Art. 183 Noul Cod Penal Consecinţe deosebit de grave Dispoziţii comune

Dispoziţia din art. 183 NCP preia (parţial) prevederea din art. 146 CP 1969, simplificând-o. Mai concret, în reglementarea anterioară, conceptul de consecinţe deosebit de grave era scindat, astfel încât prezenta două accepţiuni alternative (una strict obiectivă, stabilită în mod cantitativ, prin indicarea unei valori monetare - sub formă de limită - a pagubei produse prin infracţiunea comisă, care prin depăşire implica caracterizarea faptei drept producătoare de consecinţe deosebit de grave: teza I - „o pagubă mai mare de 200.000 lei"; cealaltă, implicând o apreciere cel puţin parţial

Citește mai mult

subiectivă: teza a II-a -,,o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice"), putându-se reţine în concret în prezenţa oricăreia dintre acestea. Spre deosebire de fosta reglementare, în noul Cod penal semnificaţia unei fapte incriminate de a fi comisă, în concret, astfel încât să fie apreciată drept producătoare de consecinţe deosebit de grave este restrânsă doar la criteriul obiectiv, reprezentat de indicarea unei limite valorice a prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei. Acest aspect, corelat cu împrejurarea că limita în cauză este substanţial sporită - crescând de zece ori, de la 200.000 lei la 2.000.000 lei -, atribuie în mod indubitabil noii codificări caracter mai favorabil în comparaţie (sub acest aspect) cu aceea anterioară, căci mult mai puţine fapte vor putea fi apreciate drept producătoare de consecinţe deosebit de grave.

Este de remarcat, deopotrivă, faptul că această împrejurare are potenţialul de a fi valorificată de către legiuitor, de regulă, cu titlu de element circumstanţial agravant al anumitor infracţiuni ori sub formă de element fundamental în structura unor cauze speciale de agravare (sens în care a fost utilizat, în cuprinsul sau în legătură cu mai multe norme de incriminare, în legislaţia penală anterioară). Numărul cazurilor în care acestei consecinţe i se recunoaşte, în noua reglementare, impact formal asupra situaţiei juridice a persoanelor care au comis infracţiuni este însă mult diminuat, identificând o singură dispoziţie penală situată în partea specială a noului Cod penal care leagă efecte juridice de împrejurarea producerii unor consecinţe deosebit de grave prin comiterea anumitor fapte151 (rămân de identificat, desigur, dispoziţii similare existente în unele legi penale speciale ori legi nepenale care cuprind şi dispoziţii ce au caracter penal). Ca atare, în multe dintre cazurile în care, în lumina legislaţiei penale anterioare, infracţiunea se agrava legal ca urmare a aprecierii că a produs consecinţe deosebit de grave [spre exemplu: în caz de furt - art. 209 alin. (4) CP 1969 - ori de tâlhărie - art. 211 alin. (3) teza I CP 1969 - sau de înşelăciune - art. 215 alin. (5) CP 1969 - ş.a.], potrivit noului cod, acest lucru nu va mai fi posibil, lipsind, totodată, posibilitatea instanţei de a recurge la aprecierea respectivei consecinţe drept o circumstanţă agravantă generală judiciară (instituţie care nu mai este reglementată - deci care nu este permisă - potrivit noii codificări penale). Singura modalitate în care, în astfel de cazuri, împrejurarea respectivă va putea fi evaluată de către instanţă astfel încât să producă un efect juridic - desigur, in peius - asupra făptuitorului va fi în cadrul procesului de individualizare judiciară a pedepsei, în calitate de criteriu în considerarea căruia se vor putea argumenta cu mai mult succes oportunitatea şi necesitatea stabilirii unei pedepse determinate (concrete) mai apropiate de maximul special decât de minimul pedepsei abstracte prevăzute pentru respectiva infracţiune.

Considerăm (inclusiv în lumina art. 4741 NCPP, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 3/2014) că îşi menţine valabilitatea - mutatis mutandis - soluţia pronunţată, în mod obligatoriu (în rezolvarea unui recurs în interesul legii), de instanţa supremă, sub incidenţa Codului penal din 1969, care stabileşte că „Instanţa, învestită, în baza art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală [indicarea are în vedere dispoziţia din Codul de procedură penală din 1968, text corespondent în art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală NCPP - „cauză de micşorare a pedepsei" (n.n.)], în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de «consecinţe deosebit de grave», potrivit art. 146 din Codul penal [indicarea are în vedere dispoziţia din Codul penal din 1969, text corespondent în art. 183 NCP (n.n.)], nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de «consecinţe deosebit de grave», prevăzută de textul sus-menţionat, nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă textele art. 14 şi 15 din Codul penal (indicarea are în vedere dispoziţiile din Codul penal din 1969, text corespondent art. 14 fiind art. 6 NCP, iar art. 15 - aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare - neavând corespondent în noua reglementare (n.n.)], pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 [indicarea are în vedere dispoziţia din Codul de procedură penală din 1968, text corespondent în art. 595 NCPP (n.n.)] şi, respectiv, art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală [actual: art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală NCPP (n.n.)]

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 146: „Consecinţe deosebit de grave. Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice”.