Art. 515 Noul Cod de Procedură Civilă Condiţii de admisibilitate Recursul în interesul legii

După cum se poate observa, art. 515 impune două condiţii pentru admisibilitatea recursului în interesul legii:

a) problemele de drept să fi fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti şi

b) dovada acestei situaţii să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive.

1. Soluţionarea diferită a unor probleme de drept. Prin instituirea primei condiţii, enunţată de altfel şi în art. 514 NCPC, devine evident că recursul în interesul legii are drept scop nu pe acela de a preîntâmpina apariţia practicii neunitare, ci pe acela de a unifica o practică deja divergentă.

Cu privire la întinderea pe

Citește mai mult

care trebuie să o aibă acest fenomen pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, art. 515 nu face nicio precizare.

Deoarece conţinutul acestui articol nu este diferit de cel al art. 3305 CPC 1865 - singura excepţie fiind aceea că în loc de „hotărâri irevocabile" se foloseşte sintagma „hotărâri definitive" -, statuările Secţiilor Unite din deciziile de respingere ca inadmisibile a recursurilor în interesul legii promovate potrivit procedurii anterioare îşi păstrează pe deplin valabilitatea.

Astfel, în mod constant înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursurilor în interesul legii, a pronunţat, acolo unde a fost cazul, soluţii de respingere pentru inadmisibilitate, în condiţiile în care problema de drept soluţionată diferit de instanţele de judecată nu s-a datorat interpretării sau aplicării unor texte de lege, ci soluţiile diferite au rezultat din raportarea normelor legale la diferite clauze cuprinse în contractele individuale sau colective de muncă, a căror interpretare s-a făcut prin acest efect.

De asemenea, prin Decizia nr. 4/2012, înalta Curte a decis că „reglementarea prevăzută de legiuitor determină aria restrictivă a examinării pe care o face instanţa în soluţionarea recursului în interesul legii, obiectul acestei examinări referindu-se la actele normative în înţelesul art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a căror categorie şi norme de competenţă privind adoptarea lor este stabilită prin Constituţie şi prin celelalte legi.

Spre această finalitate conduc şi dispoziţiile constituţionale care, în reglementarea art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, prevăd expres, în alin. (3), că «înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale».

Ca urmare, dispoziţiile din Codul de procedură civilă, cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii, sunt circumscrise la cerinţa unei practici judiciare neunitare, dar presupun în mod intrinsec ca jurisprudenţa diferită să privească obiectul recursului în interesul legii".

Tot referitor la obiectul recursului în interesul legii, în practică s-a arătat faptul că se impune indicarea expresa a unei/unor reglementari susceptibile de interpretări diferite, fiind respins astfel ca inadmisibil un recurs în interesul legii prin care se urmărea examinarea practicii neunitare vizând rezolvarea diferită a chestiunii referitoare la competenţa funcţională a tribunalelor în soluţionarea contestaţiei în anulare, chestiune care nu îşi avea temeiul în niciun text care să poată fi propus spre interpretare. în considerentele deciziei, înalta Curte a reţinut că „invocarea drept temei al sesizării a principiului specializării sau a considerentelor unei decizii anterioare pronunţate în interesul legii de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, asupra unei alte probleme de drept, ca şi a dispoziţiilor art. 2 din Codul de procedură civilă (de la 1865 - n.n.), care reglementează competenţa materială (ratione materiae), stabilită atât sub aspect funcţional (ratione oficii), cât şi sub aspect procesual, nu este de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă (de la 1865 - n.n.).

Ceea ce interesează în cauză este că aspectele sesizate, deşi reprezintă o problemă practică, reclamă, în fapt, absenţa unei norme clare şi lipsite de echivoc în materie, însă acestea nu pot fi soluţionate prin mijlocul procedural ales, înalta Curte având rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, iar nu pe acela de a crea norme de drept".

De asemenea, în considerentele aceleiaşi decizii s-a reţinut că „recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părţi din hotărâri care se referă la probleme de drept ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor; per a contrario, nu poate avea ca obiect elemente de fapt ale cauzei sau chestiuni de organizare şi funcţionare administrativă a instanţelor".

Tot sub imperiul reglementării anterioare, au fost respinse sesizările privitoare la recursurile în interesul legii în situaţia în care „textele de lege invocate erau clare şi lipsite de echivoc, nefiind în prezenţa unei ambiguităţi de reglementare, astfel încât nu s-a putut considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti", sau în ipoteza în care „chestiunile de drept ce s-a susţinut că au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti au fost rezolvate anterior prin altă decizie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, pronunţată în interesul legii", precum şi în situaţia în care „între timp problema de drept supusă dezbaterii a fost soluţionată prin intervenţia legiuitorului".

în legătură cu un recurs ce antama problema aplicării Convenţiei europene a drepturilor omului, s-a arătat că „pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanţelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporţionalitate este rezultatul aprecierii materialului probator şi al circumstanţelor proprii fiecărei pricini sau al situaţiei de fapt reţinute, fiind, aşadar, exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene, în acest caz).

în concluzie, analiza în concret a acestui raport de proporţionalitate nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar excede obiectului acestuia şi competenţelor înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul în interesul legii nefiind un recurs naţional în convenţionalitate".

2. Existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive. Cea de-a doua condiţie este îndeplinită dacă se ataşează cererii hotărâri judecătoreşti definitive care să ateste rezolvări diferite ale aceleiaşi probleme de drept.

Referitor la condiţia ca hotărârea să fie definitiva, este de menţionat că aceasta trebuie înţeleasă doar prin referire la hotărârile pronunţate în cauzele înregistrate ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă. în ceea ce priveşte cauzele care se soluţionează în continuare sub imperiul vechiului cod, hotărârile trebuie să aibă caracter irevocabil, în condiţiile vechii reglementări.

Cum numărul acestor hotărâri nu este stabilit prin lege, va rămâne la latitudinea instanţei supreme să decidă, pe cale jurisprudenţială, ca şi sub imperiul vechii reglementări, dacă un anumit număr de hotărâri este suficient pentru a contura o practică neunitară.

Spre exemplu, în soluţionarea unui recurs în interesul legii sub reglementarea anterioară, constatându-se că existenţa practicii neunitare a fost evidenţiată exclusiv prin hotărâri pronunţate de instanţele din raza unei singure curţi de apel, fără a se demonstra că astfel de situaţii s-au întâlnit şi la nivelul altor curţi de apel, înalta Curte a apreciat că „rezolvarea divergenţelor de opinii în sensul unificării practicii judiciare se poate face prin discutarea problemei de drept în cadrul adunării generale, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu completările şi modificările ulterioare, nefiind necesară punerea în mişcare a mecanismului reprezentat de promovarea recursului în interesul legii".

Credem că o hotărâre judecătorească izolată, contrară unei practici unitare şi constante până la acel moment, nu trebuie să genereze un recurs în interesul legii, după cum credem că, pentru admisibilitatea unui recurs în interesul legii, nu trebuie să se facă dovada că practica este neunitară la nivelul întregii ţări sau printr-un număr impresionant de hotărâri.

O asemenea abordare ar face ca mecanismul de unificare să intervină cu mult prea târziu, când consecinţele nefaste ale impredictibilităţii actului de justiţie se vor fi produs deja pentru un număr mare de justiţiabili; or, ideea acestui mecanism este de a stopa cât mai curând rezolvarea diferită a problemelor de drept de către instanţele judecătoreşti.

De aceea, când este vorba despre un act normativ nou intrat în vigoare, care suscită adesea discuţii la nivel doctrinar, dar şi în colectivele de magistraţi, credem că intervenţia unui recurs în interesul legii chiar de la apariţia primelor hotărâri definitive divergente este salutară.