Acţiune având ca obiect obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata daunelor morale fără participarea procurorului. Casare cu reţinere
| Comentarii |
|
Chiar dacă sentinţa a fost pronunţată de o instanţă nelegal constituită, fără participarea obligatorie a procurorului în cauză, ceea ce atrage casarea sentinţei atacate, nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că prin soluţia pronunţată, reclamantei nu i s-a produs vreo vătămare care să nu poată fi îndreptată prin soluţionarea acţiunii de către instanţa de recurs.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 1781 din 19 mai 2011
Prin sentința civilă nr. 5850 din 25 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantelor C.A. și S.F. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a constatat că prevederile art. 5, alin. (1), lit. a), teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea Constituțională a reținut, în esență că normele de tehnică legislativă, respectiv art. 14 și 16 din Legea nr. 24/2000 republicată stabilesc că prevederile de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ, iar în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea a mai reținut că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării dreptului omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirii a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viasu împotriva României.
Cu acel prilej, Curtea a constatat ca Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „ legalitate˝ au fost grav atinse.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că acordarea de despăgubiri pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întîi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare fundamentală.
Instanța a reținut că reclamantele au dovedit prin înscrisuri caracterul politic al condamnării tatălui lor și prin depoziții de martor suferințele cu caracter moral pe care le-au îndurat în timpul recluziunii forțate și după aceea, cu toată familia.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termenul legal reclamanții, solicitând în principal casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii.
în motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C.proc.civ., art. 304 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., raportat la art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, recurenții au arătat următoarele:
Conform dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, judecarea cererilor întemeiate pe acest act normativ se face cu participarea obligatorie a procurorului, cerință care nu a fost respectată în cauză, astfel că se impune casarea în totalitate a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.
Cu privire la cererea subsidiară, recurenții au arătat că, în mod greșit instanța de fond a reținut incidența prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 în sensul limitării cuantumului despăgubirilor la sumele enunțate la pct. 1-3 din acest ultim act normativ. Aceasta, pentru că, O.U.G. nr. 62/2010 nu este un act normativ care să cuprindă norme de procedură de imediată aplicare, ci unul care cuprinde dispoziții de drept material, legea aflată în vigoare la data promovării acțiunii fiind Legea nr. 221/2009 care nu plafona cuantumul despăgubirilor.
Deciziile nr. 1358 și 1360 ale Curții Constituționale, a căror incidență a fost nelegal reținută în cauză de prima instanță, nu pot constitui temei de drept în baza căruia instanța să poată respinge acțiunea ca nefondată. Aceasta, pentru că, noțiunea de acțiune neîntemeiată echivalează cu lipsa de orice suport probator, ceea ce nu este cazul în speță.
Recurentele au mai criticat sentința pronunțată și sub aspectul faptului că soluționarea a cauzei a avut loc anterior împlinirii termenului de 45 de zile prevăzut de art. 247 alin. (1) din Constituția României, termen în care legislativul putea să intervină printr-o nouă reglementare.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul s-a opus admiterii recursului, invocând în sprijinul poziției sale dispoziției nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale, prin care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat ca neconstituțional.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat și în consecință în baza art.3041 pct. 1 C.proc.civ., art. 312 pct. 3 C.proc.civ., urmează să-l admită pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului. în cauză, așa cum rezultă din practicaua hotărârii atacate, judecarea pricinii s-a făcut fără participarea procurorului, deci prin încălcarea unei norme cu caracter imperativ.
în consecință, constatând că sentința nr. 5850/25.11.2010 a Tribunalului Sălaj a fost pronunțată de o instanță nelegal constituită, ceea ce atrage incidența art. 304 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., motiv pentru care, în baza art. 312 pct. 3 C.proc.civ., curtea, urmare admiterii recursului, va casa sentința civilă atacată și va reține cauza spre rejudecare.
Curtea apreciază că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că, prin soluția pronunțată reclamantei nu i se produce vreo vătămare care să nu poată fi îndreptată prin soluționarea acțiunii de către instanța de recurs.
Rejudecând, curtea va respinge acțiunea formulată de reclamante, pentru obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor morale pentru suferințele îndurate de antecesorul lor B.T. în perioada 3 mai 1951 - 1 mai 1954, următoarele considerente:
Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, împlinindu-se și termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice.
Nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții din acestea poate fi ridicată, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) și 2 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei. întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. în speță, o astfel de excepție nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea Curții Constituționale în prezenta cauză, raportat la dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia Curții nr. 1358/21.10.2010 fiind, însă, definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din același act normativ.
Nu se poate pune nici problema săvârșirii unui abuz sau a unei discriminări prin aplicarea deciziei Curții Constituționale, raportat la considerentele anterioare, atâta timp cât dispoziția referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate, acest lucru fiind reținut și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Slavov și alții contra Bulgariei). în această hotărâre se apreciază că eventualele efecte negative pentru una sau alta dintre părțile proceselor aflate pe rol, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție și în consecință nici a art. 14 din Convenție, simpla posibilitate recunoscută prin lege de a obține despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Inexistența vreunei încălcări a dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale a fost reținută de Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/21.10.2010, motivarea fiind aceea că a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ.
Problema interpretării normelor interne raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se mai pune în cauză, în condițiile declarării ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009. Acest text de lege nemaiexistând nu mai poate fi înlăturat sau interpretat conform Convenției, obligația instanțelor interne constând în aceea că trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției, dar acest lucru este posibil doar atunci când este vorba despre o normă de drept intern în vigoare.
Susținerea recurentelor că termenul de 45 de zile de la care începe să opereze încetarea efectelor juridice ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a împlinit la 31.12.2010 dată de la care aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, fiind suspendate de drept, iar soluționarea cauzei a avut loc anterior împlinirii acestui termen, respectiv 25.11.2010, astfel că instanța trebuia să aplice preverile art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009, sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes”, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.
(Judecător Ana Ionescu)
| ← Drept de superficie | Sistem de carte funciară → |
|---|
