Acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a unei condamnări politice. Angajarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare dintr-un proces penal. Inadmisibilitatea acţiunii
| Comentarii |
|
Deşi în acţiunea introductivă nu a fost precizat temeiul de drept, din modul în care este formulată, reiese că este întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar la termenul din 3.03.2011, reclamantul şi-a completat temeiul de drept în sensul întemeierii acţiunii şi pe dispoziţiile art. 998-999 C.civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia nr. 6976/09.12.2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul şi în situaţiile prevăzute de art. 504 şi urm. din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul art. 998-999 din C.civ., precum şi pentru alte situaţii neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală”. În acelaşi sens, prin decizia nr. 422/17.01.2006 instanţa supremă a statuat că „dispoziţiile art. 998-999 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 Cod procedură penală, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. De asemenea, dispoziţiile art. 504 alin. (1) C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C.civ. sunt general aplicabile.” Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în temeiul art. 504 C.proc.pen. şi numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal şi nu pentru cazurile în care se constată caracterul politic al condamnării, în condiţiile dispoziţiilor prevăzute în Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, ale O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor sau ale Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6.03.1945-22.12.1989. Astfel, aşa cum a statuat ÎCCJ dispoziţiile art. 998-999 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare sau condamnările politice din perioada comunistă. Aşa fiind, curtea apreciază că excepţia invocată de pârât a inadmisibilităţii acţiunii fondată pe dispoziţiile art. 998-999 C.civ. este întemeiată, cu această complinire a motivării sentinţei, constatându-se respins corect de către instanţa de fond capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Secţia I civilă, Decizia nr. 879 din 2 aprilie 2012
Prin cererea înregistrată la data de 14.10.2010, reclamantul V.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate că a suferit o condamnare cu caracter politic și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 600.000 euro cu titlu de daune morale.
în motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că în timpul regimului comunist, respectiv în anul 1962, a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 din C.pen., la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de răspândire de publicațiuni interzise, prevăzut de art. 325 alin. (3) din C.pen.
Reclamantul a executat parțial această pedeapsă în Penitenciarul Jilava.
în perioada detenției, reclamantul a fost supus unor condiții de detenție inumane, familia reclamantului a fost lipsită de sprijinul material și moral, cu atât mai mult cu cât cu ocazia condamnării s-a dispus confiscarea totală a averii.
Această situație a avut consecințe extrem de grave asupra sănătății și dezvoltării ulterioare a reclamantului și a familiei acestuia compusă din soție și copii minori la momentul detenției.
Prin întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, întrucât reclamantul nu a depus dovezi din care să rezulte condamnarea pretinsă, iar cuantumul daunelor morale solicitate este excesiv.
Prin notele de ședință de la filele 32, 33 din dosar, pârâtul a precizat că față de decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, în prezenta cauză nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii.
Prin notele depuse de reclamant la filele 34-38 din dosar, acesta a invocat mai multe dispoziții internaționale în susținerea acțiunii, precum Rezoluția nr. 1096/1996 și Rezoluția nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la necesitatea condamnării crimelor regimurilor comuniste, art. 1,3,4, 5, 6, 8 și 9 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a susținut că acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit de foștii deținuți politici apare ca necesară în raport de aceste prevederi.
Prin notele de ședință de la filele 42-44 din dosar, pârâtul a invocat excepția tardivității cererii reclamantului referitoare la temeiul juridic al pretențiilor, ca fiind formulată cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) din C.proc.civ., excepția prescripției dreptului la acțiune generat de formularea acțiunii în afara termenului general de prescripție care a început să curgă de la data de 22 decembrie 1989, excepția inadmisibilității întemeiată pe argumentul că statul poate să răspundă delictual numai pentru erorile judiciare, conform art. 506 din Codul de procedură penală.
Cu privire la fondul cauzei, pârâtul a precizat că prezenta acțiune este lipsită de temei legal, întrucât în sistemul intern nu mai există o dispoziție legală care să reglementeze dreptul foștilor deținuți politici de a beneficia de daune morale pentru condamnările suferite anterior anului 1989.
Tribunalul V., prin sentința nr. 1463/15.12.2011, a respins excepția tardivității cererii de întregire a temeiului juridic, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii. A admis în parte acțiunea și a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului, dispusă prin sentința nr. 78/1962 a Tribunalului Militar C. A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin sentința nr. 78/1962 a fostului Tribunal Militar C., reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională și 4 ani închisoare corecțională, pentru faptele prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) din C.pen. și art. 306 din Codul de procedură penală și s-a dispus confiscarea totală a averii reclamantului, acesta executând pedeapsa privativă de libertate în perioada 18 aprilie 1961 - 16 aprilie 1964.
Atât în perioada premergătoarei condamnării reclamantului, cât și ulterior acesta a fost supus unor verificări generate de apartenența lui la o grupare religioasă intitulată „martorii lui Iehova”.
în cursul judecății, Curtea Constituțională, prin deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepții de neconstituționalitate invocate în diverse dosare aflate pe rolul instanțelor judecătorești și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1), lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare și ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale.
Dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost declarată se refereau la posibilitatea persoanelor condamnate politic sau împotriva cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin astfel de măsuri, în cuantumul prevăzut de legea de modificare.
Cele trei decizii au afectat astfel temeiul juridic al capătului de cerere din acțiune referitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale și nu au afectat în nici o măsură textul din Legea nr. 221/2009 referitor la constatarea caracterului politic al condamnărilor determinate prin lege, respectiv art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vigoare și în prezent.
S-a reținut că după introducerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe aceste dispoziții legale, a fost înlăturată aplicarea lor ca efect al publicării celor trei decizii ale Curții Constituționale și expirării termenului de 45 de zile prevăzut de art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată.
Excepția tardivității modificării acțiunii sub aspectul temeiului juridic aplicabil acesteia este neîntemeiată, întrucât stabilirea temeiului juridic aferent unei pretenții constituie un element al fondului cauzei, de a cărei precizare de către parte instanța nu este ținută, dar pe care este necesar a-l stabili după punerea lui în discuție, potrivit art. 129 alin. (4) din C.proc.civ.
în consecință, temeiul juridic nu constituie un element al acțiunii care să fie avut în vedere de prevederile art. 132 alin. (1) din C.proc.civ., nefiindu-i astfel aplicabile prevederile legale referitoare la termenul în care poate fi modificat.
Dată fiind situația creată prin declararea neconstituționalității unor texte precizate în cererea introductivă și constatând că a fost sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil constând în dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul nepatrimonial pretins a fi fost suferit, instanța a pus în discuție temeiul juridic al pretențiilor bănești ale reclamantului.
Excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată, întrucât inadmisibilitatea unei acțiuni presupune faptul că o acțiune nu poate fi dedusă judecății în fața unei instanțe judecătorești. Constituind o excepție de la dreptul de acces la justiție, reglementat constituționale și prin prevederile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inadmisibilitatea unei acțiuni civile trebuie să fie prevăzută expres de lege și justificată pe cauze obiective și proporționale cu scopul urmărit printr-o asemenea reglementare.
în speță, reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune în constatarea caracterului politic și în despăgubiri, prin care a solicitat obligarea statului la plata unor daune morale.
în privința cererii de acordare a daunelor morale, împrejurarea că în cursul judecății au fost declarate neconstituționale dispozițiile din legea specială referitoare la aceste daune nu poate ridica problema inadmisibilității cererii, ci a temeiului juridic al pretenției. Această din urmă chestiune reprezintă însă un aspect al fondului cauzei și nu de inadmisibilitate, întrucât fiind sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil, instanța trebuie să îl analizeze în contextul tuturor regulilor și principiilor de drept aplicabile, în caz contrar putând ajunge în situația prevăzută de art. 3 din C.civ., referitor la denegarea de dreptate.
Excepția prescripției dreptului la acțiune s-a apreciat ca neîntemeiată, întrucât în speță nu sunt aplicabile prevederile generale cuprinse în Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă, ci ale legii speciale constând în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora acțiunile având ca obiect despăgubirile introduse în baza acestei legi pot fi formulate în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a acestei legi. Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a privit exclusiv dreptul de a beneficia în temeiul acestui text de daune morale, nu și alte aspecte prevăzute de același text legal.
în consecință, sub aspectul prescripției, prevederile legale erau aplicabile la momentul introducerii acțiunii, și-au produs efectele odată cu formularea acestei acțiuni, nemaiputând fi șterse prin dispoziții ulterioare.
în raport de această situație de fapt și aplicând dispozițiile legale în materie, astfel cum au fost invocate, cu completările ulterioare, tribunalul apreciază că prezenta acțiune este întemeiată în parte, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
La data înregistrării prezentei acțiuni, respectiv luna octombrie 2010, intraseră în vigoare prevederile Legii nr. 221/2009, care dispunea în esență că personale condamnate sau supuse unor măsuri administrative abuzive puteau cere instanței să constate caracterul politic al acestor măsuri și aveau dreptul de a beneficia de despăgubiri morale și materiale în condițiile prevăzute de această lege.
Această lege a fost modificată ulterior prin O.U.G. nr. 62/2010.
Prin deciziile nr. 1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010, Curtea Constituțională a declarat inadmisibile unele prevederi din aceste legi în sens larg, respectiv cele referitoare la posibilitatea persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009 de a beneficia de despăgubiri morale, cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010.
Celelalte dispoziții din Legea nr. 221/2009 referitoare la constatarea caracterului politic și la dreptul persoanelor vizate de lege de a beneficia de despăgubirile materiale nu au fost afectate în nici un mod de aceste decizii ale Curții Constituționale.
Tot în cursul judecății prezentei cauze, înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 prin care a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale.
Cu privire la efectele acestei din urmă decizii, tribunalul a reținut că potrivit art. 3307alin. (4) din C.proc.civ., dezlegările date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, în speță de la data de 7 noiembrie 2011.
Raportând obiectul prezentei acțiuni la considerentele de drept substanțial expuse anterior, tribunalul a reținut că primul capăt al acțiunii având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantei este întemeiat.
Articolul 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, enumeră condamnările cu caracter politic ce constituie de drept, iar temeiurile condamnării reclamantului se încadrează în aceste prevederi, respectiv art. 209 și 325 din C.pen., față de prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, o asemenea condamnare este de drept politică în sensul legii, astfel încât instanța a constatat acest caracter, cu atât mai mult cu cât prin hotărârea nr. 100/1990, reclamantului i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul Decretului nr. 118/1990 care privea în esență tot persoanele supuse unor condamnări sau măsuri abuzive de natură politică.
Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale s-a apreciat a fi lipsit de temei legal. Astfel, potrivit considerentelor deciziei nr. 12/2011 având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația este supus evaluării jurisdicționale constituind situații juridice în curs de constituire, ele sunt supuse efectelor deciziilor Curții Constituționale care sunt de imediată și generală aplicare. La momentul la crea instanța este chemată să se pronunțe asupra acestei pretenții, norma juridică nu mai există și nu poate ultraactiva, în lipsa unei prevederi legale exprese.
Potrivit acelorași considerente, intervenția instanței de contencios constituțional în cauze nesoluționate nedefinitiv nu încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât în esență procesul civil nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ și constituțional ale cărui limite au fost determinate în scopul preeminenței dreptului și nici ale art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul de creanță constând în daunele orale este condiționat de anumite verificări făcute de organul jurisdicțional. La data pronunțării deciziilor Curții Constituționale nu exista un „bun” în patrimoniul reclamantului, în sensul textului din Convenție, întrucât nici o hotărâre judecătorească definitivă nu îi recunoscuse reclamantului acest drept.
De asemenea, tribunalul a reținut că instanța supremă a analizat efectele deciziilor Curții Constituționale și prin prisma principiului discriminării, statuând cu valoare de dezlegare obligatorie în prezenta cauză, faptul că situația de dezavantaj în care se găsește reclamantul în raport cu alte persoane care prin hotărâri judecătorești anterioare au beneficiat de un drept similar este întemeiată pe o cauză obiectivă și justificată, constând în controlul de constituționalitate exercitat în condițiile legii.
Este de necontestat existența unor suferințe morale generate de condamnarea tatălui reclamantei, constând în lipsirea acesteia de afecțiunea și îngrijirea părintească absolut necesară unui copil, de lipsurile materiale la care a fost supusă reclamanta și de notorietatea marginalizării în perioada 1945 - 1989 a persoanelor aflate în situația ei, însă judecătorul este chemat să aplice legea în sens larg și în primul rând normele obligatorii.
în consecință, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect plata de către pârât a daunelor morale solicitate de către reclamant.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal părțile, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin recursul său reclamantul a criticat sentința susținând că a fost dată cu aplicarea greșită a legii și că au fost greșit interpretate probele administrate în cauză.
în dezvoltarea recursului s-a arătat că, greșit a fost respins capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri morale, decizia nr. 12/2001 a înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind aplicabilă câtă vreme erau aplicabile normele comunitare cu prioritate față de dispozițiile interne.
Prin probele administrate s-a dovedit suferința recurentului și a familiei acestuia în perioada în care a fost arestat pe considerente politice, dar și ulterior, iar Declarația Universală a Drepturilor Omului a consacrat expres dreptul persoanelor la libertatea opiniilor și la interzicerea torturii și a tratamentelor inumane, condamnarea sa având caracter politic și îngrădind toate aceste drepturi.
încălcarea drepturilor constituie elementul material al faptei ilicite ce i-a produs prejudicii morale.
Dreptul la despăgubiri morale este un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocol, iar statele ar fi trebuit să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil al victimelor.
Au fost încălcate drepturile garantate de art. 1, 3, 4, 5, 6, 8 și 9 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și cele ale art. 1 din Protocolul adițional la CEDO.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea a criticat sentința pentru motive prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 raportat la art. 3041 C.proc.civ., astfel
Instanța a încălcat principiul disponibilității prin constatarea caracterului politic al condamnării, întrucât reclamantul nu a solicitat prin acțiunea introductivă să se constate caracterul politic al condamnării sale; de altfel nici apărătorul reclamantului, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului nu a formulat o asemenea cerere.
Analizând sentința, prin prisma criticilor invocate în ambele recursuri, Curtea a constatat că recursul declarat de reclamant este nefondat, iar cel declarat de pârât este fondat.
Cu privire la recursul reclamantului:
Deși în acțiunea introductivă nu a fost precizat temeiul de drept, din modul în care este formulată, reiese că este întemeiată pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar la termenul din 3.03.2011, reclamantul și-a completat temeiul de drept în sensul întemeierii acțiunii și pe dispozițiile art. 998-999 C.civ.
înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr. 6976/09.12.2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art. 504 și urm. din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul art. 998-999 din C.civ., precum și pentru alte situații neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală”.
în același sens, prin decizia nr. 422/17.01.2006 instanța supremă a statuat că „dispozițiile art. 998-999 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.
Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 Cod procedură penală, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. De asemenea, dispozițiile art. 504 alin. (1) C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C.civ. sunt general aplicabile.”
Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în temeiul art. 504 C.proc.pen. și numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal și nu pentru cazurile în care se constată caracterul politic al condamnării, în condițiile dispozițiilor prevăzute în Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, ale O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor sau ale Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6.03.1945-22.12.1989.
Astfel, așa cum a statuat îCCJ dispozițiile art. 998-999 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare sau condamnările politice din perioada comunistă.
Așa fiind, curtea apreciază că excepția invocată de pârât a inadmisibilității acțiunii fondată pe dispozițiile art. 998-999 C.civ. este întemeiată, cu această complinire a motivării sentinței, constatându-se respins corect de către instanța de fond capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Cât privește acțiunea fondată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, Curtea reține că în mod corect s-a avut în vedere decizia nr. 12/2011, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 prin care s-a stabilit ca, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial.”
Prin Decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii sus menționată, înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010, prin raportare atât la norma constituțională cuprinsă în art. 20 alin. (2), dar și prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO și la art. 6 și 14 din CEDO, așadar a fost avută în vedere modalitatea în care se produc efectele Curții Constituționale în situația proceselor aflate în curs de desfășurare, dar și respectarea procedurii judiciare echitabile în înțelesul art. 6 paragraful 1 din CEDO, precum și respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.
înalta Curte de Casație și Justiție a invocat astfel, în considerentele deciziei, chiar jurisprudența CEDO, respectiv cauza Caracas împotriva României, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, cauza Fernandez - Molina Gonzales contra Spaniei, arătându-se că în jurisprudența CEDO „o creanță de restituire este o creanță sub condiție, atunci când problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvate în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate, astfel că la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”, precum și că „o creanță nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.
S-a mai arătat în motivarea deciziei că nu există o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, iar fiind vorba de un interes patrimonial ce aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoarea patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza Atanasiu împotriva României).
Pentru toate aceste considerente se constată că toate motivele de recurs formulate de reclamant sunt neîntemeiate, astfel încât soluția de respingere a capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a condamnării politice, este legală.
Cu privire la recursul declarat de pârât:
Nici prin cererea introductivă și nici completarea de acțiune reclamantul nu a învestit instanța cu cerere pentru constatarea caracterului politic al condamnării sale; de altfel nici apărătorul reclamantului în dezbaterile asupra fondului cauzei nu a solicitat decât obligarea pârâtului la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale, nu și constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului.
Așa fiind, instanța de fond și-a depășit limitele investirii fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ., ce impune modificarea unei hotărâri atunci când instanța a cordat mai mult decât s-a cerut.
De altfel, condamnarea pe care a suferit-o condamnatul face parte din categoria celor ce constituie de drept condamnări cu caracter politic prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu atât mai mult cu cât i s-a recunoscut reclamantului, în temeiul Decretului nr. 118/1990 calitatea de persoană îndreptățită a beneficia de prevederile acestui act normativ.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 C.proc.civ., a fost admis recursul pârâtului și modificată sentința în sensul că se va înlătura dispoziția privind constatarea caracterului politic al condamnării, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței, fiind respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.
| ← Recurs. Încălcarea dreptului la un proces echitabil.... | Neadministrarea de către instanţa de apel a niciunui fel de... → |
|---|
