Decizia civilă nr. 419/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale

Dosar nr. _

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția I Civilă

DECIZIA CIVILĂ Nr. 419/R/2013

Ședința publică din data de 12 februarie 2013 Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. I. împotriva sentinței civile nr. 10367 din 11 octombrie 2012 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._ privind și pe intimații pârâți CASA DE PENSII S. A M.

A. N. și M. A. N., având ca obiect contestație împotriva deciziei de pensionare.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul pârâtelor intimate - consilier juridic Costică Rîndașu, lipsind reclamantul.

Procedura de citare este realizată.

Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatelor și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că intimatele au formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 6 februarie 2013.

Reprezentantul pârâtelor intimate arată că înțelege să susțină întâmpinarea formulată.

Nefiind formulate cereri în probațiune Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului formulat.

Reprezentantul pârâtelor intimate pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat solicitând menținerea sentinței pronunțate de prima instanță ca temeinică și legală, conform motivelor expuse în scris în întâmpinarea formulată.

Curtea reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr. 10367 din 11 octombrie 2012 a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr._

s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de M. A. N. .

s-a respins acțiunea formulată de reclamatul S. I., împotriva pârâților CASA DE PENSII S. A M. A. N. și M. A. N. B.

.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin Decizia nr. 0106005/_ reclamantului i s-a stabilit pensia de serviciu în cuantum de 3516 lei. Ulterior, în baza Legii nr. 119/2010 - prin Decizia nr. 91687/_ reclamantului i s-a recalculat pensia pe baza salariului mediu brut pe economie, stabilindu-i-se un cuantum al pensiei de 1727 lei (f.9).

Potrivit art. 6 alin. l si 2 din OUG nr. 1/2011 pensiile recalculate ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se mențin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010 începând cu luna ianuarie 2011 si până la data emiterii deciziei de revizuire iar diferențele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârșitul lunii februarie 2011.

Pensia reclamantului a fost revizuită din oficiu iar până la emiterea unei noi decizii de recalculare a pensiei se menține în plată pensia în cuantumul avut în luna decembrie 2010. De asemenea, acestuia i s-a plătit diferența dintre pensia avută anterior recalculării și cea stabilită prin operațiunea de recalculare.

În consecință, reclamantului nu i s-a produs niciun prejudiciu prin recalcularea pensiei.

Conform prevederilor art.11 din H.G.nr.737/2010 pensiile care au făcut obiectul unor cauze soluționate prin hotărâri definitive și irevocabile ale instanțelor de judecată vor avea regimul juridic stabilit de Legea nr.119/2010.

De altfel Curtea Constituțională, prin Decizia nr.873/_, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, a arătat că acordarea pensiei suplimentare nu se subsumează dreptului constituțional la pensie,astfel cum acesta este reglementat de art.47 alin.2 din Constituția României. Pe de altă parte a arătat că în conceptul de "drepturi câștigate"; pot intra doar prestațiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări.

Având în vedere faptul că, pensia suplimentară se acordă numai în măsura în care există resurse financiare alocate în acest scop prin bugetul de stat sau cel al asigurărilor sociale de stat, neacordarea acesteia în continuare nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a prevederilor art.20 din Constituție raportat la art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertățile fundamentale referitoare la respectarea bunurilor persoanei fizice sau juridice.

În sensul celor arătate mai sus s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul 1972 ,în hotărârea pronunțată în cauza Muller vs. Austria ,arătând că textul art.1 din Protocolul nr.1 din Convenție nu poate fi interpretat în sensul că aceea persoană ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum.

În ceea ce privește suspendarea HG nr. 735/2010, prin Sentința civilă nr. 338/2010 a Curții de Apel C., aceasta are efecte numai între părți, iar prin Decizia nr. 871/2010, Curtea Constituțională a României a statuat că prevederile art. 1-5 și art. 12 ale Legii nr. 119/2010, potrivit cărora pensiile de serviciu se recalculează devenind pensii de asigurări sociale, nu încalcă principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 al. 2 din Constituție.

Dreptul la plata unei pensii, fără a se garanta și un cuantum determinat al acesteia, este guvernat de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, care are următorul cuprins: "Orice persoana fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.";

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a tratat drepturile de asigurări sociale ca fiind un bun însă numai în anumite condiții și reținând că trăsăturile esențiale ale acestuia sunt sensibil diferite de cele atribuie în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului drepturilor reale și drepturilor de creanță cu caracter civil stricto sensu (drepturi născute în cadrul raporturilor juridice de drept civil). Astfel, specific drepturilor de creanță cu caracter economico-social (în speță, drepturi născute în cadrul raporturilor de asigurări sociale) este împrejurarea că plata contribuțiilor la anumite fonduri de asigurări sociale poate crea, în anumite condiții, un drept de proprietate, drept care, spre deosebire de

dreptul de proprietate tratat în sfera raporturilor de drept civil, poate fi afectat de modul în care banii din aceste fonduri sunt distribuiți. În cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Curtea EDO a arătat că art. 1 din Protocolul 1 la CEDO garantează dreptul persoanei la beneficiile rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, însă această împrejurarea nu poate fi interpretată ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum.

În ceea ce privește salariile, CEDO a reținut, în cauza Eskelinen c. Finlandei că în Convenție nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într- un anumit cuantum.

Prin urmare, dacă s-a statuat că dreptul la o prestație de asigurări sociale nu este garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de protocoalele sale adiționale într-un anumit cuantum atunci când beneficiarul dreptului a contribuit la această prestație, cu atât mai mult dreptul la un anumit cuantum al prestației de asigurări sociale nu este garantat de Convenție în ipoteza în care titularul său nu a contribuit în sistemul de asigurări sociale, aceasta fiind și ipoteza în discuție, pensia sa de serviciu fiind acordată în considerarea calității titularului, fără să se fi executat anumite prestații de asigurări sociale care să fundamenteze cuantumul acesteia.

Curtea CEDO a arătat în cauza Hasani c. Croației că în cazul în care are loc o limitare a proprietății în cazul drepturilor de asigurări sociale, aceasta trebuie să fie justificată de un interes public, să aibă un scop legitim și să se facă prin mijloace proporționale cu scopul respectiv. CEDO a mai subliniat larga marjă de apreciere a statului în domeniul schemelor de securitate socială (cauza Kjartan).

Din jurisprudența CEDO trebuie reținut și că instanța europeană nu a validat argumentul statului referitor la lipsa fondurilor bugetare, însă această abordare a avut loc în cadrul unui litigiu în care legea care instituia dreptul salarial (spor pentru vechime în specialitate) era încă în vigoare, iar de facto, dreptul salarial nu se plătea (cauza Kechko c. Ucrainei). Or, în speță, situația este diferită deoarece dispozițiile referitoare la pensia de serviciu au fost abrogate. În acest context (cauza Kechko c. Ucrainei), Curtea a arătat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat, acestea putând fi instituite de stat, suspendate sau statul poate înceta să le plătească. În cauza Lelas c. Croației, Curtea a statuat că pentru a fi în prezența noțiunii de "bun"; este necesar un fundament legal (normativ) sau o jurisprudență constantă care să permită conturarea unei speranțe legitime, însă, totodată, a arătat că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, ci numai ceea ce s-a obținut, s-a câștigat, reprezintă un "bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește recalcularea pensiei, această măsură este în acord cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalele sale adiționale, Curtea CEDO statuând în cauza Hasani c. Croației că nu este exclus dreptul statului de a adopta, în domeniul civil, prevederi legale noi, care să reglementeze drepturi care decurg din vechea legislație, cu condiția ca acea lege să nu aducă atingere principiilor convenționale. În cadrul marjei de apreciere foarte largi recunoscute de CEDO statului în materia drepturilor de asigurări sociale (cauza Hasani c. Croației, Kjartan Asmundsson c. Islandei), atunci când procedează la reducerea cuantumului unor prestații de asigurări sociale, în cursul derulării raportului juridic, statul trebuie să țină seama de necesitatea existenței unui scop legitim urmărit reprezentat de un interes public care trebuie să primeze celui particular. În cauza Hasani c. Croației, CEDO a stabilit că noțiunea de interes public trebuie interpretată extensiv, cu excepția

situației în care decizia statului este în mod manifest disproporționată și fără fundament rezonabil.

Legea nr. 119/2010, procedând la reducerea cuantumului pensiei și transformând pensia de serviciu într-o pensie de asigurări sociale, a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public al diminuării dezechilibrelor bugetare și al menținerii deficitului bugetar în limite sustenabile, pentru a se crea premisele relansării economice, legiuitorul reținând că se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional prin care să fie continuate eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare începute în anul 2009 și în anul 2010. În expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, s-a mai arătat că neadoptarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare ar conduce la pierderea acordurilor cu instituțiile financiare internaționale, cu consecința creării unor dezechilibre macroeconomice de natură să ducă la imposibilitatea relansării economice și la creșterea excesivă a deficitului bugetar. S-a mai menționat că, potrivit unei recente estimări a Băncii Mondiale, în cazul în care în România s-ar menține pensiile avute anterior promovării proiectului Legii nr. 119/2010, în anul 2050 deficitul creat de cheltuielile afectate pensiilor din produsul intern brut ar ajunge la 12 %.

Prin Decizia nr. 871/2010, Curtea Constituțională a României a statuat că prevederile art. 1-5 și art. 12 ale Legii nr. 119/2010, potrivit cărora pensiile de serviciu se recalculează și se transformă în pensii de asigurări sociale, nu încalcă principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 al. 2 din Constituție, arătând următoarele:

"Prin urmare, în ceea ce privește aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcție de politica socială și fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum și asupra cuantumului și condițiilor de acordare. Se poate spune că, față de acestea, Constituția instituie mai degrabă o obligație de mijloace, iar nu de rezultat, spre deosebire de dreptul la pensie, care este consacrat în mod expres.

Ca atare, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție.";

"Conformându-se dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, și numai în ceea ce privește cuantumul acestora. Celelalte condiții privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie și vârsta eligibilă nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestațiilor deja obținute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita.";

Față de cele ce preced, instanța în baza art.6 din OUG nr. 1/2011, coroborat cu prevederile art. 153 lit.f si g si art. 155 din Legea nr. 263/2010 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul S. I. solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 si art. 3041C. pr. civ, art. 312 C. proc. civ. admiterea recursului și în consecință modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare n judecată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată achitate la fond și recurs.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că prin sentința civilă nr. 10377/_ s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de M.

A. N. și totodată a respins acțiunea formulata de recurentul reclamant respectiv anularea Deciziei de revizuire nr. 61540/_, a Deciziei de revizuire nr. 61540/_ și a Deciziei de revizuire nr. 61540/_ privind revizuirea pensiei de serviciu și restabilirea situației anterioare în sensul menținerii în plată a pensiei stabilite prin Decizia nr. 0106005/_ .

Se arată de către instanța de fond că potrivit art. 6 alin. 1 si 2 din OUG nr.1/2011 pensiile recalculate ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se mențin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010 începând cu luna ianuarie 2011 si până la data emiterii deciziei de revizuire iar diferențele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârșitul lunii februarie 2011.

Se menționează de asemenea că pensia a fost revizuită din oficiu, iar până la emiterea unei noi decizii de recalculare a pensiei se menține în plată pensia în cuantumul avut în luna decembrie 2010. În continuare se precizează că s-a plătit diferența dintre pensia avută anterior recalculării și cea stabilită prin operațiunea de recalculare. Pe cale de consecință, apreciază instanța de fond nu s-a produs nici un prejudiciu prin recalcularea pensiei.

S-a arătat de către instanța de fond că suspendarea H.G 735/2010 prin Sentința Civilă nr. 338/2010 a Curții de Apel C. are efecte numai între părți iar prin recalcularea si diminuarea pensiei nu s-a încălcat art. 1 din Protocolul 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Critică sentința recurată, întrucât în mod eronat instanța de fond a apreciat că pârâta M. A. N. nu are calitate procesuală pasivă.

Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 233/2011 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea caselor de pensii sectoriale: Casele de pensii sectoriale sunt structuri de specialitate, cu personalitate juridică, înființate prin lege, în subordinea M. A. N. .

În ceea ce privește efectele suspendării HG nr. 735/2010 stabilită prin hotărâre judecătorească este dincolo de orice îndoială că această sentință produce efecte erga omnes așa cum se arată de altfel în motivarea deciziei I. nr. 38/_ prin care a rămas irevocabilă și prin urmare trebuie aplicată pentru toți pensionarii din sistemul de apărare încă de la data pronunțării ei (_ ).

De altfel dispozițiile din HG 735/2010 privind recalcularea pensiilor militare pe baza salariului mediu pe economie au fost anulate prin Sentința nr. 443/_ a Curții de Apel C. a rămas definitivă irevocabilă prin Decizia nr.5364/_ .

Raportat la acest aspect, considerațiile privind efectul erga omnes al suspendării HG 735/2010 a devenit inutilă în cauză.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat pe cale de jurisprudență că noțiunea de bun are un sens autonom, nefiind limitată la proprietatea asupra bunurilor corporale; unele drepturi și interese cu valoare patrimonială constituie bunuri și intră sub protecția art. 1 din Protocolul 1 ( Gasus Dosier und Fordertechnik GmbH c. Olandei Hotărârea din_, paragraful 53).

În privința dreptului la pensie ca drept social Curtea a decis în repetate rânduri că acesta constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul (cauza Gaygusuz c. Austriei, hotărârea din_ ).

Într-o altă decizie aplicabilă în speță (cauza Stec c. Regatului Unit ) Marea Cameră a abandonat diferențierea între sistemele de pensii contributive și cele necontributive statuând că atunci când un stat alege să implementeze o schemă de pensii, drepturile si interesele persoanelor beneficiare sunt protejate de art. l

din Protocolul 1 indiferent de faptul că au plătit sau nu contribuții la acel sistem si indiferent de modalitatea de finanțare a acestuia.

Revizuirea pensiei conform deciziilor contestate reprezintă în mod evident o

ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, iar ingerința încalcă în mod vădit două

cerințe din cele trei necesare justificării ingerinței în dreptul la respectarea bunului: cerința legalității și cerința proporționalității.

Pentru a stabili dacă cerința legalității este îndeplinită instanța trebuie să analizeze dacă ingerința denunțată se justifică, respectiv dacă este legală în sensul noțiunii de supremația dreptului, întrucât principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile în aplicarea lor.(Beyeler c. Italia, Hotărârea din 23.nov.2000) .

În cauza dedusă judecății, chiar dacă din punct de vedere formal pare a fi satisfăcută condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege ( întrucât desființarea pensiilor militare s-a realizat printr-un act normativ de forța legii) față de cele reținute în practica CEDO este evident că această condiție nu este îndeplinită.

Este vorba în primul rând de faptul că tocmai exigențele legale de caracterul accesibil și previzibil al noii reglementări nu sunt satisfăcute, așa încât se poate constata, că în cauză claritatea și previzibilitatea impuse de noțiunea de legalitate au fost grav afectate.

În ce privește cerința proporționalității, CEDO a stabilit necesitatea unui just echilibru între satisfacerea interesului general și cerința respectării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru se rupe în momentul în care individul este obligat să suporte o sarcină excesivă și disproporționată (Sporrong si Lonnroth c. Suediei, Hotărârea din_ ).

Este de notorietate că revizuirea pensiilor prevăzute la art. l lit. a si b din Legea nr. 119/2010 a dus la creșterea fondului total de pensii, ceea ce este în contradicție cu scopul declarat în adoptarea legii. În aceste condiții interesul public nu mai poate fi invocat doar împotriva unui număr mic de pensionari, prin sacrificarea intereselor cărora să le justifice revizuirea acestor pensii.

În contextul celor expuse mai sus, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii ataca te în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatelor pârâte le plata cheltuielilor de judecată.

În drept: art. 304 pct 9, art. 304 ind 1, art. 312, art. 274 Cod Procedură Civilă.

Pârâta M. A. naționale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat și menținerea sentinței atacate.

Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:

Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reține următoarele:

În analiza prezentului recurs, Curtea de Apel va reține, în plus față de considerentele expuse de instanța de fond, următoarele repere cu caracter obligatoriu, stabilite prin decizii ale Curții Constituționale, ale Înaltei Curți de C. și Justiție și ale Curții Europene a Drepturilor Omului:

În ceea ce privește controlul de constituționalitate al Legii nr.119/2010,

exercitat în temeiul art.146 lit. a din Constituție, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53

- restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.

Curtea Constituțională a pronunțat și Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)- i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor; s-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității, dar și în baza art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate.

Această orientare a instanței constituționale a fost exprimată și cu ocazia soluționării unor excepții de neconstituționalitate în cauze generate de aplicarea Legii nr.119/2010 - ex. Decizia nr.1579/_ .

În ceea ce privește recursul în interesul legii referitor la aplicarea Legii nr. 119/2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/_ a concluzionat, pe baza aspectelor analizate de către Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 871 și nr. 873/2010 cu privire la neretroactivitatea legii și la discriminare, reținând următoarele:

"(…)Instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății și care au fost soluționate diferit.

Instanțele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivității legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinței" în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Însă, în jurisprudența Curții Europene o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altă parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale anterior menționate, instanța constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.

În mod similar, nici referitor la discriminare instanțele de drept comun nu puteau face reevaluări în temeiul art. 16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu poate fi reținut, față de împrejurarea că, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistrații au fost exceptați în urma constatării neconstituționalității prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusă controlului exercitat de Curtea Constituțională pe calea obiecției de neconstituționalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție, iar nu prin afirmarea și asumarea ab initio a intenției

legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie de la măsura recalculării pensiei speciale.

În plus, în temeiul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional), numai o susținere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiași categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situații analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanțelor o analiză care să nu se suprapună celei a Curții Constituționale.(…)";

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a efectuat o analiză de compatibilitate cu art.1 din Protocolul nr.1, adițional la Convenție.

"(…)În ce privește existența unui "bun" sau "interes patrimonial", în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în mod unanim instanțele au constatat că aceasta se verifică în patrimoniul reclamanților care, înainte de adoptarea Legii nr. 119/2010 și a recalculării pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, se puteau prevala de garanțiile oferite de art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenție.

Ca situație premisă comună în acest segment al pensiilor speciale, pensiile de serviciu au fost stabilite și recunoscute de legiuitorul român pentru anumite categorii socioprofesionale, enumerate în art. 1 din Legea nr. 119/2010, acestea fiind compuse dintr-o parte contributivă (identică celei calculate în baza sistemului public de asigurări sociale de drept comun în reglementarea Legii nr. 19/2000, în prezent abrogată și înlocuită cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice), ce se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, și o parte necontributivă, care se achita de la bugetul de stat.

Așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din

18 februarie 2000, aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv și constituiau o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, polițiști, funcționari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic și consular, funcționari parlamentari, senatori și deputați, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă, personalul Curții de Conturi.

Același legiuitor, în anul 2010, în scopul reformării sistemului de pensii, pentru reechilibrarea acestuia, în vederea eliminării inechităților din sistem și având în vedere situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul (deci, atât bugetul de stat, cât și bugetul asigurărilor sociale de stat), a prevăzut recalcularea pensiilor speciale, stabilind că acestea devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000.

Aplicarea acestui act normativ (Legea nr. 119/2010) a avut ca efect imediat reducerea cuantumului sumelor aflate în plată cu titlu de pensii de serviciu, emiterea unor decizii de recalculare cuprinzând noul cuantum, plătibil în viitor, situație în care cei vizați au promovat cereri în justiție prin care au solicitat anularea acestor decizii de recalculare și menținerea în plată a deciziilor în cuantumul anterior, pentru motivul încălcării dreptului lor de proprietate, astfel cum este ocrotit în sistemul Convenției europene a drepturilor omului prin art. 1 din Primul Protocol adițional.

Ca atare, jurisdicțiile naționale au analizat plângerile formulate în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (sau art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție).

În mod corect instanțele au constatat că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un "interes patrimonial" ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suporta de la bugetul de stat). În acest sens, Î. Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.

Totodată, instanțele de judecată au apreciat unanim că, întrucât prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), această lege reprezintă o "ingerință" din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamanților, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 și 40).

Pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ea trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.

Din perspectiva acestor condiții, Î. Curte constată că în mod unanim instanțele au reținut că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010, și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea

inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.

Î. Curte constată însă că analiza cerinței privind existența "raportului rezonabil de proporționalitate" a fost sursa practicii neunitare ce a condus la inițierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze; pe de altă parte, nici "ingerința" nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul "privării de proprietate" (cea de-a doua normă din același text).

Astfel, prin recalcularea pensiilor speciale, cei vizați și-au văzut limitat dreptul cu sume diferite care se încadrează procentual între 30% și 80%, uneori

chiar mai mult, ca efect al suprimării beneficiului ce reprezenta suplimentul acordat de la bugetul de stat (deci, cu partea necontributivă) care a variat de la o categorie profesională la alta, iar în cadrul aceleiași categorii, de la o persoană la alta, potrivit condițiilor prevăzute de legea ce definea fiecare statut profesional în parte și calificarea fiecărui beneficiar pentru obținerea pensiei speciale; din analiza jurisprudenței atașate recursului în interesul legii se constată însă că instanțele judecătorești nu au stabilit în mod riguros, în concret, acest element ce reprezintă o circumstanță importantă în identificarea premiselor de analiză a raportului de proporționalitate, fiind util a se observa proporția reducerii beneficiului social în discuție pentru reclamantul cauzei, iar nu indicarea unei marje generale a diminuării pensiilor speciale pentru toate categoriile de persoane vizate de Legea nr. 119/2010.

Or, instanța europeană însăși, în aplicarea acestui test de proporționalitate, analizează situația reclamantului din fiecare cauză, determină anumite circumstanțe particulare în plângerile pe care le soluționează, se raportează în mod necesar la situația de fapt pe care ea însăși a reținut-o în legătură cu respectiva plângere și, numai pe baza acestui ansamblu de constatări, conchide asupra raportului de proporționalitate, fără a stabili vreodată o concluzie cu caracter general, chiar referitoare la o anumită categorie vizată de "ingerință", în afara statutului de "victimă" (dacă se au în vedere cauzele cu mai mulți reclamanți - de exemplu, Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei). Apoi, se reține că raportul de proporționalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excedează marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.

În același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.

Este esențial a se constata că în privința fiecărui reclamant în parte a fost depășit un anumit "prag de dificultate" pentru ca instanța europeană însăși să constate o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (cum se reține, de exemplu, în Decizia asupra admisibilității în Cauza Hasani împotriva Croației).

Totodată, este necesar a se preciza că în analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de "ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încălcări (chiar perspectiva analizării discriminării în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional având alți parametri de evaluare).

Î. Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației - decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilității,

Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei) în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată.

În raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că stabilirea raportului de proporționalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale particulare.(…)";

În ceea ce privește Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele conexate Ana M. Frimu, Judita Vilma, Edita Tanko, M. Molnar și L. Ghețiu împotriva României

, în considerentele acestei hotărâri s-a avut în vedere că, deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat.

S-a reținut că statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și Mihăieș și Senteș c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 și 44605/11). În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.

De asemenea, Curtea a luat act de faptul că pensia datorată reclamantelor, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă și acestea au pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care au beneficiat în calitate de personal auxiliar al instanțelor.

În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie. Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.

De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.

În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă. Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut faptul că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. S-a remarcat faptul că această diferență nu este una lipsită de

justificare, iar Curtea Constituțională a concluzionat că natura profesiei constituie motivul acordării anumitor privilegii.

Având în vedere aceste considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că măsurile criticate de reclamante nu le-au determinat pe acestea să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminate în comparație cu alți pensionari.

În raport de aceste dezlegări și statuări obligatorii

, instanța de recurs constată că soluția primei instanțe este corectă, sens în care va înlătura criticile reclamantului referitoare la încălcarea dreptului de proprietate sau a principiului neretroactivității, la existența unei discriminări, la lipsa caracterului previzibil și accesibil al legii și la caracterul permanent al dreptului câștigat de a beneficia de pensia de serviciu.

În concret, în urma recalculării reclamantul a beneficiat de o pensie de asigurări sociale de 3245 lei, mult superioară pensiei medii pentru limită de vârstă în luna septembrie 2010 în cuantum de 859 lei, conform datelor statistice, ceea ce nu poate avea semnificația unei lipsiri totale a mijloacelor de subzistență ale reclamantului.

Drept urmare, reținând și că în cauză reclamantul nu a invocat alte criterii care să fie avute în vedere la stabilirea raportului de proporționalitate, având în vedere și Decizia nr. 29/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în care se evidențiază că în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este necesar să se analizeze situația particulară a fiecărui reclamant, Curtea de Apel apreciază în raport de probele administrate în cauză că reclamantul nu suportă o sarcină individuală excesivă, de natură a aprecia că raportul de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit nu ar fi respectat.

Ținând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și art. 304 pct. 9 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul, în cauză nefiind incidente motivele de recurs invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. I. împotriva sentinței civile nr. 10377 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._ pe care o menține.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din_ .

PREȘEDINTE JUDECĂTORI

D. C. G. G. -L. T. I. T.

GREFIER

N. N.

Red.D.C.G./dact.V.R.

2ex./_ Jud.fond:E. B.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 419/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale