Art. 174 Noul Cod Penal Săvârşirea unei infracţiuni Dispoziţii comune

Art. 174 NCP reproduce dispoziţia cuprinsă de art. 144 CP 1969, cu singura diferenţă -intervenită în materia indicării participanţilor la comiterea unei infracţiuni - că nu mai este menţionat autorul, făcându-se referire explicită, în schimb, la coautor. Aceasta constituie urmarea directă a modificării viziunii legiuitorului în materie de participaţie, astfel încât autorul nu mai este considerat un simplu participant la comiterea faptei pe care el o săvârşeşte în mod nemijlocit, conceptul de participant putând fi întrebuinţat doar în ipoteza persoanelor care se asociază la comiterea faptei,

Citește mai mult

având contribuţii secundare în raport de cea a autorului (instigator, complice), respectiv în ipoteza în care există mai multe persoane care execută împreună, nemijlocit, fapta (a se vedea, în acest sens, comentariile cores
punzătoare efectuate în legătură cu prevederile din Capitolul VI al Titlului II din partea generală).

într-o continuitate firească a reglementării, prevederile legale care fac referire la săvârşirea sau comiterea unei infracţiuni trebuie interpretate într-un sens larg şi cuprinzător, care să acopere nu doar situaţia standard - vizând comiterea faptei, în forma tip, consumată, de către autor -, ci şi ipotezele derivate de la aceasta -derivarea putându-se manifesta, după caz, ori în legătură cu forma în care se reţine a fi comisă, pe caz concret, infracţiunea (fapt consumat ori formă derivată, atipică, imperfectă, anume tentativă - desigur, atunci când aceasta, posibilă fiind, este şi incriminată, fiindu-i oferită valoare infracţională - sau act de pregătire incriminat prin asimilare cu tentativa) ori în legătură cu poziţia de pe care s*a manifestat actul de comitere sau contribuţia la comiterea acesteia (act de comitere nemijlocită singulară, în calitate de autor, ori acte de participaţie, în calitate de coautor, instigator sau complice, în corespondenţă cu viziunea în materie de participaţie pentru care a optat în continuare legiuitorul român, anume aceea a participaţiei ca unitate de faptă, iar nu a actului de participaţie ca activitate infracţională distinctă).

Ca atare, în materia pluralităţii de infracţiuni (spre exemplu), unde o condiţie legală este săvârşirea mai multor infracţiuni, cerinţa se va considera îndeplinită indiferent de calitatea pe care a avut-o infractorul în comiterea fiecărei infracţiuni în parte (aceeaşi calitate ori calităţi diferite), respectiv de stadiul de desfăşurare atins în concret de fiecare dintre infracţiuni în parte (atât timp cât se verifică forme relevante penal), discontinuitatea la oricare dintre aceste paliere de referinţă nefiind de natură a constitui un impediment pentru constituirea juridic valabilă a pluralităţii de infracţiuni. Prin urmare, apreciem drept redundantă specificarea expresă, în art. 189 alin. (1) lit. e) NCP, a împrejurării că se califică infracţiunea de omor atunci când este săvârşită „de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor" (s.n.) (precizare care a vizat, desigur, înlăturarea unei pseudo-controverse conturate în timpul activităţii Codului penal din 1969m). „în aplicarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, prin infracţiune de omor comis anterior se înţelege orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârşită cu intenţia prevăzută la art. 16 alin. (3) din Codul penal, cu excepţia infracţiunilor prevăzute la art. 190 şi art. 200 din Codul penal" (art. 242 din Legea nr. 187/2012).

De menţionat că, în unele dispoziţii legale, este întrebuinţată exprimarea „săvârşirea faptei" (sau formulări asemănătoare referitoare nu la infracţiune, ci la faptă). Avertizăm asupra necesităţii unei atente analize a fiecărui asemenea context normativ în parte, pentru a determina cu exactitate ipotezele în care legiuitorul foloseşte referirea la fapta sub forma unui sinonim generic al infracţiunii de situaţiile în care se doreşte, astfel, tocmai evidenţierea şi determinarea unei diferenţieri între conceptul de infracţiune şi acela de faptă (prevăzută de legea penală, incriminată). Astfel, de pildă, în ceea ce priveşte formularea „săvârşirea faptei de mai multe persoane împreună", ilustrând anumite ipoteze de partici-paţieîl!, doctrina majoritară susţine reţinerea contribuţiilor coautorilor ori ale autorului/coautorilor şi complicelui concomitent (ca atare, în aceste cazuri, termenul de faptă este utilizat special în contrapunct cu termenul de infracţiune, tocmai pentru a permite şi reţinerea participaţiei improprii în asemenea situaţii).