Art. 45 Noul Cod de Procedură Civilă Invocarea incompatibilităţii absolute Judecătorul. Incompatibilitatea

Ipoteza vizată de art. 45 NCPC este aceea în care judecătorul incompatibil absolut a procedat la soluţionarea cauzei, chiar dacă nu a fost formulată pe parcursul procesului declaraţie de abţinere sau cerere de recuzare.

Astfel, dacă s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă cu nerespectarea dispoziţiilor privind incompatibilitatea absolută, partea interesată sau procurorul poate declara apel împotriva unei astfel de hotărâri judecătoreşti lovite de nulitate, dacă hotărârea este susceptibilă de această cale de atac. în ipoteza descrisă, instanţa de control judiciar va admite apelul, va anula

Citește mai mult

în tot procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată şi va reţine procesul spre rejudecare, prin raportare la dispoziţiile art. 480 alin. (6) NCPC.

Dacă în primă instanţă s-a pronunţat, cu nerespectarea dispoziţiilor privind incompatibilitatea absolută, o hotărâre susceptibilă numai de recurs, partea interesată sau procurorul poate declara recurs împotriva unei astfel de hotărâri judecătoreşti lovite de nulitate, invocându-se motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC. în această ipoteză, apreciem că sunt incidente prin analogie dispoziţiile art. 53 alin. (3) teza a ll-a NCPC, potrivit cărora, dacă instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, va admite recursul, va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă, dispoziţiile art. 53 alin. (3) derogând de la art. 498 alin. (1). Argumentul pentru care considerăm că sunt aplicabile dispoziţiile art. 53 alin. (3) teza a ll-a NCPC este acela că situaţia în care un judecător, incompatibil absolut, a soluţionat cauza, fără a fi recuzat şi fără a declara că se abţine, este echivalentă cu aceea în care un judecător, incompatibil absolut, a soluţionat cauza, întrucât cererea părţii de recuzare a fost respinsă, motiv pentru care se impune adoptarea aceleiaşi soluţii.

Cele menţionate în precedent sunt aplicabile şi în ipoteza în care instanţa de apel a pronunţat, cu nerespectarea dispoziţiilor vizând incompatibilitatea absolută, o hotărâre susceptibilă de recurs.

Hotărârea instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie în anulare în ipoteza în care a fost pronunţată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, însă numai în condiţiile în care judecătorul sau partea a formulat declaraţie de abţinere ori cerere de recuzare în recurs, însă s-a omis soluţionarea acestora, prin raportare la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC. Este de menţionat faptul că, potrivit art. 503 alin. (3), dispoziţiile alin. (2) pct. 1, printre alte puncte, se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Totodată, hotărârea instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie în anulare în situaţia în care partea recurentă invocase motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, iar instanţa a respins recursul, omiţând să se pronunţe asupra acestui motiv, prin raportare la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC.

Articolul 45 teza a ll-a NCPC reprezintă o derogare de la termenul instituit de art. 44, motivele de incompatibilitate absolută putând fi invocate printr-o cerere de recuzare a judecătorului care soluţionează cauza până la închiderea dezbaterilor asupra ei.

Această dispoziţie nu înseamnă că în recurs s-ar putea invoca pentru prima dată incompatibilitatea unui judecător care a participat la judecarea cauzei în primă instanţă, în condiţiile în care hotărârea dată în primă instanţă era susceptibilă de apel, prin raportare la art. 488 alin. (2) NCPC.

Astfel, dacă partea a atacat hotărârea primei instanţe direct cu recurs pe motivul nelegalei alcătuiri a acesteia, fără a declara anterior apel, deşi hotărârea era susceptibilă de exerciţiul acestei căi de atac, recursul va fi respins ca inadmisibil, în temeiul dispoziţiilor art. 459 alin. (1) şi alin. (2) teza I NCPC. Nu vor fi incidente prevederile art. 459 alin. (2) teza a ll-a NCPC, potrivit cărora, cu titlu de excepţie, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal, întrucât în acest caz recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, incompatibilitatea fiind o instituţie de drept procesual.

Dacă hotărârea primei instanţe este atacată cu apel, însă acesta este respins ca nefondat, motivul incompatibilităţii fiind găsit neîntemeiat sau fiind omis a fi cercetat de către instanţa de apel, iar decizia din apel este susceptibilă de recurs, nelegala compunere sau constituire a primei instanţe poate fi invocată ca motiv de casare, prin raportare la art. 488 alin. (2) cu referire la alin. (1) pct. 1 al aceluiaşi articol.