Decizia civilă nr. 95/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale

Decizii civile - asigurări sociale - Curtea de Apel Cluj (2013)

Dosar nr. _

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 95/R/2013

Ședința publică din 14 ianuarie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. G. JUDECĂTOR: L. D.

JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: C. M.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții P. R. și C. I. împotriva sentinței civile nr. 4423 din 10 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr._, privind și pe pârâta intimată CASA DE PENSII S. A M. A. ȘI I., având ca obiect contestație decizie de pensionare.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâtei intimate și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la datele de 10 ianuarie 2013 și 11 ianuarie 2013, reclamanții recurenți C. I. și P. R. au depus la dosar un script prin care solicită judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. (2) pct. 2 C.pr.civ.

Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr. 4423 din_ a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr._, a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților P. R. și C. I. împotriva pârâtei C. Sectorială de P. a M. A. și I. pentru constatarea inexistenței sau a nulității absolute a deciziilor de pensionare emise în temeiul Legii nr.119/2010 și restabilirea situației anterioare în sensul repunerii și menținerii în plată a pensiilor stabilite conform Legii nr.164/2001 și Legii nr.179/2004.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut urm

ătoarele:

În temeiul art. 10 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, a fost abrogată Hotărârea de Guvern nr.735/2011.

Astfel, procedura de revizuire a pensiilor recalculate a vizat toate acele pensii care au fost calculate parțial său integral pe baza salariului mediu brut pe economie, urmând ca, pentru identificarea actelor necesare instituțiile cu atribuții în domeniu să depună toate diligențele în acest scop fără ca persoană să fie împiedicată să contribuie la această operațiune.

În conformitate cu prevederile art.6 alin.1 "pensiile recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile realizate și a salariului mediu brut pe economie sau exclusiv pe baza salariului mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și ale căror cuantumuri sunt mai

mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se mențin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010 începând cu luna ianuarie 2011 până la data emiterii deciziei de revizuire.

Întreaga Lege nr. 119/2010, conformându-se dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, afectează pensiile speciale doar pe viitor și numai în ceea ce privește cuantumul acestora. Celelalte condiții privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie și vârsta eligibila, nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, legea în discuție nu se răsfrânge asupra prestațiilor deja obținute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita. Dispozițiile legale criticate nu impietează cu nimic asupra calității de pensionar dobândite în temeiul reglementarilor legale în vigoare la momentul emiterii deciziei de pensionare. Astfel, această decizie este o faptă constitutivă a unei situații juridice realizate înainte de o eventuală intrare în vigoare a prevederilor criticate. Rezultă că, sub aspectul cuantumului pensiei, efectele acestei decizii de pensionare rămân câștigate pe toată perioada cuprinsă între emiterea deciziei de pensionare și momentul la care va intra în vigoare prezenta lege. Doar dacă prezența lege ar fi diminuat sau crescut cuantumul pensiei aflate în plata pe perioada menționată, aceasta cu siguranță ar fi fost retroactiva, încălcând art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât ar fi desființat o facta praeterita.

Pensia de serviciu este compusă, principial, din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Acordarea acestui supliment tine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale și nu se subsumează dreptului constituțional la pensie, ca element constitutiv al acestuia. Obligația statului este aceea de a nu reduce cuantumul pensiei sub nivelul stabilit în sistemul general de pensionare, întrucât, prin calitatea de asigurat la sistemul de asigurări sociale, persoana în cauză și-a garantat dreptul la pensia de drept comun tocmai prin plata contribuțiilor. Este un drept pe care l-a obținut și realizat prin plata contribuțiilor legal datorate. De asemenea, nu există un drept constituțional la pensie de serviciu, astfel încât, cu privire la suplimentul acordat de stat, nu se poate susține că este un drept viitor câștigat ad aeternam din moment ce este sub condiție.

Având în vedere că pensiile de serviciu nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă și rațională, acestea pot fi eliminate doar dacă există o rațiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestațiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, o atare cauza o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea să, eliminarea

inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confrunta statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel al asigurărilor sociale de stat. Astfel, aceasta măsură nu poate fi considerată ca fiind arbitrară; de asemenea, textul criticat nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor de serviciu, nu selectiv, nu prevede diferențieri procentuale pentru diversele categorii cărora li se adresează pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puțin măsura de reducere a venitului obținut dintr-o atare pensie.

Mai mult, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în hotărârile din 8 decembrie 2009 și din 31 mai 2011, pronunțate în cauzele Munoz Diaz împotriva Spaniei, paragraful 44, respectiv Maggio și alții împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că drepturile

decurgând din sistemul de asigurări sociale sunt drepturi patrimoniale protejate de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, dar acest lucru nu înseamnă că implică un drept la dobândirea proprietății sau la o pensie într-un anumit cuantum (a se vedea, în același sens, și hotărârile din 12 octombrie 2004 și 28 septembrie 2004, pronunțate în cauzele Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, paragraful 39, respectiv Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 35). Reducerea sau încetarea platii unui anumit cuantum al beneficiului acordat poate constitui o intervenție în privința bunului ce trebuie justificată (Maggio și alții împotriva Italiei, paragraful 58). Curtea a arătat ca sistemul de securitate socială este expresia solidarității societății în raport cu membrii săi vulnerabili (Maggio și alții

împotriva Italiei, paragraful 61), aspect esențial pe care Curtea de la Strasbourg l- a luat în seama atunci când a analizat dacă restrângerea adusă implica o sarcină individuală excesivă.

Astfel, prin decizia nr. 44/2012 Curtea Constituțională a constatat că eliminarea pensiilor de serviciu reglementata de Legea nr. 119/2010 nu a reprezentat o sarcină individuală excesivă, această sarcină fiind suportată de cvasimajoritatea personalului angajat în domeniul public care beneficia de astfel de pensii în egală măsură (spre deosebire de cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, precitata). Ajustarea dictată de principiul contributivității nu numai că elimina un beneficiu suplimentar acordat unor angajați ai statului, dar îi integrează pe cvasimajoritatea acestora într-un sistem unic de pensii publice. Totodată, conform jurisprudenței Curții, dreptul la pensie nu este afectat decât atunci când este redusă pensia contributivă (a se vedea Decizia nr. 872 și Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010); or, în cauza de față, nu se pune o atare problema, pensia contributivă nefiind în niciun fel afectată sau restrânsă.

Prin urmare cuantumul pensiei reclamantului nu a fost diminuat ca efect al emiterii deciziei contestate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanții P. R. ȘI C. I.

, solicitând modificarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului reclamanții au arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă), fiind netemeinică și nelegală.
1. În opinia recurenților instanța de fond a nesocotit total aspectul retroactivității Legii 119/2010, a efectelor juridice născute și consumate în totalitate sub imperiul acestei legi și a siguranței raporturilor de protecție socială. În acest sens, s-a precizat cu privire la principiul neretroactivității că reglementările naționale sunt mai favorabile decât cele internaționale, art. 1 din vechiul cod civil prevăzând că legea se aplică numai pentru viitor, aplicarea textelor în vigoare, stabilirea textelor abrogate și aplicarea legii în timp fiind atributul exclusiv al instanțelor ordinare și nu al instanței de contencios constituțional. Întrucât dreptul la pensie este un drept de creanță împotriva statului român, acesta nu va putea fi niciodată asemănat cu unei situații juridice cu efecte juridice în timp, pentru că se naște și își consumă toate efectele la momentul îndeplinirii condițiilor legale, respectiv cele prevăzute de Legea 164/2001 sau Legea 179/2004, recalcularea/revizuirea pensiilor acordate sub incidența prevederilor legale anterioare nefiind permisă deoarece încalcă principiul neretroactivității.

S-a mai invocat că pensiile reclamanților stabilite în temeiul Legilor 164/2001 sau 179/2004 și care se aflau în plată la momentul adoptării Legii 119/2010 și ulterior a OUG 1/2011 constituie un drept câștigat ce nu poate fi

recalculat/revizuit în baza unei legi noi, întrucât s-ar încălca chiar substanța dreptului la pensie. Legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut - dobândirea dreptului la o pensie de serviciu - efecte pe care acest fapt nu le putea produce în temeiul legii în vigoare la data realizării faptului.

I. 2. Recurenții au arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al CEDO și art. 14 din CEDO.

Învederând că instanța de fond s-a pronunțat în mod greșit cu privire la solicitarea de înlăturare de la aplicare a prevederilor din Legea 119/2010 și a celor din OUG 1/2011, recurenții au solicitat, invocând jurisprudență CEDO, CJUE și a Înaltei Curți de C. și Justiție, să se constate încălcarea art. 148 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituție, să se dispună modificarea hotărârii atacate și să se înlăture de la aplicare prevederile art. 3 din Legea 119/2010 și prevederile OUG 1/2011 întrucât sunt încălcate prevederile CEDO și ale Tratatului privind Uniunea Europeană.
Referitor la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 al CEDO recurenții au criticat soluția pronunțată de instanța de fond arătând că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că și dacă statul reduce temporar pensia în situații de recesiune economică rapidă, rămâne un corp de principii de la care îi este interzis să deroge, esențial fiind să se examineze dacă dreptul la securitate socială a fost atins în substanța sa.
Reiterând faptul că pensia constituie un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, recurenții au precizat că pentru a verifica dacă desființarea pensiei de serviciu corespunde limitărilor prevăzute de Convenție, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

ingerința să fie prevăzută de lege. Deși la prima vedere această condiție este satisfăcută, legea trebuie să fie suficient de clară și previzibilă, previzibilitatea putând avea și un sens mai extins, privind nu doar calitatea legii în vigoare, ci și posibilitatea de a modifica legea în viitor, cea mai mare problemă fiind în opinia recurenților nu neapărat schimbarea legii în sine, ci a reglementărilor prin care se diminuează în mod exagerat de mult veniturile din pensie, scăderi de substanță, esențiale și imprevizibile la data pensionării.
să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de a desființa pensia de serviciu. În ceea ce privește această condiție s-a precizat că Legea 119/2010 nu s-ar putea întemeia pe art. 53 din Constituție întrucât lipsește una dintre condițiile esențiale, respectiv caracterul temporar, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv, astfel încât condiția existenței unui scop legitim. S-a mai invocat că statul român poate invoca art. 53 din Constituție numai în situațiile reglementate de art. 15 din CEDO (război sau pericol public ce amenință viața națiunii) și cu respectarea notificări prealabile a acestui fapt către secretarul general al Consiliului Europei, respectiv că interesul public nu trebuie să rămână într-o conotație exclusiv abstractă în care devine imposibil de evaluat și cuantificat.
să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru utilizarea lui. Această cerință nu a fost respectată de stat în opinia recurenților întrucât deoarece măsurile guvernului nu puteau să atingă însăși substanța drepturilor, fiind imposibil și injust de admis plasarea tuturor categoriilor profesionale sub semnul egalității. În acest sens, s-a precizat că principiul solidarității trebuie să aibă ca semnificație și împrejurarea că cel care s-a folosit un timp îndelungat de un angajat este necesar să recompenseze într-un fel limitările pe care i le-a adus drepturilor economice și sociale, printr-o pensie al cărui cuantum să nu-l pună în dificultatea de a-și onora cel puțin obligațiile financiare către furnizorii de utilități și creditorii bancari, dacă nu și hrana zilnică.
necesitatea existenței cazului de utilitate publică și obligația indemnizării proprietarului bunului expropriat. Invocând faptul că îndeplinirea acestei condiții este necesară în orice situație privativă de proprietate, recurenții au arătat că nu au beneficiat de nicio indemnizație prin Legea 119/2010 sau OUG 1/2011.

I. 4. Redând considerente din Decizia nr. 29/2011, recurenții au mai invocat că prin această hotărâre Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele de judecată, că sunt cazuri în care Legea 119/2010 încalcă prevederile CEDO, instanțele fiind obligate să anuleze deciziile de recalculare. În speță, din înscrisurile depuse se poate observa că raportul de proporționalitate este compromis, reclamanții suportând o sarcină individuală excesivă, depășind cu mult marja de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială.

5. Hotărârea instanței de fond a fost criticată și sub aspectul neluării în considerare a anulării HG 737/2010 de către Curtea de A. C., instanța de fond având posibilitatea în opinia recurenților fie să recunoască efectul erga omnes al sentinței pronunțate de Curtea de A. C., fie să confere acestei sentințe un minim rol jurisprudențial aplicând principiul securității juridice formulat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul principiului desființării actelor subsecvente ca urmare a desființării actului principal, deciziile de recalculare și revizuire a pensiilor recurenților fiind nule.
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității (304 pct. 5 Cod procedură civilă).

II. 1. Recurenții au precizat că statuările Curții Constituționale din deciziile nr. 873/2010 și nr. 44/2012 privitoare la dreptul de acces la justiție nu împiedică instanțele naționale să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 și 148 din Constituție și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În acest sens s-a solicitat instanței de recurs modificarea hotărârii atacate și constatarea că Decizia nr. 873/2010 pronunțată de Curtea Constituțională nu are incidență în prezenta cauză întrucât: Curtea Constituțională nu face parte din puterea judecătorească în accepțiunea Legii 304/2004, Curtea Constituțională nu poate fi calificată strict ca fiind un tribunal imparțial și independent, datorită modalității de desemnare a judecătorilor. Pe de altă parte, s-a invocat că deși dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, statul având o largă marjă de apreciere în acest sens, acesta nu poate proceda la aplicarea unei restricții atât de severe și nerezonabile în raport de scopul legitim al bunei administrări a justiției, încât să scoată din competența instanțelor de fond dreptul de a statua în fond asupra compatibilității legii interne cu pactele și convențiile internaționale la care România este parte.

II. 2. S-a mai criticat omisiunea instanței de fond de a se pronunța în legătură cu speranța legitimă invocată de reclamanți în sprijinul motivului de anulare referitor la încălcarea Protocolului nr. 1 la CEDO.

II. 3. Recurenții au invocat că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la motivul de anulare al deciziilor de recalculare/revizuire rezultat din anularea HG 737/2010, motivarea sentinței neputând fi implicită, ci trebuind să se refere la criticile formulate în concret.

II. 4. În opinia recurenților hotărârea Tribunalului este anulabilă și pentru că nu conține analiza argumentelor pe care le-au invocat în legătură cu Decizia nr. 29/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a mai invocat incidența art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă și în legătură cu omisiunea instanței de fond de a examina susținerile reclamanților cu privire la inexistența unui scop legitim, arătându-se în acest sens că nu se poate reține existența unui scop legitim întrucât Legea 119/2010, care generează efecte
permanente, a fost emisă în baza unui art. 53 din Constituție care permite adoptarea unor măsuri provizorii. De asemenea, lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica, în cuprinsul legii fiind justificată doar necesitatea luării acestei măsuri, nu și lipsa totală a despăgubirilor.
Reducerea discreționară a pensiilor și imposibilitatea recurenților de a-și recupera sumele e bani aferente acestei reduceri au determinat ruperea, în defavoarea pensionarilor, beneficiari ai pensiilor stabilite prin acte normative speciale, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Invocând și practica anterioară a Curții Constituționale (de ex. Decizia nr. 120/2007), recurenții au mai învederat că în raport de dispozițiile art. 7 din Legea 119/2010 în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 180 alin. 7 din Legea 19/2000, care prevăd că în situația în care cuantumul pensiilor stabilit conform alin. 6 este mai mic decât cel stabilit în baza legislației anterioare, se păstrează în plată cuantumul mai avantajos.
Recurenții au arătat că instanța de fond nu a analizat încălcarea art.

14 din CEDO, cele două condiții stabilite de doctrină pentru a se constata existența unei discriminări: existența unei diferențe de tratament și lipsa unei justificări obiective și rezonabile fiind îndeplinite întrucât, pe de o parte pensiile magistraților nu au recalculate, iar argumentele aduse de Curtea Constituțională în favoarea neconstituționalității diminuării pensiilor magistraților (respectiv, riscurile la care sunt supuși magistrații și responsabilitățile pe care le implică exercitarea profesiei lor) nu pot fi catalogate drept justificări obiective și rezonabile.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de A. reține următoarele:

I.1. După cum s-a statuat prin Decizia nr. 29 din_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (aplicabilă pentru identitate de rațiune și în cazul recalculării pensiilor militare de stat, așa cum rezultă în mod expres din considerentele deciziei) nu pot fi primite criticile potrivit cărora Legea 119/2010 încalcă flagrant principiul neretroactivității legii, prevăzut în art. 15 alin (2) din Constituție, prin prisma faptului că actul normativ menționat a făcut obiectul controlului de constituționalitate a priori, exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție, Curtea Constituțională pronunțând deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010 și, respectiv, nr. 873 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.

Jurisprudența anterioară a Curții Constituționale sau a Înaltei Curți de C. și Justiție în materie nu poate fi reținută de instanța de recurs, în condițiile în care instanțele menționate anterior s-au pronunțat în mod diferit chiar în ceea ce privește dispozițiile legale invocate de recurenți.

Astfel, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 Curtea Constituțională a statuat faptul că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 dreptul de proprietate privată, art. 47 nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.

De asemenea, prin Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, fiind analizată din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității, dar și în baza art. 20 din

Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate.

Totodată, s-a constatat că dispozițiile art. 1 lit. c) din aceeași lege (la data formulării obiecției de neconstituționalitate) sunt neconstituționale, din perspectiva prevederilor art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție (referitoare la statutul judecătorilor și procurorilor).

Astfel, în Decizia nr. 871/2010 se reține că "având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție. Relevantă în acest sens este și Decizia nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, în care s-a statuat că "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

Conformându-se dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, și numai în ceea ce privește cuantumul acestora. Celelalte condiții privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie și vârsta eligibilă nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestațiilor deja obținute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita";.

Având în vedere că în prezenta cauză retroactivitatea Legii 119/2010 se invocă numai în raport de dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, Curtea de A. apreciază că această analiză excede competențelor sale întrucât ar însemna să efectueze un control de constituționalitate, care se poate realiza numai de Curtea Constituțională, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată. De altfel, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și (așa cum s-a arătat anterior) instanța de contencios constituțional s-a pronunțat cu privire la acest aspect.

De asemenea, atât în Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele conexate Ana M. Frimu, Judita Vilma, Edita Tanko, M. Molnar și L. Ghețiu împotriva României, cât și în Decizia din 15 mai 2012 în cauza Abaluță și alții c/a României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a reținut că reforma sistemului de pensii instituită prin Legea 119/2010 nu a avut un efect retroactiv.

2-3 Deși Curtea Constituțională a statuat că Legea 119/2010 este conformă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dat fiind controlul obiectiv al legii realizat de instanța de contencios constituțional, o astfel de constatare (in abstracto) nu împiedică instanțele de drept comun să analizeze în raport de circumstanțele fiecărei cauze în parte dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru fiecare reclamant consecințe incompatibile cu Convenția,

protocoalele sale adiționale sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede următoarele:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor";.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde trei norme distincte. Prima dintre ele, care se exprimă în prima teză a primului paragraf și îmbracă un caracter general, fixează principiul dreptului la respectarea proprietății. A doua, care este menționată în cea de-a doua teză din același paragraf, are în vedere lipsirea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia normă, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaște statelor puterea, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general. Cea de-a doua și cea de-a treia normă, care vizează anumite exemple de atingere a dreptului de proprietate, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă (Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004, paragraf 39).

În privința domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 se reține că noțiunea de "bun"; are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern.

În numeroase decizii Curtea Europeană a reținut că dreptul la pensie intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, ca drept de a primi o prestație socială (Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din

12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009, paragraf 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004, paragraf 39).

În jurisprudența organelor Convenției, noțiunea de "privare de proprietate"; semnifică preluarea completă și definitivă a unui bun, titularul dreptului asupra acelui bun nemaiavând posibilitatea exercitării vreunuia dintre atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său. Astfel, în Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei (paragraf 48), citată anterior, s-a statuat că pierderea unei pensii complementare nu constituie o ingerință de tipul "privării de proprietate";, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. În mod similar a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauzele Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009, (paragraf

71) sau Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (paragraf 40).

În acest sens, Curtea Europeană a reținut în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei (paragraf 39) următoarele: "totuși, chiar dacă art. 1 din Protocolul adițional garantează persoanelor dreptul la beneficiile rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, acest lucru nu poate fi interpretat ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum";.

De asemenea, în Cauza Keckho contra Ucrainei din 8 noiembrie 2005 (paragraf 23) Curtea Europeană a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, prin modificări corespunzătoare ale legislației. Totuși, din momentul în care o dispoziție legală în vigoare prevede plata anumitor beneficii și condițiile legale sunt îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata acestora, atâta timp cât acele dispoziții legale sunt încă în vigoare.

Curtea de A. constată că prin Legea nr. 119/2010 și OUG 1/2011 nu s-a suprimat dreptul la pensie al reclamanților, astfel încât nu se poate reține că a existat o privare de bun, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art.

1 din Protocolul nr. 1 și, drept urmare, neacordarea unei despăgubiri pentru suma cu care s-a diminuat cuantumul pensiei reclamanților ca urmare a intrării în vigoare a Legii 119/2010 și a OUG 1/2011 nu conduce, de drept, la reținerea unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1.

În consecință, întrucât prin Legea 119/2010 pensiile militare de stat prevăzute de Legea 164/2001 au devenit pensii în înțelesul Legii 19/2000, reclamanții care anterior beneficiau de pensii militare de stat devenind titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei, se apreciază că Legea 119/2010 reprezintă o "ingerință" din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamanților, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru ca ingerința să nu determine încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ea trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să existe un raport de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele sale de realizare.

Fiind prevăzută de Legea 119/2010 transformarea pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale de stat este legală.

Referitor la calitățile pe care trebuie să le îndeplinească legea, Curtea de A. apreciază că prevederile legii sunt accesibile, precise și predictibile în sensul jurisprudenței Curții Europene (Cauza Beyeler contra Italiei din 5 ianuarie 2000, paragraf 109), întrucât destinatarii reglementărilor pot obține toate informațiile necesare cu privire la conținutul și modalitatea de aplicare, iar consecințele sunt previzibile.

Contrar celor invocate în recurs, Curtea apreciază că întrucât prin Legea 119/2010 s-a dispus recalcularea tuturor pensiilor militare de stat (și a altor pensii de serviciu) și transformarea acestora în pensii de asigurări sociale de stat, faptul că reglementările interne nu au prevăzut anterior cazurile și condițiile în care pensia militară de stat poate fi diminuată sau suprimată nu trebuie examinată din perspectiva predictibilității legii, ci a marjei de apreciere pe care o are statul în reformarea sistemelor de asigurări sociale (analiză care se va realiza ulterior în cadrul acestui recurs).

Din expunerea de motive ce a stat la baza legii, rezultă că motivele care au determinat adoptarea Legii 119/2010 sunt: evoluția crizei economice în anul 2009 și extinderea acesteia în cursul anului 2010; respectarea angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaționale; diminuarea dezechilibrelor bugetare existente și menținerea deficitului bugetar în limite sustenabile; existența unui decalaj uriaș între cea mai mică pensie și cea mai mare pensie plătită de stat generată de apariția unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o serie de privilegii și tratamente favorabile unor categorii profesionale; eliminarea

discrepanțelor privind contribuția la bugetul asigurărilor sociale și inegalitățile de alocare a resurselor pentru finanțarea pensiilor publice.

Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, în Cauza Andrejeva împotriva Letoniei din 8 decembrie 2009, paragraf 83) "statul dispune de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește măsurile economice și sociale de ordin general. Datorită unei cunoașteri directe a propriei societăți și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine poziționate decât judecătorul internațional pentru a stabili ceea ce reprezintă utilitate publică în materie economică sau socială. În principiu, Curtea respectă modul în care statul concepe imperativele de utilitate publică cu excepția cazului în care judecățile emise se dovedesc a fi "în mod vădit lipsite de o bază rezonabilă"; (a se vedea spre exemplu, National and Provincial Building Society și alții împotriva Regatului Unit, 23 octombrie 1997, paragraf. 80, et Stec și alții, paragraf 52)";.

De asemenea, Curtea Europeană a constatat ca nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor in care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei din 8 decembrie 2009, pargraf 59 sau Mellacher c. Austriei din 19 decembrie 1989,

paragraf 53).

Întrucât reformarea sistemului de pensii, eliminarea inechităților existente în sistem și criza economică și financiară a statului nu sunt "în mod vădit lipsite de o bază rezonabilă";, Curtea de A. apreciază că ingerința urmărește un scop legitim.

Pentru a se putea analiza raportul de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele de realizare, se impune o analiză detaliată a pensiei fiecărui reclamant.

Astfel, reclamanții au fost beneficiari de pensii militare de stat obținute în temeiul Legii 164/2001. În temeiul Legii 119/2010 pensiile militare de stat ale reclamanților au devenit pensii de asigurări sociale de stat și au fost recalculate utilizându-se algoritmul de calcul prevăzut de Legea 19/2000. Întrucât la recalcularea pensiilor militare de stat ale tuturor reclamanților s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, pensiile acestora au fost revizuite conform art. 1 din OUG 1/2011, iar conform art. 6 alin. 1 din același act normativ pentru anul 2011 s-a menținut în plată cuantumul pensiei din luna decembrie 2010 (diferențele aferente lunii ianuarie 2011 fiind restituite reclamanților).

Deși obiectul prezentei cauze îl constituie anularea deciziei de recalculare emisă în temeiul Legii 119/2010 și a celei de revizuire emisă în temeiul OUG 1/2011, Curtea de A. constată că urmare a modificărilor legislative prezentate anterior, reclamanții nu au primit drepturi de pensie diminuate conform deciziei de recalculare decât în ianuarie 2011, drepturi care le-au fost restituite ulterior. În consecință, nu se poate reține că reclamanților le-a fost diminuată pensia militară de stat în cuantumul stabilit prin decizia de recalculare. Astfel, singurul efect pe care l-a avut Legea 119/2010 cu privire la pensiile reclamanților a fost de transformare a pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale de stat, cuantumul pensiilor reclamanților începând cu anul 2011 fiind stabilit prin deciziile de revizuire emise în temeiul OUG 1/2011. Întrucât prin acest ultim act normativ au fost revizuite deciziile prevăzute de Legea 119/2010 și nu deciziile de pensie emise în temeiul Legii 164/2001, Curtea de A. apreciază că Legea 119/2010 a modificat sistemul pensiilor militare de stat, însă în analiza raportului de proporționalitate se impune referirea la cuantumul pensiilor stabilit prin deciziile de revizuire procentul de diminuare a pensiei militare de stat pentru fiecare reclamant urmând a fi stabilit în raport de acest cuantum.

În cazul concret dedus judecății, pentru a se putea analiza raportul de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele de realizare, se impune o analiză a pensiei reclamanților. Astfel, Curtea de A. reține că reclamanta P. R. este beneficiara unei pensii revizuită de 2637 lei (fila 17 dosar fond), iar reclamantul C. I. are o pensie revizuită de 1807 lei, cuantumuri care sunt superioare față de cele ale pensiei medii pentru limită de vârstă în luna ianuarie 2011 în România, care este de 860 lei, conform datelor statistice ale Casei Naționale de P. și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, ceea ce nu poate avea semnificația unei lipsiri totale a mijloacelor de subzistență ale reclamantului.

Drept urmare, reținând și că în cauză reclamanții nu au invocat alte criterii care să fie avute în vedere la stabilirea raportului de proporționalitate, având în vedere și Decizia nr. 29/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care se evidențiază că în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este necesar să se analizeze situația particulară a fiecărui reclamant, Curtea de A. apreciază că în raport de probele administrate reclamantul nu suportă o sarcină individuală excesivă, de natură a aprecia că nu ar fi respectat raportul de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

De altfel, prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele conexate Ana M. Frimu, Judita Vilma, Edita Tanko, M. Molnar și L. Ghețiu împotriva României s-a reținut că deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într- un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98; decizia Jankovic c. Croației, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._ __ 6/08 și 56001/08, par. 55).

Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și Mihăieș și Senteș c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 și 44605/11). În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.

De asemenea, Curtea a luat act de faptul că pensia datorată reclamantelor, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă și acestea au pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care au beneficiat în calitate de personal auxiliar al instanțelor.

În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie. Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate. De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect

retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.

În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă. În speță, Curtea a reținut faptul că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. În orice caz, trebuie remarcat faptul că această diferență nu este una lipsită de justificare, iar Curtea Constituțională a concluzionat că natura profesiei constituie motivul acordării anumitor privilegii. Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamante nu le- au determinat pe acestea să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminate în comparație cu alți pensionari.

De asemenea, referitor la încălcarea acestor dispoziții prin deciziile de revizuire, se reține că prin Decizia din 15 mai 2012 în cauza Abaluță și alții c/a României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins ca inadmisibilă cererea reclamanților, pensionari militari, prin care aceștia s-au plâns de faptul că măsurile legislative adoptate prin Legea nr. 119/2010, HG nr. 735/2010 și ulterior prin OUG nr. 1/2011, ce au avut ca efect diminuarea pensiilor lor, încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și art. 14 din Convenție.

Astfel, Curtea a reținut faptul că Statele părți la Convenție se bucură de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea politicilor sociale iar reducerea pensiilor reclamanților a constituit o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 263/2010, pentru a echilibra bugetul de Stat și a corecta diferențele existente între diferitele sisteme de pensie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate și, de asemenea, că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor.

În consecință, în condițiile în care în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut într-o cauză similară faptul că prin Legea 119/2010 și OUG nr. 1/2011 nu s-au încălcat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, instanța națională nu poate reține contrariul, susținerile recurenților cu privire la aceste motive de recurs urmând a fi înlăturate.

4 Referitor la anularea HG 737/2010, Curtea de A. reține în primul rând că, referindu-se la metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute de art. 1 lit. c)-h) din Legea 119/2010, hotărârea de guvern menționată anterior nu este incidentă în cauză, pensiile recurenților fiind recalculate în temeiul HG 735/2010. Întrucât argumentele invocate de recurenți pot fi susținute și în raport de acest ultim act normativ, Curtea de A. urmează să le analizeze ca atare.
Astfel, deși HG nr. 735/21 iulie 2010 a fost suspendată și, ulterior anulată, temeiul juridic al trecerii de la un sistem de pensie la altul, de la pensia militară la pensia publică bazată pe Legea nr. 19/2000, este asigurat de Legea nr. 119/2010, măsura fiind constituțională, legală și justificată, așa cum au arătat Curtea Constituțională a României, Înalta Curte de Casație și Justiție și CEDO în soluțiile menționate mai sus, iar principiile modului de calcul a pensiei se regăsesc în Legea nr. 119/2010.
Procesul de recalculare a pensiei s-a realizat în temeiul Legii nr. 119/2010, astfel că nu prezintă relevanță faptul că prin hotărâre judecătorească au fost suspendate și, ulterior, anulate dispoziții ale HG nr. 735/2010, act normativ care reglementează doar metodologia efectivă de calcul a pensiei și nu pune în discuție trecerea la un nou sistem de stabilire a pensiilor militare.
I.5. Considerentele din hotărârea instanței de fond referitoare la faptul că
"pensia suplimentară se acordă numai în măsura în care există resurse financiare alocate în buget în acest sens"; sunt extrase din Decizia Curții Constituționale nr. 873/_ și se referă la pensiile speciale în general, astfel încât nu se poate reține că premisa de la care a pornit instanța de fond în analiza cauzei este greșită.
3-4. În mod similar, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este corectă, Curtea de A. reține că a substituit lipsa motivării instanței de fond referitoare la motivul de anulare al deciziilor de recalculare/revizuire rezultat din anularea HG 737/2010 (motivul de recurs I.4) și la efectele Deciziei nr. 29/2011 pronunțată de înalta Curte de C. și Justiție. (motivul de recurs I. 2-3).

II. 5. De asemenea, și existența scopului legitim a fost analizată parțial de instanța de recurs în cadrul motivului de recurs referitor la incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.

Referitor la nerespectarea art. 180 alin. 6 și 7 din Legea 19/2000 la care art. 7 alin. 1 din Legea 119/2010 face trimitere în opinia recurenților, se reține în primul rând că acest din urmă articol prevede că procedura de stabilire, plată, suspendare, recalculare, încetare și contestare a pensiilor recalculate potrivit prezentei legi este cea prevăzută de Legea 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 180 din Legea 19/2000 este inclus în Capitolul IX Dispoziții tranzitorii și se referă la procesul de recorelare a pensiilor stabilite anterior intrării în vigoare a Legii 19/2000, astfel încât prin dispozițiile art. 7 alin. 1 din Legea 119/2010 nu se face trimitere la acest articol.

În consecință, nu se poate reține nelegalitatea deciziilor de recalculare în raport de art. 180 alin. 6 și 7 din Legea 19/2000, întrucât acesta nu este aplicabil în cauză.

II.6. Suplinind motivarea instanței de fond, Curtea de A. reține că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în Decizia nr. 29 din_, nici referitor la discriminare instanța de drept comun nu poate face reevaluări în temeiul art. 16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu poate fi reținut, față de împrejurarea că, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar

magistrații au fost exceptați în urma constatării neconstituționalității prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusă controlului exercitat de Curtea Constituțională pe calea obiecției de neconstituționalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție, iar nu prin afirmarea și asumarea ab initio a intenției legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie de la măsura recalculării pensiei speciale.

În plus, în temeiul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional), numai o susținere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiași categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situații analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanțelor o analiză care să nu se suprapună celei a Curții Constituționale.

De asemenea, prin Decizia din 15 mai 2012 în cauza Abaluță și alții c/a României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a reținut, într-o cauză similară cu cea a recurenților, în ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului și că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.

În consecință, în condițiile în care în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut într-o cauză similară faptul că prin Legea 119/2010 și OUG nr. 1/2011 nu s-a încălcat art. 14 din Convenție, instanța națională nu poate reține contrariul, susținerile recurenților cu privire la aceste motive de recurs urmând a fi înlăturate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă Curtea de A. va respinge ca nefondat recursul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P. R. ȘI C. I. împotriva sentinței civile nr. 4423 din_ a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 14 ianuarie 2013.

PREȘEDINTE,			JUDECĂTORI,
D. G.	L.	D.	G. D. C.

GREFIER,

C. M.

Red.L.D./Dact.S.M.

2 ex./ _

Jud.fond: C. N. C.

#Jurisprudenta Contestatie Decizie de Pensionare

← Decizia civilă nr. 3521/2013. Litigiu CAS. Asigurări sociale		Încheierea civilă nr. 3163/2013. Contestație decizie... →

Decizia civilă nr. 95/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 95/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale