Art. 422 Noul Cod Penal Părăsirea câmpului de luptă Infracţiuni săvârşite de militari

Părăsirea câmpului de luptă, faptă incriminată în art. 422 NCP, are un conţinut identic cu cel al infracţiunii cu aceeaşi denumire, prevăzută la art. 339 CP 1969, text normativ care reprezintă corespondentul infracţiunii examinate.

Ca şi în reglementarea anterioară, părăsirea câmpului de luptă presupune, în esenţă, o conduită laşă, lipsită de devotament din partea militarului aflat pe câmpul de luptă, conduită ce este de natură a slăbi capacitatea de luptă a forţelor armate din care face parte.

Examinând incriminarea faptei de părăsire a câmpului de luptă din vechiul şi noul Cod penal, se

Citește mai mult

constată că noua reglementare a preluat în totalitate conţinutul normei de incriminare corespondente din Codul penal din 1969. Singura diferenţă semnalată vizează termenul „duşman", care a fost înlocuit cu „inamic".

Ca şi în reglementarea Codului penal din 1969, subiectul activ al infracţiunii nu poate fi decât un militar care ia parte efectiv la operaţiile militare, deoarece numai o persoană aflată într-o astfel de situaţie poate părăsi câmpul de luptă. Dacă aceste două elemente există, respectiv calitatea de militar şi calitatea de participant la operaţiile militare, nu interesează gradul militar şi nici funcţia pe care făptuitorul le are.

Din punctul de vedere al laturii obiective, legiuitorul a prevăzut modalităţi alternative de comitere a infracţiunii, respectiv părăsirea câmpului de luptă, refuzul de a acţiona, predarea în captivitate sau o altă asemenea faptă de natură a servi cauzei inamicului. Se observă astfel că elementul material poate fi realizat fie printr-o acţiune (de exemplu, părăsirea câmpului de luptă), fie printr-o inacţiune (de exemplu, refuzul de a acţiona). Acţiunea sau inacţiunea care realizează elementul material al laturii obiective nu poate fi comisă decât pe câmpul de luptă şi în timpul luptei.

Pentru existenţa infracţiunii mai este necesar ca acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să fie de natură să ajute, să sprijine cauza inamicului. în lipsa acestei condiţii, răspunderea penală a făptuitorului nu poate fi angajată, deoarece fapta

nu constituie infracţiunea de părăsire a câmpului de luptă, nefiind întrunite elementele sale constitutive. Infracţiunea este una comisivă, care însă se poate realiza şi prin acte omisive (de exemplu, neretragerea la timp din faţa inamicului pentru a nu fi luat prizonier).

Prin comiterea oricăreia dintre acţiunile alternative, urmarea imediată care se produce constă în crearea unei stări de pericol pentru capacitatea de luptă a forţelor armate din cadrul cărora face parte şi făptuitorul.

Forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea de părăsire a câmpului de luptă este intenţia directă sau indirectă.

Potrivit dispoziţiilor art. 429 NCP, la fel ca în reglementarea anterioară, tentativa la infracţiunea de părăsire a câmpului de luptă se pedepseşte.

Faţă de identitatea de conţinut normativ pe care infracţiunea de părăsire a câmpului o are în vechea şi în noua lege penală generală, dezvoltările teoretice realizate sub Codul penal din 1969 îşi păstrează valabilitatea.

Legea penală mai favorabilă. Dată fiind identitatea de conţinut şi de regim sancţionator, în cazul infracţiunii de părăsire a câmpului de luptă, problema legii penale mai favorabile nu se va pune.