Art. 916 Noul Cod de Procedură Civilă Cererea reconvenţională Dispoziţii comune
| Comentarii |
|
Dispoziţii comune
Art. 916
Cererea reconvenţională
(1) Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.
(2) Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea reclamantului.
(3) În cazul în care motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.
(4) Neintroducerea cererii în termenele arătate la alin. (1) şi (3) atrage decăderea soţului pârât din dreptul de a cere divorţul pentru acele motive. Dacă cererea reclamantului a fost respinsă, soţul pârât poate cere divorţul pentru motive ivite ulterior.
| ← Art. 915 Noul Cod de Procedură Civilă Cererea de divorţ... | Art. 917 Noul Cod de Procedură Civilă Calitatea procesuală... → |
|---|
Astfel, pentru faptele petrecute anterior primului termen de judecata stabilit pentru soluţionarea cererii de divorţ promovate de reclamant, potrivit art. 201 NCPC, pârâtul poate formula propria cerere de divorţ
Citește mai mult
cel târziu până la primul termen de judecată la care a fost legal citat.Când motivele de divorţ au survenit ulterior acestei date, cererea reconvenţională poate fi formulată de pârât până la momentul începerii dezbaterii asupra fondului în cadrul cererii reclamantului.
Cum nu poate fi exclusă probabilitatea ca pentru soţul pârât să apară motive proprii de divorţ chiar dupâ începerea dezbaterilor la prima instanţa ori chiar în timp ce cererea de divorţ promovata de reclamant se afla în apel, legiuitorul îi conferă soţului pârât posibilitatea de a formula cererea reconvenţională direct la instanţa de apel.
2. Sancţiune. Ultimul alineat al art. 916 NCPC stabileşte sancţiunea decăderii soţului pârât din dreptul de a cere divorţul pentru motivele proprii, în lipsa cererii reconvenţio-nale formulate în intervalele temporale specificate de primele trei alineate.
Cu toate acestea, cea de-a ll-a teză a art. 916 alin. (4) stabileşte expres că soţul pârât poate cere divorţul pentru motive ivite ulterior, atunci când cererea reclamantului a fost respinsă. Textul conferă, deci, posibilitatea ca soţul care a figurat în primul proces de divorţ ca pârât să poată sesiza ulterior instanţa cu o cerere de divorţ, de această dată în calitate de reclamant. Aceasta, şi pentru faptul că hotărârea prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de divorţ nu are autoritate de lucru judecat pe fondul cauzei, putând fi reiterată de oricare dintre soţi ori de câte ori apar noi motive de divorţ.
Şi în jurisprudenţă a fost subliniat faptul că nerespectarea termenului privind introducerea cererii reconvenţionale atrage sancţiunea decăderii, soţul pârât nemaiputând cere divorţul pentru motivele proprii avute până atunci. Prin excepţie, sancţiunea decăderii nu operează în cazul în care cererea reclamantului a fost respinsă, iar motivele de divorţ au apărut după data respingerii cererii.
3. Competenţa. Potrivit art. 916 alin. (2) NCPC, cererea de divorţ a pârâtului (cererea reconvenţională) se adresează instanţei învestite cu soluţionarea cererii de divorţ a reclamantului şi se va judeca odată cu acţiunea reclamantului. Norma are caracter imperativ şi, la fel ca în legislaţia anterioară, instituie o dubla derogare de la norma de drept comun.
Astfel, prima derogare vizează sancţiunea decăderii pentru nedepunerea în termenul legal a cererii reconvenţionale, care survine cu mult mai târziu decât într-un proces obişnuit [a se vedea art. 209 alin. (4) NCPC].
A doua derogare de la norma de drept comun, respectiv de la art. 210 alin. (2) teza I NCPC - care prevede posibilitatea disjungerii cererii reconvenţionale de cererea principală atunci când doar aceasta din urmă este în stare de a fi judecată -, este prevăzută de partea finală a aceluiaşi alineat secund al art. 916 [şi care se corelează şi cu norma de la art. 210 alin. (2) teza a ll-a NCPC], în materia divorţului nefiind posibilă disjungerea motivelor de divorţ ale celor doi soţi, fiind necesar a fi rezolvate unitar, prin aceeaşi hotărâre, pronunţată de aceeaşi instanţă.
4. Caracter facultativ. Cererea reconvenţională nu este, în principiu, obligatorie, deoarece instanţa judecătorească poate pronunţa desfacerea căsătoriei prin divorţ, chiar dacă soţul pârât nu a făcut cerere reconvenţională, cu condiţia însă ca din administrarea dovezilor să reiasă vina ambilor. S-a decis că, într-o asemenea ipoteză, se poate pronunţa divorţul din vina ambilor soţi numai dacă instanţa constată şi în sarcina reclamantului o culpă atât de gravă, încât ea singură ar fi putut duce la desfacerea căsătoriei, în eventualitatea că pârâtul ar fi făcut cerere reconvenţională.
însă, în lipsa unei cereri reconvenţionale, cererea de divorţ se va respinge ca neîntemeiata atunci când din probele administrate ar rezulta culpa exclusivă a reclamantului. De la această soluţie există o singură excepţie, anume aceea a cazului în care soţii ar fi separaţi în fapt de minim 2 ani, iar soţul reclamant îşi asumă responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei, circumstanţe în care instanţa va putea pronunţa, totuşi, divorţul, făcând şi aplicarea dispoziţiilor art. 934 NCPC.