Art. 522 Noul Cod de Procedură Civilă Subiectele contestaţiei şi motivele ei Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
| Comentarii |
|
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Art. 522
Subiectele contestaţiei şi motivele ei
(1) Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.
(2) Contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:
1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;
2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;
3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;
4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.
| ← Art. 521 Noul Cod de Procedură Civilă Conţinutul şi efectele... | Art. 523 Noul Cod de Procedură Civilă Retragerea contestaţiei... → |
|---|
Cu privire la articolul din Convenţie, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că pentru state reprezintă o obligaţie nu numai
Citește mai mult
respectarea „termenului rezonabil", prin crearea unui sistem judiciar eficient care să nu permită întârzieri procedurale sau administrative, ci şi oferirea unor remedii efective pentru situaţia depăşirii duratei rezonabile a procedurilor judiciare, conform art. 13 din Convenţie.Cu ocazia celei de-a 69-a sesiuni plenare (15-16 decembrie 2006), Comisia de la Veneţia a adoptat un „Studiu privind eficienţa acţiunilor interne în materie de durată excesivă a procedurilor" [documentul CDL-AD(2006)036]. Referindu-se la acest document chiar în motivarea unei hotărâri de condamnare a statului român, Curtea Europeană a Drepturilor Omului remarca faptul că, în general, majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei (cu excepţia Armeniei, Azerbaidjanului, Greciei, României şi Turciei) dispun de un instrument procedural care le permite indivizilor să depună plângere în cazul duratei excesive a unei proceduri.
în acest context, a fost introdusă pentru întâia oară în reglementarea procesual civilă contestaţia privind tergiversarea procesului, scopul său fiind acela de a remedia încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil.
în art. 238 alin. (1) se prevede că, la primul termen de judecată, judecătorul va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil. Acest termen poate fi reconsiderat ulterior, în condiţiile alin. (2) al aceluiaşi articol.
Aparent, în cauze cu acelaşi obiect şi cu acelaşi grad de complexitate, ar trebui să se estimeze aceeaşi durată, indiferent la ce instanţă din ţară se judecă procesele.
Dar, ceea ce va reprezenta un termen optim de soluţionare a unui proces într-o instanţă în care unui judecător îi revin spre soluţionare câteva sute de cauze într-un an nu va putea servi drept etalon într-o instanţă în care fiecărui judecător îi revin spre soluţionare câteva mii de cauze anual.
De asemenea, în instanţele în care, logistic vorbind, nu se pot asigura suficiente săli de judecată şi, respectiv, camere de consiliu - a căror necesitate sporeşte în noua reglementare -, termenul optim de soluţionare a proceselor va fi mai mare decât în instanţele în care această problemă va fi rezolvată.
în contextul unui sistem judiciar caracterizat prin supraaglomerarea rolului instanţelor judecătoreşti, prin lipsa unei evaluări a volumului optim de muncă al judecătorului şi printr-o pronunţată instabilitate legislativă care generează periodic „valuri" de procese, reglementarea unei proceduri prin care oricare dintre părţi, precum şi procurorul se pot plânge instanţei pentru întârzierile în desfăşurarea judecăţii, iar apoi în redactarea hotărârii este cel puţin neinspirată, pentru că, exercitată fără rezerve, ar putea conduce la blocajul instanţelor supraaglomerate.
Dacă în contextul descris anterior toate părţile ce vor identifica în propriile cauze una dintre situaţiile menţionate în art. 522 alin. (2) vor introduce contestaţii, acestea ar putea avea efectul invers celui scontat, cu atât mai mult cu cât procedurile de soluţionare a contestaţiei şi, respectiv, a plângerii împotriva soluţiei date în contestaţie presupun termene foarte precise şi foarte scurte (3, 5, 10 zile) pentru îndeplinirea diferitelor acte procedurale, care se vor adăuga peste cele necesare finalizării procesului de bază.
1. Subiectele contestaţiei. Contestaţia pentru tergiversarea procesului se poate face de oricare dintre părţile litigante, dar şi de către procuror. Acesta din urmă poate face contestaţie doar atunci când participă la judecată în condiţiile art. 92 NCPC.
Interesul promovării unei contestaţii este prezumat pentru oricare dintre persoanele menţionate în alin. (1) al art. 522, după caz, reclamant, pârât, intervenient, chemat în garanţie, apelant, recurent, intimat etc. şi procuror.
2. Motivele contestaţiei
2.1. Primul motiv de contestaţie îl reprezintă situaţia în care, deşi legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, acest termen s-a împlinit fârâ rezultat.
Finalizarea procedurii poate să presupună finalizarea unui act de procedură, a unei faze a procesului sau a procesului în întregime; în acest din urmă caz, se materializează chiar prin pronunţarea unei hotărâri (în sentinţă, decizie, încheiere).
Credem însă că, pentru a evita suprapunerea cu ipoteza finalizării procesului, ipoteza termenului de pronunţare a unei hotărâri va trebui privită prin raportare la dispoziţiile care reglementează posibilitatea amânării pronunţării.
în ceea ce priveşte ipotezele referitoare la finalizarea unei proceduri, se pot indica, cu titlu exemplifica tiv, următoarele prevederi: art. 665 alin. (2) NCPC, potrivit căruia cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţă în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor; art. 64 alin. (4) NCPC, potrivit căruia apelul sau, după caz, recursul promovat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare; art. 399 NCPC, potrivit căruia divergenţa se judecă în aceeaşi zi sau, dacă nu este posibil, într-un termen care nu poate depăşi 20 de zile de la ivirea divergenţei, iar în pricinile considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile.
Un alt exemplu poate fi dat de norma conţinută în art. 131 alin. (2) NCPC, potrivit căreia, în mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.
Referitor la pronunţarea hotărârii, art. 396 alin. (1) NCPC prevede că, în cazuri justificate, dacă instanţa nu ia hotărârea de îndată, pronunţarea acesteia poate fi amânată pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile. Prin norme speciale sunt prevăzute termene mai scurte privind momentul până la care se poate amâna pronunţarea, cum sunt: asupra cererii de încuviinţare a executării silite pronunţarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore [art. 665 alin. (2) NCPC]; în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale, pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore [art. 998 alin. (4) NCPC] etc.
Cât priveşte motivarea hotărârii, potrivit art. 426 alin. (5) NCPC, aceasta se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare. în cadrul procedurilor speciale sunt prevăzute şi alte termene privind motivarea, cum ar fi: motivarea încheierii prin care s-a soluţionat cererea de încuviinţare a executării silite se face în cel mult 7 zile de la pronunţare [art. 665 alin. (2) NCPC]; în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale, motivarea ordonanţei se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare [art. 998 alin. (4) NCPC] etc.
2.2. Al doilea motiv este dat de situaţia în care instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia sa îndeplineascâ un act de procedura, iar acest termen s-a împlinit, însâ instanţa nu a luat, faţa de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, masurile prevăzute de lege.
Prin participant la proces trebuie să se înţeleagă în sens larg orice persoană, indiferent de calitate, în sarcina căreia este stabilită îndeplinirea unui act de procedură: părţi, avocaţi sau consilieri juridici, procuror, martori, experţi, interpreţi etc. Aceasta, deoarece, dacă art. 10 NCPC consacră obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului, art. 11 se referă la terţi şi prevede că orice persoană este obligată, în condiţiile legii, să sprijine realizarea justiţiei. Cel care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligaţii poate fi constrâns să o execute sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor daune-interese.
Se încadrează în acest motiv, cu titlu de exemplu:
-încălcarea nesancţionată a art. 372 NCPC, care prevede că, în cadrul administrării probelor prin avocaţi sau consilieri juridici, avocaţii părţilor vor prezenta instanţei programul de administrare a acestora, în cel mult 5 zile de la încuviinţarea probelor;
- nedepunerea raportului de expertiză în termenul stabilit de către instanţă, fără ca aceasta să dispună amendarea expertului în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. d) NCPC;
- partea nu a depus lista cu martori sau interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviinţarea probei, iar instanţa nu a dispus la termenul următor decăderea din probă [art. 254 alin. (4) NCPC];
- partea nu a depus în termenul fixat de instanţă dovada achitării sumei stabilite pentru acoperirea cheltuielilor impuse de administrarea unei probei încuviinţate, fapt ce conduce la amânarea judecăţii, iar instanţa nu a dispus decăderea [art. 262 NCPC];
- instanţa, constatând că un act de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsită de capacitate de exerciţiu, a acordat un termen pentru confirmarea lui, însă nu a dispus, în caz de neconformare, anularea lui la termenul stabilit [art. 57 alin. (5) NCPC];
- instanţa, constatând lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, a acordat un termen pentru acoperirea lipsurilor, însă acestea nu au fost acoperite la termenul acordat, iar instanţa nu a procedat la anularea cererii (art. 82 NCPC);
-în cazul în care se invocă lipsa de semnătură şi reclamantului care lipseşte la acel termen i se pune în vedere, prin citaţie, să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, iar instanţa lasă să treacă respectivul termen fără a proceda la anularea cererii [art. 196 alin. (2) NCPC] etc.
2.3. Al treilea motiv este reprezentat de situaţia în care o persoana ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligata sâ comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionârii procesului, iar acest termen s-a împlinit, însâ instanţa nu a luat, faţâ de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, mâsurile prevăzute de lege.
Sunt avute în vedere ipotezele reglementate de art. 297-299 NCPC, respectiv obligaţia unui terţ de a prezenta un anumit înscris apreciat ca fiind necesar soluţionării procesului sau, dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau instituţii publice, obligarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a prezenta înscrisul. Sancţiunea neconformării este prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi g) NCPC, respectiv aceea a amenzii.
2.4. Punctul 4 de la alin. (2) al art. 522 are în vedere nesocotirea obligaţiei de soluţionare a cauzei într-un termen optim şi previzibil.
Aşa cum este redactat textul, prin referirea la termenul optim şi previzibil de soluţionare a cauzei, pare că are în vedere tergiversarea judecăţii în ansamblul său, dar, în realitate, deschide calea contestaţiei pentru neîndeplinirea ori nedispunerea măsurilor de îndeplinire a oricărui act de procedură necesar judecării cauzei de către instanţă însăşi.
Textul circumstanţiază care sunt situaţiile de inacţiune din partea instanţei care au condus la încălcarea acestei obligaţii şi în care instanţa poate fi considerată culpabilă; mai prevede o condiţie în plus, aceea ca timpul scurs de la ultimul act de procedură să fi fost suficient pentru îndeplinirea obligaţiei:
a) când nu a luat mâsurile stabilite de lege pentru îndeplinirea unui act de procedura necesar judecării cauzei. Spre exemplu, în ipoteza reglementată de art. 154 alin. (3) NCPC, instanţa solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare
pentru altă instanţă, este obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, şi să trimită instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii.
Un alt exemplu în care legea stabileşte pentru instanţă luarea unor măsuri obligatorii este dat de art. 920 alin. (3) NCPC, potrivit căruia, în cadrul procedurii divorţului, instanţa este obligată să îl asculte pe copilul minor, potrivit prevederilor Codului civil, sens în care trebuie să ia măsura de a solicita prezenţa copilului pentru audiere.
b) când nu a îndeplinit ea însăşi din oficiu un act de procedura, deşi legea îi impunea. O astfel de obligaţie a instanţei este cea prevăzută de art. 427 NCPC referitor la comunicarea din oficiu a hotărârii judecătoreşti, de îndată ce aceasta a fost redactată şi semnată în condiţiile legii.
în acelaşi sens, semnalăm prevederile art. 457 alin. (3) NCPC, potrivit cărora, dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată.