Art. 920 Noul Cod de Procedură Civilă Prezenţa personală a părţilor Dispoziţii comune
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii comune
Dispoziţii comune
Art. 920
Prezenţa personală a părţilor
(1) În faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie judecătorească, are reşedinţa în străinătate sau se află într-o altă asemenea situaţie, care îl împiedică să se prezinte personal; în astfel de cazuri, cel în cauză se va putea înfăţişa prin avocat, mandatar sau, după caz, prin tutore ori curator.
(2) Instanţa va încerca la fiecare înfăţişare împăcarea soţilor.
(3) În toate cazurile, instanţa este obligată să îl asculte pe copilul minor, potrivit prevederilor Codului civil.
| ← Art. 919 Noul Cod de Procedură Civilă Măsuri vremelnice... | Art. 921 Noul Cod de Procedură Civilă Absenţa reclamantului... → |
|---|
Citește mai mult
căsătoriei cu pârâtul).La București după 3termene,de care nu am fost înștiințată nici eu,dar nici avocatul(așa cum susține) am aflat ca a fost anulata cererea de chemare in judecată și ca dacă in decurs de 15 zile nu introduc cerere de reexaminare se anulează complet cererea de trimitere in judecată.Intrebarea mea e:cum s-a ajuns aici,in primul rând de ce mi-a fost demis teritorial dosarul și in al 2-le-a rând de ce s-a anulat fără ca noi sa fim înștiințați.Cum a fost posibil?Va rog din suflet sa îmi răspundeți.Cu tot respectul,Ana-Maria.Spre deosebire de dreptul comun, care îngăduie părţilor să îşi exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, în procesele de divorţ, în faţa instanţelor de fond, soţii trebuie să se prezinte personal, neputând sta în proces prin reprezentanţi. Altfel spus, ei pot fi numai asistaţi de către avocat, nu şi reprezentaţi. Important de reţinut este că, după modificarea din 1993 a codului anterior,
Citește mai mult
dar şi în condiţiile noului cod, această obligativitate vizează nu numai prima instanţă, ci şi instanţa de apel (ca instanţă devolu-tivă de fond), deoarece articolul care o stabileşte se referă explicit la instanţele de fond, deci cele două care există în sistemul nostru procesual.Această derogare se explică prin aceea că o eventuală împăcare a soţilor nu s-ar putea media de către instanţă dacă ei nu ar fi prezenţi personal şi ar sta în proces prin mandatari.
Dacă în procesul de divorţ este obligatorie prezenţa reclamantului la fiecare termen de judecată, pârâtul fie are posibilitatea de a se prezenta la fiecare termen de judecată, fie poate lipsi de la judecată. Prezenţa obligatorie a pârâtului este cerută numai în situaţia în care acesta formulează cerere reconvenţională, caz în care, în privinţa cererii sale, dobândeşte calitatea de reclamant. Desigur, în ipoteza în care s-a cerut instanţei să pronunţe divorţul prin acordul soţilor, această problemă nu se mai pune, deoarece, pe de o parte, nu avem un pârât într-o astfel de cerere, iar, pe de altă parte, este necesară prezenţa ambilor soţi, personal sau reprezentanţi de mandatari cu procură specială autentică [a se vedea art. 929 alin. (1) NCPC], pentru a li se putea lua consimţământul de către instanţă.
Prin excepţie, părţile se pot înfăţişa prin mandatar, avocat, sau, după caz, prin tutore ori curator, în următoarele situaţii:
a) dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
b) dacă unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
c) dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
d) dacă unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate;
e) în orice altă asemenea situaţie, care îl împiedică să se prezinte personal.
Pornindu-se de la o decizie de speţă, prin care instanţa de apel a respins apelul declarat de pârâtul aflat în penitenciar în executarea unei pedepse privative de libertate, apreciind corectă starea de fapt reţinută de prima instanţă şi ţinând seama de faptul că pârâtul, care a solicitat transferul pentru a putea fi prezent în faţa instanţei, avea posibilitatea de a-şi exprima poziţia faţă de acţiunea reclamantei şi de a propune probe, în literatura de specialitate s-a pus problema de a se stabili dacă, prin refuzul de a se asigura prezenţa pârâtului la judecarea cauzei sale, s-a încălcat sau nu dreptul la viaţa privată şi de fami
lie, respectiv dreptul la un proces echitabil. Concluzia la care ajunge autoarea, aceea că neasigurarea transferului pârâtului, pentru a se da posibilitatea acestuia de a fi prezent la dezbaterea cauzei sale, nu încalcă nici dreptul la viaţa privată şi de familie, nici dreptul la un proces echitabil, este una justă. Aşa cum s-a subliniat, interesul pârâtului de a fi prezent în instanţă trebuie pus în balanţă alături de interesul reclamantei de a-i fi soluţionată cauza într-un termen rezonabil. Or, întrucât aducerea pârâtului în faţa instanţei era posibilă numai după finalizarea procedurilor judiciare în care este parte, litigiul de divorţ se prelungeşte în mod nejustificat. Pârâtul aflat în stare privativă de libertate are posibilitatea de a-şi formula apărările în scris, de a propune probe în scris, de a-şi asigura reprezentarea printr-un mandatar sau de a solicita asistenţă judiciară. Toate acestea nu reprezintă altceva decât garanţii procedurale menite să asigure apărarea pârâtului, astfel că, prin neasigurarea prezenţei sale în faţa instanţei de judecată, nu se aduce atingere dreptului la viaţa privată şi de familie. Chiar dacă principiul egalităţii armelor nu este respectat, întrucât, prin lipsa sa din instanţă, pârâtul nu poate discuta în condiţii de con-tradictorialitate probele propuse de reclamantă, nu poate propune el însuşi probe, nu poate asista la audierea martorilor propuşi de reclamantă şi este lipsit de posibilitatea de a le pune întrebări, în mod întemeiat s-a arătat că, „atât timp cât există mijloace procedurale pentru a face efectiv dreptul acestor persoane la apărare, inegalitatea de arme pe care statutul lor de persoane lipsite de libertate îl presupune apare ca fiind doar o consecinţă legitimă a sancţiunii penale luate împotriva lor, iar nu o încălcare a garanţiilor europene în ce priveşte dreptul la un proces echitabil".
2. încercarea de împăcare a părţilor. în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 920 alin. (2) NCPC, acestea reiau într-o altă manieră dispoziţiile art. 614 CPC 1865, dispunând că instanţa va încerca împăcarea soţilor la fiecare înfăţişare a acestora.
Textul nu distinge în faţa căreia dintre instanţe se va încerca împăcarea, astfel încât nu trebuie interpretată doar ca o obligaţie a primei instanţe, ci şi a instanţei de apel.
Deşi utilizarea sintagmei „fiecare termen" ar trebuie să dea de înţeles că, la fiecare termen de judecată la care părţile se prezintă, instanţa va încerca să îi împace, credem că textul este puţin excesiv în acele situaţii în care procesul ar impune mai multe termen de judecată, în care este evident că soţii stăruie în desfacerea căsătoriei. Este de la sine înţeles că instanţa va încerca împăcarea părţilor la primul termen la care acestea se prezintă în faţa sa, precum şi înainte de închiderea dezbaterilor. Tot astfel, în faţa instanţei de apel.
3. Ascultarea minorului. Textul art. 920 alin. (3) NCPC vizează exclusiv acele divorţuri în care există şi copii minori, rezultaţi din acea căsătorie sau asimilaţi acestora, caz în care ascultarea lor este obligatorie potrivit Codului civil, pentru minorii care au împlinit sau împlinesc 10 ani în timpul procesului de divorţ şi facultativa pentru minorii sub 10 ani.
Textul preia o dispoziţie a art. 42 fostul C. fam. privind ascultarea minorului, însă trimite expres la dispoziţiile Codului civil (mai exact la art. 396 coroborat cu art. 264 Noul Cod Civil), care, faţă de vechea reglementare din Codul familiei, aduce ca element de noutate posibilitatea de a fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, pe lângă menţinerea obligativităţii de a asculta minorul care a împlinit 10 ani în timpul procesului de divorţ.
în privinţa ascultării minorului care nu a împlinit vârsta de 10 ani, aceasta se va putea face „numai dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei", potrivit art. 264 alin. (1) teza a ll-a Noul Cod Civil. Pentru evitarea oricărei confuzii, precizăm că autoritatea competenta să stabilească ascultarea acestor minori sub 10 ani în caz de divorţ este instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea acestuia, iar nu o altă „autoritate".
Deşi denumirea marginală a articolului se referă la „prezenţa personală a părţilor", sub nicio formă nu trebuie înţeles că şi minorii la care se referă ultimul alineatul al art. 920 NCPC ar fi „părţi" în procesul de divorţ al părinţilor lor, chiar dacă, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, instanţa va dispune şi în privinţa şi în interesul acestora.