Art. 185 Noul Cod Penal Timp de război Dispoziţii comune

Art. 185 NCP îşi are corespondent (în linii mari) în art. 153 CP 1969. Textul anterior preciza că perioada calificată drept timp de război începea fie „de la data declarării mobilizării", durând până la „data trecerii armatei la starea de pace", fie „de la începerea operaţiunilor de război", durând tot până la momentul final indicat anterior. Noul text tinde a fi mai percutant, căci nu mai prezintă durata în cauză prin raportare la două momente, care îi jalonează existenţa într-un interval determinat (de la - până la), ci o cuprinde într-o referire unitară (în continuare, textul utilizează o

Citește mai mult

alternanţă între două ipoteze), aceasta fiind, după caz, fie durata stării de mobilizare a forţelor armate, fie durata stării de război. Determinarea legală a fiecăreia dintre acestea urmează a indica, implicit, momentele-limită între care se configurează perioada apreciată drept timp de război.

în vederea stabilirii acestei determinări legale a momentelor în cauză, este necesară consultarea cadrului normativ special existent în materie, cuprins în Capitolul II (denumit „Declararea stării de mobilizare parţială sau totală şi a stării de război, precum şi încetarea acestora") din Legea nr. 355/2009 privind regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război11. Cu alte cuvinte, prevederea din art. 185 NCP se manifestă ca o normă de referire, fiind dependentă de dispoziţiile extrapenale care reglementează sensul expresiilor normative pe care aceasta le întrebuinţează. Astfel, conform art. 1 din Legea nr. 355/2009, „Starea de mobilizare reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar, planificate şi pregătite pe timp de pace, precum şi a acţiunilor desfăşurate pentru aplicarea acestora, potrivit legii, la apariţia sau iminenţa unei ameninţări grave care poate afecta suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi democraţia constituţională", iar potrivit art. 2, „Starea de război reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar, în vederea exercitării dreptului inerent al statului la autoapărare individuală sau colectivă". Procedurile şi competenţele (aparţinând, după caz, Parlamentului sau Preşedintelui statului, în condiţiile legii) referitoare la declararea şi încetarea stărilor de mobilizare sau de război (pe durata cărora -conform art. 4 din legea specială - se pot dispune, cu respectarea prevederilor constituţionale, „măsuri pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale") sunt reglementate în art. 5-10 din actul normativ în cauză, demobilizarea având şi dispoziţii proprii, reglementate în Capitolul VI (art. 37-41).

în noul Cod penal, noţiunea timp de război este întrebuinţată în cuprinsul unor norme de incriminare, fie cu valoare de element constitutiv al conţinutului tip al unor infracţiuni (precum în cazul art. 396- trădarea prin ajutarea inamicului; art. 413 - absenţa nejustificată; art. 432 - sustragerea de la serviciul militar în timp de război; art. 435 - neprezentarea la încorporare sau concentrare; art. 437 -folosirea emblemei „Crucea Roşie" în timpul operaţiunilor militare), fie ca element circumstanţial agravant, cum se întâmplă la numeroase infracţiuni din Titlul XI al părţii speciale, referitor la infracţiunile contra capacităţii de luptă a forţelor armate [ca în situaţia de la art. 414 alin. (3) - dezertarea; art. 415 alin. (3) - încălcarea consemnului; art. 416 alin. (3) - părăsirea postului sau comenzii; art. 417 alin. (2) -insubordonarea; art. 418 alin. (3) - constrângerea superiorului; art. 420 alin. (3) -lovirea superiorului ori a inferiorului; art. 424 alin. (2) - părăsirea navei; art. 428 alin. (3)- coliziunea; art. 434 alin. (2)- sustragerea de la luarea în evidenţa militară), dar nu numai [de exemplu, art. 438 alin. (2) - genocidul). Asemenea ipoteze reprezintă concretizarea potenţialităţii ca o accepţiune a factorului „timp" să fie utilizată de legiuitor în construcţia formei de bază sau a celei calificate/agravate a infracţiunii, prin suplimentarea elementelor existente pe latura obiectivă a conţinutului acesteia (iar nu doar ca împrejurare de care să se ţină cont în procesul individualizării judiciare a pedepsei).