Art. 943 Noul Cod de Procedură Civilă Instanţa competentă Divorţul din culpa soţilor
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Divorţul din culpa soţilor
Divorţul din culpa soţilor
Art. 943
Instanţa competentă
Cererea de declarare a morţii unei persoane se introduce la instanţa competentă în a cărei circumscripţie acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut.
| ← Art. 942 Noul Cod de Procedură Civilă Ridicarea interdicţiei... | Art. 944 Noul Cod de Procedură Civilă Măsuri prealabile... → |
|---|
Citește mai mult
competenţa instanţei de tutelă şi de familie procedurile privind ocrotirea persoanei fizice prevăzute de noul Cod civil. Or, procedurile privind ocrotirea persoanei fizice sunt prevăzute de Titlul III „Ocrotirea persoanei fizice" al Cărţii I „Despre persoane", în timp ce procedura declarării morţii este situată Titlul II „Persoana fizica" al aceleiaşi Cărţi I a noului Cod civil, aşa încât nu întâlnim dispoziţii care să includă această procedură în competenţa instanţei de tutelă şi nici să stabilească o altă competenţă specială. în consecinţă, se va aplica dreptul comun, potrivit art. 94 NCPC, competenţa aparţinând tribunalului în primă instanţă.Sub un alt aspect, textul art. 943 se află în corelaţie logică cu cel al art. 118 NCPC, care stabileşte competenţa teritorială absolută în materie de moştenire la ultimul domiciliu al defunctului. în baza aceleiaşi raţiuni, legiuitorul optează pentru instanţa ultimului domiciliu cunoscut al persoanei care urmează fi declarată moartă, având în vedere că acolo se presupune că există majoritatea datelor despre acea persoană.
Din punctul de vedere al domeniului de aplicare, această competenţă absolută interesează în toate ipotezele obişnuite, mai puţin în cele care sunt descrise de legiuitor drept „situaţii speciale" (art. 947 NCPC, în corelaţie cu art. 50 Noul Cod Civil), pentru care legea instituie o competenţă teritorială alternativă.
Referindu-se la ultimul domiciliu al persoanei a cărei moarte prezumată se cere a fi declarată, legiuitorul a avut în vedere ultimul domiciliu pe care persoana dispărută l-a avut în ţară, şi nu în străinătate
Citește mai mult
viaţă", iar în conformitate cu alineatul secund, atunci când „data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic".în linii mari, dispoziţiile relative la declararea morţii persoanei le reiau pe cele din reglementarea anterioară - Decretul nr. 31/1954 -, cu unele modificări, în special în privinţa termenelor şi a eliminării procedurii de declarare a dispariţiei persoanei anterior celei de declarare a morţii sale.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea persoanei, data morţii fiind şi data încetării acestei capacităţi. Declararea judecătorească a morţii este instituţia juridică şi, în acelaşi timp, mijlocul juridic prin care se determină sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice atunci când moartea ei nu poate fi constată în mod direct, prin examinarea medicală a persoanei. Expresia „declararea judecătorească a morţii" este folosită în două sensuri: instituţie juridică, adică normele care formează sediul materiei, respectiv mijloc juridic de stabilire a încetării capacităţii de folosinţă, pentru ipoteza în care constatarea fizică, directă a morţii nu este posibilă.
Analiza instituţiei declarării judecătoreşti a morţii presupune observarea, în principal, a condiţiilor în care aceasta poate interveni, procedura de urmat şi efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii, cu referire la dispoziţiile Codului civil. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor legale (art. 49 şi urm. Noul Cod Civil) rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, trei condiţii de fond pentru a se putea declara moartea persoanei fi zice:
a) persoana să fie dispărută;
b) să existe indicii că a încetat din viaţă;
c) să fi trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.
Trebuie să observăm că nu orice lipsă a persoanei justifică trecerea la declararea judecătorească a morţii. Este necesar să fie vorba despre o dispariţie calificată sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de 2 ani şi, pe de altă parte, trebuie să existe indicii că persoana nu ar mai fi în viaţă. Termenul de 2 ani se calculează, după caz, de la:
- data stabilită din probele administrate în cauză (înscrisuri, martori) ca fiind data ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că persoana era în viaţă;
- ultima zi a lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii;
- ziua de 31 decembrie a anului în care se plasează ultimele informaţii sau indicii.
în raporturile de drept internaţional privat, declararea morţii şi stabilirea decesului sunt guvernate de ultima lege naţionala a persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate fi stabilită, se aplică legea română (art. 2574 Noul Cod Civil). Legea naţionala este, după caz: legea statului a cărui cetăţenie o are persoana fizică; legea aceluia dintre state a cărui cetăţenie o are şi de care este cel mai strâns legată, în special prin reşedinţa sa obişnuită, în cazul în care persoana are mai multe cetăţenii; legea statului unde are reşedinţa obişnuită, în cazul persoanei care nu are nicio cetăţenie sau în cazul refugiaţilor.
Hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv, în sensul că persoana dispărută este considerată că a murit pe data stabilită prin hotărâre ca fiind a morţii, care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunţării hotărârii.