Art. 519 Noul Cod de Procedură Civilă Obiectul sesizării Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Art. 519
Obiectul sesizării
Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
| ← Art. 518 Noul Cod de Procedură Civilă Încetarea efectelor... | Art. 520 Noul Cod de Procedură Civilă Procedura de judecată... → |
|---|
Citește mai mult
obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă drepturilor băneşti acordate prin titluri executorii.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată susţine, în esenţă, că interpretarea dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă cu privire la caracterul de noutate a chestiunii de drept este neconstituţională, deoarece creează o discriminare între justiţiabilii dintr-un proces civil şi cei dintr-un proces penal, având în vedere că în materie civilă instanţa supremă trebuie să analizeze şi caracterul de noutate a chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe
fond a cauzei respective. în acest sens invocă considerentele deciziilor pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale, respectiv deciziile nr. 3 şi 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Decizia nr. 7 din 30 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 5 august 2014, sau Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014. Se mai susţine că atât în Codul de procedură civilă, cât şi în Codul de procedură penală sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost reglementată ca un mijloc alternativ/paralel pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, alături de recursul în interesul legii, şi nu ca un mecanism distinct de recursul în interesul legii, care are ca unic scop preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare (control a priori), astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziilor înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus citate. Mai arată că atât în Codul de procedură civilă, cât şi în Codul de procedură penală incidentul procedural care constă în sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost reglementat ca o secţiune a aceluiaşi capitol intitulat „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare”.
6. De asemenea, instanţa de judecată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, mai susţine că interpretarea dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în contradicţie şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sens în care exemplifică cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, paragraful 53, prin care instanţa de contencios constituţional a reţinut că asigurarea unei practici judiciare unitare se poate realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
[...] CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost menţionat în încheierea de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă „astfel cum a fost interpretat şi aplicat, în ceea ce priveşte condiţia «noutăţii», de completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”
12. în opinia instanţei de judecată autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate în interpretarea dată de completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 21 privind accesul liber la justiţie.
13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că instanţa de judecată autoare a excepţiei de neconstituţionalitate susţine că se creează o gravă discriminare între justiţiabilii dintr-un proces civil şi justiţiabilii dintr-un proces penal, întrucât în materie civilă instanţa supremă trebuie să analizeze şi caracterul de noutate a chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, iar în materie penală legiuitorul nu a stabilit o asemenea condiţie. Or, atât Codul de procedură civilă, cât şi Codul de procedură penală reglementează mecanismul procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ca un mijloc alternativ/paralel, pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, alături de mecanismul procedural al recursului în interesul legii, şi nu ca un mecanism distinct de recursul în interesul legii, care are ca unic scop preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti (control a priori).
14. Cu privire la această susţinere, Curtea constată că neconstituţionalitatea invocată de autoarea excepţiei este dedusă din compararea celor două norme de procedură — civilă şi penală — referitoare la obiectul sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, în materie penală, legiuitorul, reglementând procedura sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu a prevăzut condiţia „noutăţii” chestiunii de drept prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.
15. Or, Curtea reţine că o astfel de critică — potrivit căreia art. 519 din Codul de procedură civilă contravine art. 16 raportat la art. 21 din Constituţie, creând discriminări între justiţiabilii din procesul civil faţă de cei din procesul penal, deoarece, prin comparaţie cu art. 475 din Codul de procedură penală, nu conduce la existenţa aceloraşi condiţii privind obiectul sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept — nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Astfel, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, [...]”, Curtea reţine că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele, astfel cum susţine autoarea excepţiei. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a art. 519 din Codul de procedură civilă „astfel cum a fost interpretat şi aplicat, în ceea ce priveşte condiţia«noutăţii», de completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, aşa cum a fost formulată, este inadmisibilă."
Detalii: legeaz.net/monitorul-oficial-906-2015/decizie-ccr-701-2015-art-519-ncpc
Aşa după cum arătam într-un comentariu anterior, recursul în interesul legii este conceput ca un remediu a posteriori pentru o practică judiciară deja neunitară. De altminteri, dacă nu există dovezi privind lipsa de unitate a practicii, recursul în interesul legii este,
Citește mai mult
conform art. 515 NCPC, inadmisibil.Sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă, aşa cum o arată şi denumirea, un mecanism menit sa preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti, mecanism a cărui implementare este binevenită în contextul recomandărilor Comisiei Europene pe acest aspect.
Din acest punct de vedere, este salutară modificarea adusă acestei instituţii prin Legea de punere în aplicare, deoarece, aşa cum fusese concepută iniţial, reglementarea nu făcea decât să se suprapună ca arie de aplicabilitate peste recursul în interesul legii, din moment ce viza tot ipoteza în care problemele de drept în discuţie nu fuseseră dezlegate unitar în practica instanţelor. Mecanismul de sesizare a înaltei Curţi nu putea fi, aşadar, declanşat fără dovezi privind practica divergentă deja creată, or, tocmai această condiţie a determinat ca recursul în interesul legii să nu fie suficient de prompt şi de eficient în combaterea jurisprudenţei divergente şi a făcut necesară introducerea unui nou remediu.
Actuala reglementare se aseamănă în multe privinţe cu cea referitoare la întrebarea preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prevăzută de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
1. Titularii sesizării. Deşi denumirea marginală a art. 519 este „obiectul sesizării", textul reglementează şi problema titularilor sesizării, dar mai ales condiţiile de admisibilitate a acesteia.
Posibilitatea sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aparţine exclusiv judecătorilor, mai exact completelor de judecată de la nivel de tribunal, curte de apel sau de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
2. Condiţiile de admisibilitate
2.1. O primă condiţie este aceea ca pricina în care se ridica chestiunea de drept sâ fie pendinte pe rolul unei instanţe care o judeca în ultima instanţa.
Instanţa de la care poate veni sesizarea este cel puţin tribunalul; judecătoria, chiar atunci când judecă în ultimă instanţă, conform art. 94 pct. 3, nu poate sesiza înalta Curte.
Tribunalele şi curţile de apel pot sesiza atunci când judecă - potrivit competenţei date lor de art. 95 pct. 2 şi 3, respectiv de art. 96 pct. 2 şi 3 NCPC - în apel, iar decizia nu este supusă recursului, şi atunci când judecă în recurs sau în altă cale extraordinară de atac, iar hotărârea nu mai este supusă niciunei căi de atac.
Completele secţiilor înaltei Curţi pot adresa sesizarea când judecă în recurs, conform art. 97 pct. 1 NCPC, sau când judecă orice alte cereri conform pct. 4 al aceluiaşi articol, iar hotărârea nu poate fi atacată cu recurs la completul de 5 judecători, de pildă, în cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri.
Completul de 5 judecători poate sesiza atunci când judecă în ultimă instanţă, de pildă, în situaţia recursului împotriva hotărârii date în revizuire la care se referă alin. (6) al art. 513 NCPC.
2.2. A doua condiţie prevăzută în text este ca sesizarea să privească o chestiune de drept, adică o problemă de interpretare a unei norme juridice, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.
Este exclus, aşadar, ca sesizarea înaltei Curţi să se refere la aspecte de fapt ale pricinii cu judecata căreia este sesizată instanţa trimiţătoare sau să i se solicite instanţei supreme opinia asupra soluţiei ce se va da în cauză.
Deşi textul nu o spune expres, considerăm că este vorba despre chestiuni de drept susceptibile de interpretări diferite, care, odată aplicate în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste posibile interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.
2.3. A treia condiţie presupune ca de lămurirea respectivei chestiuni de drept sa depindă soluţionarea pe fond a cauzei. Această condiţie este foarte restrictivă şi va limita într-o mare măsură rolul unificator al mecanismului hotărârii prealabile.
Excepţia procesuală este definită în art. 245 NCPC ca fiind mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să se pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.
Toate situaţiile enumerate de text sunt, aşadar, situaţii în care nu se pune în discuţie fondul dreptului şi, prin urmare, ori de câte ori instanţa va avea a se pronunţa cu privire la una dintre aceste excepţii, chiar dacă va identifica o problemă de drept nouă susceptibilă de mai multe interpretări, nu va putea sesiza înalta Curte pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.
Acest mecanism de unificare a practicii pare a fi rezervat numai chestiunilor de drept material.
Probabil că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu deschide posibilitatea fragmentării excesive a procesului, dat fiind că sesizarea pentru hotărâre prealabilă atrage suspendarea judecăţii, conform art. 520 alin. (2) NCPC.
Cu toate acestea, trebuia anticipat că - mai ales în condiţiile intrării în vigoare a unui nou Cod de procedură civilă - vor fi numeroase dispoziţii de ordin procedural sau care ţin de soluţionarea cauzelor pe cale de excepţie care vor fi înţelese, interpretate şi aplicate diferit de instanţele judecătoreşti. Or, pentru justiţiabili este la fel de vătămător să primească în cauze identice soluţii diferite, indiferent că este vorba despre fondul cauzei sau nu.
2.4. Tot o condiţie privitoare la chestiunea de drept este ca ea să fie nouă. Textul nu oferă niciun indiciu despre ce trebuie să însemne nouă: apărută recent, dar cât de recent?; generată de o reglementare legală nou intrată în vigoare?; apărută de curând în legătură cu o dispoziţie legală veche?; care nu a mai fost rezolvată? etc.
Trebuie să admitem că şi sub imperiul vechii reglementări au existat numeroase probleme de drept rezolvate neunitar, iar recursul în interesul legii, nefiind pus direct la dispoziţia judecătorilor cauzei, nu a răspuns în mod suficient necesităţii unificării practicii. S-ar putea oare obiecta că aceste probleme de drept - în măsura în care sunt încă actuale - nu mai sunt noi?
De asemenea, pot exista norme juridice intrate în vigoare cu mult timp în urmă şi a căror aplicare frecventă să devină actuală la un moment dat, în funcţie de noi realităţi sociale.
Credem că noutatea ar fi trebuit să presupună strict ca respectiva problemă de drept să nu fi fost deja soluţionată printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, dar aceasta este prevăzută de art. 519, în termeni similari, ca o condiţie cumulativă celei privind noutatea.
2.5. Ultima condiţie este ca asupra respectivei chestiuni de drept înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sâ nu fi statuat şi nici sâ nu facâ obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Condiţia de a nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare este logică, deoarece nu ar exista nicio raţiune pentru care înalta Curte, în complete diferit alcătuite şi în proceduri diferite, să fie chemată a da rezolvări de principiu uneia şi aceleiaşi probleme de drept.
Cerinţa ca asupra respectivei probleme de drept înalta Curte să nu fi statuat va necesita însă lămurire, deoarece nu se precizează în ce context trebuie ca înalta Curte să nu fi statuat deja. în lipsa oricărei distincţii, s-ar putea crede că este suficient ca un complet al unei secţii să se fi pronunţat asupra problemei de drept printr-o decizie de speţă. O asemenea abordare ar conduce la concluzia că o problemă de drept - cu privire la care completul unei instanţe, uneori chiar al înaltei Curţi, are dubii în ceea ce priveşte interpretarea - va fi considerată lămurită prin simplul fapt că asupra ei s-a pronunţat deja un complet al înaltei Curţi, căruia probabil respectiva chestiune nu i s-a părut discutabilă. Nu credem că acesta a fost scopul urmărit de legiuitor, cu atât mai mult cu cât este posibil ca asupra aceleiaşi probleme de drept chiar completele înaltei Curţi să se pronunţe diferit. Ar fi excesiv să se considere că, în atare situaţie, nu este posibilă obţinerea unei lămuriri de principiu pe calea hotărârii prealabile şi că se poate apela exclusiv la recursul în interesul legii.
Credem că textul are în vedere, în principal, ca osupro problemei de drept înolto Curte sâ nu fi statuat deja, tot cu valoare de principiu, printr-o alta hotărâre prealabila sau, eventual, printr-un recurs în interesul legii deja soluţionat.
De asemenea, apreciem că, atunci când asupra problemei de drept vizate instanţa supremă s-a pronunţat printr-un număr de decizii suficient de mare cât să contureze o jurisprudenţă constantă, nu va fi îndeplinită condiţia ca înalta Curte să nu fi statuat şi, de cele mai multe ori, nici condiţia noutăţii.