Art. 184 Noul Cod Penal Faptă săvârşită în public Dispoziţii comune
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Dispoziţii comune
Dispoziţii comune
Art. 184
Faptă săvârşită în public
Fapta se consideră săvârşită în public atunci când a fost comisă:
a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane;
c) într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante.
| ← Art. 183 Noul Cod Penal Consecinţe deosebit de grave... | Art. 185 Noul Cod Penal Timp de război Dispoziţii comune → |
|---|
Citește mai mult
acţionat în mod inspirat în sensul renunţării indicării situaţiei de la lit. e) a art. 152 CP 1969 în art. 184 NCP, deoarece, în lumina progresului tehnologic şi mediatic fără precedent, orice infractor se poate aştepta, în mod rezonabil, ca infracţiunea comisă să ajungă într-o formă sau alta, într-o măsură mai largă ori mai restrânsă, în atenţia publicului.Forma sub care se prezintă şi de lege Iota împrejurările menţinute spre a determina considerarea unei fapte ca fiind săvârşită în public (prin comparaţie cu stadiul de legepraevia) ne îndrituieşte să apreciem că majoritatea comentariilor din doctrină şi a soluţiilor din practica anterioară îşi vor menţine actualitatea şi pentru viitor. Astfel (pe scurt), la lit. a) din text este consacrată publicitatea derivând din potenţialitatea nelimitată a locului de comitere a faptei (de exemplu: drum public, spaţiu urban cu acces nelimitat, peron de gară etc.) de a permite luarea nemijlocită la cunoştinţă despre săvârşirea acesteia de către un număr indeterminat de persoane, indiferent dacă această potenţialitate s-a concretizat sau nu (prezumţie legală absolută de publicitate). La lit. b) se are însă în vedere numai o publicitate reală, efectivă, stabilindu-se numărul minim de persoane - cel puţin două - care trebuie să fi fost prezente în locaţia indicată (un spaţiu accesibil publicului, dar nu în mod nelimitat, ci doar temporar sau conform unui grafic/program - de exemplu: piaţă publică cu acces limitat şi program de funcţionare; spaţiu comercial; instituţii publice cu program de funcţionare etc.). Tot despre o publicitate efectivă este vorba şi în ipoteza descrisă la lit c); cele două modalităţi de luare la cunoştinţă publică a comiterii faptei, indicate în acest punct, nu sunt cumulative (deşi pe caz concret ele se pot înfăţişa astfel), fiind suficient ca fapta să fie ori numai auzită, ori numai văzută de minim două persoane. în plus, pentru aplicarea acestui text, este necesară şi probarea suplimentară a intenţiei făptuitorului de a se realiza o atare publicitate (nu este vorba despre o simplă posibilitate a acestuia de a-şi da seama de ipotetica publicitate, ci de o prevedere efectivă, urmărindu-se sau cel puţin acceptându-se această potenţialitate, care să fie în plus şi concretizată); este vorba, ca atare, despre două cerinţe a căror întrunire cumulativă este esenţială pentru aplicarea normei (de exemplu: săvârşirea faptei într-un apartament privat, în dreptul geamului larg deschis spre o stradă sau o curte interioară circulată etc.). în fine, pentru reţinerea cazului de la lit d), este necesară comiterea faptei într-o locaţie privată sau într-una neaccesibilă mereu publicului şi la un moment în care accesul acestuia este restricţionat, dar în cadrul unei colectivităţi efective (adunare sau reuniune), însă nu dintre acelea care, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante, poate fi apreciată drept reuniune de familie (de exemplu: într-o sală de conferinţe cu acces limitat, în timpul unui congres; într-o sală de clasă, în timpul orelor/cursurilor; la un spectacol de teatru, film etc.). Circumstanţierea vizând natura relaţiilor dintre persoanele participante, în lumina căreia reuniunea ar putea fi apreciată ca având caracter de familie, susţine opinia că nu sunt excluse numai faptele care se comit în cadrul unei adunări a membrilor de familie stricto sensu, ci şi acelea săvârşite în cadrul unei adunări a unor persoane care nu sunt propriu-zis rude/afini, fiind legate între ele (doar) prin relaţii strânse de prietenie, afecţiune ş.a.m.d. Tocmai aceste raporturi constituie motivul excluderii acestor adunări din cadrul reuniunilor în mijlocul cărora o faptă comisă ar putea fi apreciată drept săvârşită în public, deoarece persoanele prezente nu sunt un public (concept care implică şi un element de tip impersonal, de detaşare afectivă a celor prezenţi, sugerând ideea de străin, terţ, necunoscut etc.).
Termenul este utilizat, în considerarea uneia sau unora dintre accepţiunile indicate de art. 184 NCP, în diverse norme penale speciale, fie direct, fie indirect (de pildă, sub forma referirii la săvârşirea unei fapte astfel încât să se apeleze la mila publicului). Este de remarcat că noul legiuitor se raportează mai rar decât în codificarea anterioară la conceptul de faptă săvârşită în publici n vederea producerii unor consecinţe juridico-penale. Astfel, au dispărut din conţinutul calificat/agravat al unor incriminări elementele circumstanţiale agravante reprezentate (în legislaţia anterioară) de reţinerea acestei modalităţi de comitere a infracţiunii (de exemplu: cazul omorului, al furtului, al tâlhăriei). De asemenea, dacă, în Codul penal din 1969, art. 75 alin. (2) permitea reţinerea, cu titlu de circumstanţă generală agravantă judiciară (facultativă), şi a altor împrejurări care imprimau faptei un caracter mai grav decât acelea expres indicate în alin. (1), printre acestea putându-se număra inclusiv comiterea faptei în public, în raport de fapte incriminate la care acest aspect nu era valorificat expres de legiuitor ca element circumstanţial agravant (dacă se impunea aceasta, în raport de particularităţile fiecărei speţe în parte), opţiunea noului legiuitor penal, de a nu admite instituţia circumstanţelor agravante judiciare, exclude o asemenea posibilitate. Ca atare, urmează ca împrejurarea comiterii în public a unei fapte incriminate pentru care legiuitorul nu a prevăzut această particularitate drept element circumstanţial agravant (tip de ipoteză care constituie regula în materie), dacă se va aprecia într-un caz determinat că acest aspect imprimă totuşi faptei un caracter mai grav, să nu poată fi valorificată decât cu titlu de element integrat în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, susţinând motivarea stabilirii unei pedepse concrete între limitele prevăzute de lege pentru fapta comisă, dar mai aproape de maximul special al acesteia.
Având în vedere cele de mai sus, se poate aprecia că, în această privinţă, noul Cod penal constituie o reglementare mai favorabilă decât Codul penal din 1969.
Este de semnalat conştientizarea, de către legiuitor, a faptului că „Parlamentul a încălcat D.C.C.R. nr. 62/2007, deoarece în noul Cod penal nu a mai prevăzut infracţiunile de insultă şi calomnie", motiv pentru care se urmăreşte modificarea noului Cod penal prin readucerea expresă în legea penală generală a unor texte de incriminare a acestora. în măsura în care acest demers se va concretiza, observăm o re-augmentare corespunzătoare a sferei incriminărilor în cadrul cărora apare ca element constitutiv cerinţa comiterii faptei în public, prin orice mijloace (cazul calomniei).
Citește mai mult
fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante; e) prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului”.