor), dacă obiectul cererii de chemare în judecată priveşte un drept de creanţă împotriva debitorului insolvent.
O atare suspendare va dăinui pana la închiderea procedurii insolvenţei, pronunţată de judecătorul-sindic în baza art. 11 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 85/2006, iar instanţa de drept comun urmează a decide, la momentul repunerii cauzei pe rol, în funcţie de rezul
De precizat că, prin dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, pragul valoric prevăzut pentru cererile evaluabile în bani este de 1.000.000 lei inclusiv. Această normă tranzitorie se aplică în procesele pornite de la data intrării în vigoare a noului cod şi până la 31 decembrie 2015, în timp ce dispoziţiile art. 483 alin. (2) NCPC (care prevăd, din acest punct de vedere, pragul valoric de 500.000 lei) se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.
tatul procedurii de insolvenţă, cât şi de momentul la care procedura s-a încheiat, întrucât încheierea procedurii cu mai mult de 6 luni înainte de repunerea cauzei pe rol poate atrage perimarea cererii, potrivit art. 416 alin. (1) NCPC[1).
Pentru celelalte cereri de chemare în judecata (altele decât cele prin care se urmăreşte realizarea unei creanţe împotriva acestuia - acţiuni reale, cereri în constatare etc.) îndreptate împotriva pârâtului debitor şi faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei (ca şi în căile de atac), este incidenţă suspendarea prevăzută de art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC, fiind pe deplin aplicabile circumstanţierile deja arătate pentru situaţia reclamantului insolvent.
Având în vedere că raportul dintre art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC şi art. 36 din Legea nr. 85/2006 este unul de la norma generală la norma specială (concluzie la care conduce şi art. 149 din legea specială), se impune precizarea că textul analizat din Legea nr. 85/2006 nu poate fi considerat abrogat în baza celor prevăzute de art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă se abrogă orice dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale.
Abrogarea implicită prevăzută de această dispoziţie finală a legii de punere în aplicare este operantă în cazul în care cele două texte (cel din noul Cod de procedură civilă şi cel din legea specială anterioară) au acelaşi obiect de reglementare şi sunt circumscrise aceluiaşi scop; or, art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC prevede măsura suspendării de drept a judecării cauzei în vederea desemnării în procedura Legii nr. 85/2006 a reprezentantului legal al părţii intrate în procedura insolvenţei (administratorul judiciar, lichidatorul sau, în anumite circumstanţe, administratorul special), ceea ce se circumscrie nevoilor procedurale privind îndeplinirea procedurii de citare a părţilor în procesul civil [art. 155 alin. (1) pct. 5 teza finală NCPC], pe când suspendarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006 are drept scop derularea exclusivă a unei proceduri colective, concursuale pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă şi suprimarea oricărei proceduri individuale a creditorilor; în plus, prin dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 85/2006 se prevede aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă, în măsura compatibilităţii lor cu normele legii speciale; interpretarea pe care o propunem este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, care prevăd: „Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât daca acest lucru este exprimat expres
6. Cazuri noi de suspendare de drept. Dizolvarea persoanei juridice şi pronunţarea hotărârii preliminare de către CJ.U.E. Noul cod de procedură introduce în mod explicit două noi cazuri de suspendare de drept a procesului în norma exemplificativă edictată la art. 412, respectiv dizolvarea persoanei juridice (pct. 5), suspendare ce va dura până la desemnarea lichidatorului, şi formularea unei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (pct. 7), caz în care reluarea judecăţii nu poate avea loc înainte de pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie, astfel cum dispune art. 415 pct. 3 NCPC.
Pentru ipoteza art. 412 pct. 7 NCPC, codul anterior nu conţinea o dispoziţie corespondentă, astfel că temeiul suspendării judecării pricinii, pentru motivul pronunţării hotărârii preliminare era reprezentat de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (hotărârea preliminară fiind necesară instanţei naţionale pentru soluţionarea cauzei), întrucât după aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, judecătorul naţional a dobândit abilitarea legală de a se adresa, din oficiu sau la cererea părţilor, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu solicitarea de pronunţare a unei hotărâri preliminare.
7. Alte cauze ale suspendării de drept prevăzute de lege. Cauzele suspendării de drept a procesului sunt reglementate în noul Cod de procedură civilă prin dispoziţiile art. 412, dar există şi alte norme speciale în cuprinsul codului care consacră asemenea cauze de suspendare, cum ar fi spre exemplu: interdicţia efectuării oricărui act de procedură până la soluţionarea declaraţiei de abţinere [art. 49 alin. (1) NCPC]; suspendarea judecării cererii principale până la soluţionarea căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a unei cereri de intervenţie principală sau accesorie [art. 64 alin. (4) NCPC]; în situaţia conflictului de competenţă (art. 134 NCPC); în cazul excepţiei de litispendenţă [art. 138 alin. (6) NCPC]; în cazul în care, după amânarea cauzei prin învoiala părţilor, acestea nu stăruiesc în continuarea judecăţii [art. 221 alin. (2) NCPC]; până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 520 alin. (2) NCPC].
Se remarcă faptul că legiuitorul nu a optat pentru o soluţie simetrică în cazul hotărârii prealabile ce intră în competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru care a prevăzut măsura suspendării de drept doar în partea specială (în Titlul III, dedicat ansamblului dispoziţiilor privind asigurarea unei practici judiciare unitare), cu cea adoptată pentru hotărârea preliminară pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, căreia i-a consacrat un caz explicit de suspendare de drept în partea generală, prin dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 7 NCPC.
Pe de altă parte, asemenea dispoziţii privind suspendarea cauzei se identifică şi în olte octe normative, cum ar fi: suspendarea judecăţii în faţa instanţei civile până la rezolvarea definitivă cauzei penale (art. 19 C. proc. pen.); suspendarea de la data deschiderii procedurii insolvenţei a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale (art. 36 din Legea nr. 85/2006), ipoteză deja analizată în cadrul comentariului de la art. 412 alin. (1) pct. 6 NCPC pentru definirea raportului dintre aceste două norme.
Toate aceste cazuri de suspendare sunt ipoteze legale speciale de suspendare de drept şi sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 8 NCPC - alte cazuri prevăzute de lege (norma generală).
8. Survenirea cauzelor de suspendare după închiderea dezbaterilor. Articolul 412 alin. (2) NCPC dispune că faptele prevăzute la alin. (1) nu împiedică pronunţarea hotărârii dacă ele au survenit după închiderea dezbaterilor, normă care respectă întocmai raţiunile cazurilor de suspendare de drept, anume asigurarea dreptului părţilor la apărare şi contradictorialitatea în procesul civil.
Textul are în vedere în mod evident intervalul dintre închiderea dezbaterilor şi cel al pronunţării hotărârii, precedată sau nu de amânarea pronunţării. Dacă în aceste circumstanţe instanţa procedează la repunerea cauzei pe rol pentru probe sau lămuriri noi, potrivit art. 400 NCPC, constatarea oricăreia dintre faptele enumerate la art. 412 alin. (1) NCPC va conduce la suspendarea de drept a procesului.
Potrivit aceloraşi raţiuni ale instituţiei suspendării, dacă partea interesată o cere, instanţa va putea acorda un termen pentru acoperirea cerinţelor prevăzute de text: indicarea moştenitorilor, numirea tutorelui sau curatorului, numirea administratorului ori lichidatorului judiciar.