Art. 918 Noul Cod de Procedură Civilă Cereri accesorii şi incidentale Dispoziţii comune
| Comentarii |
|
Dispoziţii comune
Art. 918
Cereri accesorii şi incidentale
(1) La cerere, instanţa de divorţ se pronunţă şi cu privire la:
a) exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta;
b) numele soţilor după divorţ;
c) locuinţa familiei;
d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei;
e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi;
f) încetarea regimului matrimonial şi, după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora.
(2) Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ.
(3) De asemenea, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ, potrivit prevederilor Codului civil.
| ← Art. 917 Noul Cod de Procedură Civilă Calitatea procesuală... | Art. 919 Noul Cod de Procedură Civilă Măsuri vremelnice... → |
|---|
Citește mai mult
formulării unor astfel de cereri în legătură cu capetele de cerere accesorii divorţului, mai ales în privinţa cererii de partaj).La fel ca în vechea reglementare, dacă există copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa este obligată să se pronunţe ex officio asupra exercitării autorităţii părinteşti şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar în lipsa învestirii exprese prin cererea de divorţ cu aceste capete de cerere accesorii. Tot astfel, se menţine obligaţia instanţei de a se pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl va purta fiecare soţ după desfacerea căsătoriei (art. 918 alineat final).
Astfel, în timp ce primul alineat al art. 918 instituie posibilităţile pe care le au soţii de a solicita ca, simultan cu cererea de divorţ, să fie soluţionate şi oricare dintre cererile accesorii sau incidentale generate de capătul principal, potrivit cu principiul disponibilităţii instituit expres de art. 9 NCPC, următoarele alineate trasează expres obligaţiile instanţei învestite cu cererea de divorţ de a se pronunţa din oficiu şi asupra a trei cereri accesorii, prin derogare de la principiul disponibilităţii.
2. Exercitarea autorităţii părinteşti. Contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor. Locuinţa copilului. Dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta, a) Instanţa de divorţ hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială efectuat de autoritatea tutelară, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.
După divorţ, de principiu, autoritoteo părinteasca revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel. Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia. în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie.
în mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului.
Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.
b) în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior. în mod excepţional şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.
c) Instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.
în vederea stabilirii raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, instanţa de tutelă va dispune obligatoriu audierea minorilor care au împlinit vârsta de 10 ani. Audierea se realizează în camera de consiliu, iar dacă, în raport de împrejurările cauzei, instanţa consideră potrivit, va audia copilul minor fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă. La stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti se ţine seama de interesul superior al copilului.
Astfel, spre exemplu, în situaţia în care mama copiilor făcea parte dintr-o sectă religioasă şi a retras copiii de la şcoală, trimiţându-i la o mănăstire, unde erau puşi să muncească şi să confecţioneze veşminte clericale, fapt care primejduia considerabil procesul normalei dezvoltări fizice, morale şi intelectuale a copiilor, în cadrul căruia şcoala are un rol esenţial, s-a decis că se impune stabilirea exercitării autorităţii părinteşti numai de către tată.
La stabilirea raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ulterior divorţului, este obligatorie întocmirea raportului de ancheta psihosociala. Conform art. 229 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011, până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, raportul va fi realizat de autoritatea tutelară şi cuprinde menţiuni privitoare la condiţiile materiale şi de viaţă ale soţilor, la modul în care aceştia se preocupă de îngrijirea copiilor, la ataşamentul copiilor faţă de părinţi, aspecte care se iau în considerare la stabilirea interesului superior al copilului. Nu este obligatorie prezenţa efectivă a delegatului autorităţii tutelare, ci autoritatea tutelară are posibilitatea de a comunica opinia sa în scris, în cuprinsul anchetei sociale întocmite la domiciliul soţilor, respectiv la domiciliul fiecăruia dintre soţi, dacă aceştia locuiesc separat şi ambii solicită încredinţarea copilului. Ancheta socială va face referire la condiţiile materiale şi de viaţă ale soţilor, la modul în care aceştia se preocupă de îngrijirea copiilor, la ataşamentul copiilor faţă de părinţi. Opinia autorităţii tutelare nu este obligatorie, instanţa stabilind interesul superior al copilului pe baza coroborării tuturor probelor administrate.
d) în situaţia în care instanţa de tutelă a stabilit locuinţa copilului la unul dintre părinţi, în sarcina părintelui separat de copilul său instanţa va stabili, conform art. 401 Noul Cod Civil, un drept de vizita a minorului. Acest drept trebuie exercitat astfel încât să nu aibă o influenţă negativă asupra creşterii copilului.
în vederea stabilirii modalităţilor şi programului de vizită a copilului, este necesara întocmirea raportului de ancheta psihosociala. în cadrul acestei proceduri, este obligatorie şi ascultarea copilului, dacă acesta a împlinit 10 ani. Totodată, şi art. 398 alin. (2) Noul Cod Civil recunoaşte părintelui care nu exercită autoritatea părintească dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătură şi pregătirea sa profesională.
Dreptul la relaţii personale este recunoscut legal nu numai părintelui, ci şi minorului, atât prin acte normative interne, cât şi prin acte internaţionale ratificate de România, şi anume Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată. în acest sens, art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în acord cu art. 9 pct. 3 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, consacră dreptul copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, aceste legături neputând fi împiedicate decât în cazul existenţei unor motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
Relaţiile personale se pot realiza nu numai prin vizitarea copilului la domiciliul său, ci şi prin găzduirea minorului pe o perioadă determinată, prin transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele său ori prin transmiterea către părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente sau evaluări medicale.
Prin derogare de la regula conform căreia orice drept dă expresie unui interes legitim, dreptul părintelui de a avea legaturi cu minorul este recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului.
în majoritatea cazurilor, copiii au faţă de părinţi profunde sentimente de afecţiune, chiar dacă exprimarea acestora poate induce, într-un psihic infantil şi în prezenţa lipsei discernământului, impresia contrară. Există posibilitatea ca părintele care nu exercită autoritatea părintească sau doar este separat de copilul său să transmită copilului ostilitatea pe care o simte faţă de fostul soţ, care, deşi întemeiată din punctul său de vedere, nu este de natură să îl descalifice pe acesta în faţa copilului. Instabilitatea afectivă şi emoţională a copilului, pe fondul unei imaturităţi psihice şi al lipsei experienţei de viaţă, îl privează pe acesta de posibilitatea de a sesiza care este adevăratul său interes şi de a discerne între bine şi rău. A recunoaşte copilului un drept de veto la valorificarea drepturilor atribuite de lege părintelui său echivalează, pe de o parte, cu nesocotirea logicii şi finalităţii textului art. 398 alin. (2) şi art. 401 Noul Cod Civil şi, pe de altă parte, a întregii reglementări în materie cu care acesta se coroborează.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că posibilitatea părintelui şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţia europeană. Procedurile legate de exercitarea autorităţii părinteşti necesită urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu ei. Or, esenţa acţiunii în stabilirea unui program de vizită este de a apăra individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla curgere a timpului. în cazul încredinţării copilului unuia dintre părinţi şi stabilirii în favoarea celuilalt a dreptului de a-şi vizita copilul, programul de vizită stabilit nu poate fi invocat cu autoritate de lucru judecat, dacă între timp se schimbă condiţiile de fapt care au determinat instituirea acelui program.
3. Numele soţilor. în privinţa numelui, soţii pot conveni ca soţul care prin căsătorie a luat numele celuilalt soţ să îl păstreze şi după desfacerea căsătoriei.
în cazul în care soţul al cărui nume a devenit nume comun în căsătorie se opune ca fostul soţ să poarte în continuare numele dobândit prin căsătorie, instanţa de judecată poate încuviinţa purtarea numelui, chiar în condiţii de opoziţie, dacă există motive temeinice justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului.
Prin noţiunea de „motive temeinice" se înţelege orice interes care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat de soţ în timpul căsătoriei, interes care poate fi nu numai moral, ci şi material. Au fost considerate motive temeinice faptul că soţul este cunoscut în lumea literară, ştiinţifică, artistică, a obţinut diplome, atestate pe numele pe care doreşte să îl păstreze, a fost invitat pe acest nume şi a participat la diferite congrese în ţară şi în străinătate, a publicat lucrări sau este cunoscut pentru activitatea de cercetare desfăşurată prin publicarea de studii în reviste de specialitate. Simplul fapt că soţul a purtat timp îndelungat numele celuilalt soţ şi că figurează cu acest nume în toate actele nu justifică încuviinţarea păstrării numelui. Tot astfel, faptul de a fi prezentat oral, în faţa unui auditoriu, o serie de comunicări ştiinţifice nu constituie o consacrare ştiinţifică de felul aceleia care intervine prin publicarea unor studii sau cercetări de specialitate, astfel că nicio asemenea împrejurare nu constituie un motiv temeinic care să justifice încuviinţarea purtării numelui dobândit prin căsătorie.
în practica judiciară s-a respins cererea de încuviinţare a purtării numelui dobândit prin căsătorie şi în situaţia în care soţia era redactor şi prezentator al unei emisiuni în limba germană la o televiziune locală. în adoptarea soluţiei, s-a reţinut faptul că pârâta nu a dovedit existenţa unor împrejurări care, cu adevărat, să provoace semnificativa sa prejudiciere în cazul în care nu şi-ar păstra numele dobândit prin căsătorie, apărând insuficient faptul că are contract de muncă încheiat sub acest nume. Activitatea pârâtei intră în sfera unor activităţi care, prin ele însele, nu sunt susceptibile de a genera în mod semnificativ notorietate şi care, în cazul pierderii numelui dobândit prin căsătorie, să conducă la vătămarea acesteia.
De asemenea, s-a apreciat că reclamanta nu va suferi niciun prejudiciu ca urmare a reluării numelui avut anterior căsătoriei, întrucât activităţile desfăşurate de aceasta (activităţi publicistice, doctorand şi membru al unui proiect de cercetare) nu au impact public semnificativ, care, prin ele însele, să fie susceptibile de a genera în mod semnificativ notorietate, astfel încât pierderea numelui dobândit prin căsătorie nu va conduce la vătămarea intimatei; la fel, nici calitatea de consilier local nu justifică păstrarea numelui, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit nici faptul că, după dobândirea calităţii de consilier local, a desfăşurat vreo activitate (cum ar fi întâlniri cu cetăţenii, iniţiere de proiecte de hotărâri locale), prin care să fie cunoscută cetăţenilor sub respectivul nume, încât schimbarea numelui să îi creeze un prejudiciu.
în caz de opoziţie şi în lipsa unor motive temeinice justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, fiecare soţ va reveni la numele purtat anterior căsătoriei. în calea de atac, soţul căruia i s-a încuviinţat păstrarea numelui dobândit prin căsătorie poate reveni la cererea formulată, solicitând să îşi reia numele avut anterior căsătoriei. Tot astfel, în calea de atac, cel care s-a opus ca soţul să îşi păstreze numele dobândit prin căsătorie poate reveni asupra opoziţiei sale şi îşi poate exprima acordul în sensul încuviinţării păstrării numelui dobândit prin căsătorie.
4. Dreptul la despăgubiri. Potrivit dispoziţiilor art. 388 Noul Cod Civil, în afara dreptului la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390 Noul Cod Civil, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească, instanţa de tutelă urmând să soluţioneze cererea prin chiar hotărârea de divorţ.
Precizăm însă faptul că acest drept este recunoscut numai soţului care nu este culpabil de desfacerea căsătoriei, constituind o aplicaţie particulară a principiului răspunderii civile delictuale prevăzut de art. 1349 alin. (1) şi (2) Noul Cod Civil. în consecinţă, calitate procesuală activă pentru o asemenea cerere nu poate avea decât soţul inocent, care nu este culpabil pentru desfacerea căsătoriei, în timp ce calitate procesuală pasivă nu poate avea decât soţul culpabil. Având în vedere aceste aspecte, rezultă că cererea nu poate fi admisibilă decât în cazul divorţului din culpă, mai exact atunci când prin hotărârea de divorţ se stabileşte culpa exclusivă a unuia dintre soţi.
Astfel, pentru admisibilitatea (în sens material) unei asemenea cereri în despăgubiri, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să se pronunţe divorţul din culpa exclusivă a soţului chemat în judecată în cadrul acţiunii în despăgubiri;
b) să se fi produs soţului reclamant un prejudiciu ca urmare a desfacerii căsătoriei;
c) prejudiciul produs soţului reclamant trebuie să fie în directă legătură cu desfacerea căsătoriei, să fie cert, determinat sau determinabil şi nereparat încă.
Prejudiciul produs soţului reclamant poate fi atât unul material, cât şi unul moral şi se poate dovedi cu orice mijloc de probă. în literatura de specialitate recentă s-a exemplificat că poate constitui prejudiciu moroi, supus reparaţiei pe această cale: trauma emoţională suferită de soţul inocent ca urmare a schimbării statutului, a neplăcerilor create de lupta pentru custodia copilului, starea de singurătate în care se găseşte soţul după o căsătorie de lungă durată, pierderea parohiei de către soţul preot, afectarea imaginii unui om politic aflat în plină campanie electorală etc., în timp ce un prejudiciu material l-ar putea constitui pierderea unui contract pe care un soţ nu l-a mai putut încheia din cauza divorţului.
Din analiza art. 390 Noul Cod Civil rezultă că instanţa de tutelă nu se poate pronunţa asupra unei cereri de despăgubiri decât prin hotărârea de divorţ, de unde deducem că o astfel de cerere poate fi formulata numai odatâ cu acţiunea de divorţ, sub sancţiunea decăderii.
5. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi. Simultan cu încetarea căsătoriei prin divorţ încetează şi obligaţia de întreţinere între soţi, născându-se dreptul fostului soţ la întreţinere, în cazul în care acesta se află în nevoie din cauza incapacităţii sale de a munci. însă este necesar ca această incapacitate de muncă să survină înainte sau în timpul căsătoriei ori în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei şi trebuie sâ se datoreze unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
Cuantumul întreţinerii se stabileşte de instanţa de judecată până la 1/4 din venitul net din muncă al soţului care este obligat. întreţinerea acordată fostului soţ împreună cu cea acordată copiilor nu poate depăşi 1/2 din venitul net din muncă al celui care datorează întreţinerea (al debitorului). Precizăm şi faptul că soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi la prestarea întreţinerii.
6. Prestaţia compensatorie. Potrivit dispoziţiilor art. 390 alin.(l) Noul Cod Civil, atunci când „divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită". Acest drept este recunoscut soţului reclamant atunci când divorţul se dispune din culpa exclusivă a soţului pârât, respectiv soţului pârât care îl solicită prin cerere reconvenţională, iar divorţul se pronunţă din culpa soţului reclamant. Precizăm că acordarea prestaţiei compensatorii este condiţionată de existenţa unui divorţ din culpă judiciar, nefiind admisibilă atunci când divorţul se realizează pe cale administrativă, notarială ori de instanţa de judecată, însă prin acordul părţilor, ori pe temeiul bolii care face imposibilă continuarea căsătoriei.
Alineatul secund al art. 390 Noul Cod Civil stabileşte şi o condiţie restrictivă, anume aceea ca, pentru a se putea acorda prestaţia compensatorie, căsătoria sâ fi durat minimum 20 de ani, în timp ce alineatul final interzice cumulul prestaţiei compensatorii cu pensia de întreţinere acordată celuilalt soţ în condiţiile art. 389 Noul Cod Civil. Totodată, din interpretarea normelor art. 388, art. 389 şi art. 390 Noul Cod Civil, deducem că este posibilă cumularea prestaţiei compensatorii cu despăgubirea prevăzută de art. 388 Noul Cod Civil, datorată pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin desfacerea căsătoriei.
însă, aşa cum arătam mai sus în cazul cererii de despăgubire, apreciem că nici prestaţia compensatorie nu poate fi solicitată la un alt moment decât odotâ cu desfacerea căsătoriei, sub sancţiunea decăderii. Astfel, prestaţia compensatorie urmează a fi stabilită de instanţa de judecată sesizată cu cererea de divorţ întemeiată pe culpa soţului pârât, prin chiar hotărârea de divorţ, dar numai în cazul în care beneficiarul a formulat o cerere expresă în acest sens, instanţa fiind ţinută să respecte principiul disponibilităţii.