Acţiune în anularea şi modificarea înscrierilor de carte funciară. Imobil aparţinând cultelor religioase.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 498/R din data de 27.11.2014
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 32 din Decretul - lege nr. 115/1938, conform cărora dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, iar dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
Rectificarea unei înscrieri în cartea funciară se poate face potrivit art. 34 pct. 1 din același act normativ, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile.
Înscrierea în cartea funciară a pârâtei nu este afectată de niciun viciu, fiind valabilă, iar titlul în temeiul căruia s-a făcut a fost Decretul nr. 177/1948, act normativ valabil și constituțional.
Decretul nr. 177/1948: art. 36, art. 37;
Decretul nr. 358/1948;
Decretul nr. 115/1938.
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 55 din 11.02.2014 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr. 17180/320/2010 s-a admis apelul declarat de reclamanta B. R. U. R. G. - C. Târgu Mureș, prin P. R. U. R. G. - C. nr. 1, 2, 3, 4 și 5 Târgu Mureș, și P. G. - C. Tg-Mureș, împotriva sentinței civile nr. 2320 din 18.03.2013, pronunțate de Judecătoria Târgu Mureș în dosarul nr. 17180/320/2013 și, în consecință, s-a dispus schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtele B. O. R. din Tg-Mureș, prin P. O. nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, și 14 Tg.-Mureș și P. O. R. Tg-Mureș și s-a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 929 din 10.06.1950 și a înscrierilor de carte funciară de sub B1 din CF nr. 1088 Târgu Mureș, de sub B1 din CF nr. 1107 Târgu Mureș respectiv B1 din CF 128203 Târgu Mureș provenită din conversia pe hârtie a colii CF nr. 1107 Târgu Mureș, precum și de sub B1 din CF nr. 1108 Târgu Mureș respectiv B1 din CF nr. 130356 Târgu Mureș provenită din conversia pe hârtie a colii CF nr. 1108 Târgu Mureș, dispunând concomitent restabilirea situației anterioare de carte funciară în favoarea Bisericii Greco Catolice de Târgu Mureș cu privire la imobilele evidențiate în foaia A a acestor cărți funciare.
Tribunalul a menținut dispoziția de respingere a capătului de cerere având ca obiect rectificarea CF nr. 5006 Târgu Mureș ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat, precum și cea de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității cererii de chemare în judecată.
Totodată, pârâții au fost obligați, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată din primă instanță în sumă de 500 lei, reprezentând parte din onorariul avocațial achitat în cauză, precum și la plata integrală a cheltuielilor de judecată din apel, în sumă de 1637,95 lei, reprezentând onorariu avocațial și cheltuieli de deplasare în favoarea reclamantei apelante, prin parohiile componente.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că prima instanță a apreciat în mod corect existența triplei identități cerute de art.1201 Cod civil, prin raportare la hotărârile pronunțate în dosarul nr. 4957/1998 și în celelalte dosare derivate din acesta.
Astfel, s-a constatat că primul petit al acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, referitor la constatarea nulității încheierii de intabulare nr.992/06.06.1968 și a inscripțiilor de sub B11 din CF 5006, respectiv rectificarea și restabilirea situației anterioare de carte funciară este același cu unul dintre petitele acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. 4957/1998 al Judecătoriei Tg. Mureș, dosar ce a parcurs mai multe cicluri procesuale.
În acel litigiu reclamanta a invocat nevalabilitatea titlului în baza căruia imobilul a fost înscris în favoarea pârâtelor, prin aceasta dorind sa justifice calitatea sa de proprietar deposedat, în ceea ce privește petitul de revendicare.
S-a subliniat faptul că ultima decizie pronunțată in litigiul anterior, respectiv Decizia nr.6008/02.1.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a statuat cu privire la titlul în baza căruia s-a realizat înscrierea in cartea funciară în favoarea Bisericii Ortodoxe, apreciind că bunul a fost dobândit în baza legii (a Decretului nr.177/1948), astfel încât înscrierea dreptului de proprietate este valabilă.
Tribunalul a arătat că valabilitatea trecerii de la un cult la altul presupune respectarea dispozițiilor art. 38 alin. 2 și 39 din Decretul-lege nr. 177/1948, conform cărora declarația de părăsire a unui cult se comunică părții componente locale a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală; niciun cult nu va putea înscrie noi adepți, decât dacă cel ce solicită acest lucru face dovada că a anunțat de părăsirea cultului, cultul căruia i-a aparținut.
S-a constatat că la dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovadă din care să rezulte numărul credincioșilor greco-catolici la momentul aplicării Decretului nr. 177/1948, deoarece modul concret de aplicare a acestuia trebuie analizat prin raportare la situația statistică a anului 1948 și nu la statistica actuală a comunităților religioase.
În condițiile în care art.37 din Decretul 177/1948 reglementează 3 ipoteze în care bunurile cultului abandonat trec de la un cult la altul, Tribunalul a reținut că din probele administrate în cauză nu se poate stabili care a fost, procentual ponderea credincioșilor greco-catolici care au trecut la ortodoxie, pentru a cunoaște care din cele 3 ipoteze descrise de textul de lege a fost avută în vedere la momentul intabulării.
Instanța de apel a subliniat că sarcina probei în ceea ce privește încheierile de carte funciară a căror anulare se solicită și actele care au stat la baza acestor încheieri, revenea pârâtelor, întrucât toate aceste operațiuni de carte funciară s-au realizat în anul 1950, moment la care cultul greco-catolic nu mai exista din punct de vedere al legislației momentului, astfel încât nu se poate susține ca reclamanta, prin reprezentanții săi ar fi avut acces sau ar fi putut lua la cunoștință despre aceste documente.
Mai mult decât atât, s-a subliniat că înscrisurile în discuție constituie în final titlul de proprietate de care pârâtele se prevalează, fără a putea însă să le dovedească.
Tribunalul a mai reținut că art.37 din Decretul nr.177/1948 nu prevedea un transfer "ope legis"; a proprietății așa cum a reținut instanța de fond, ci enunța posibilitatea operării unui asemenea transfer în condițiile strict reglementate de actul normativ și în acord cu procedura enunțată în cuprinsul acestui articol, iar îndeplinirea acestor condiții urma să fie constatate și soluționate de judecătoria populară a locului.
În condițiile în care averea/patrimoniul urmau a fi transferate proporțional cu numărul credincioșilor trecuți la celălalt cult, constatarea de către judecătorie viza toate bunurile transmise, nu diferențiat, în funcție de natura acestora de bunuri mobile, imobile, creanțe, etc., astfel încât o asemenea constatare avea un caracter complex și nu viza doar bunurile imobile, pentru a se putea conchide ca o încheiere de carte funciară putea să aibă valoarea unei hotărâri constitutive de drepturi.
Pentru aceste considerente tribunalul a apreciat că încheierea de carte funciară nu poate prin ea înseși să constituie titlu de proprietate.
În consecință, Tribunalul a constatat că pârâtele nu dețineau un titlu valabil care să fi servit ca temei al intabulării dreptului lor de proprietate în cartea funciară, motiv pentru care înscrierile efectuate în temeiul încheierii de carte funciară nr.929/10.06.1950 sunt nelegale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs toate părțile.
Reclamanții au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și sub aspectul înlăturării soluției de admitere a excepției autorității lucrului judecat în privința imobilului înscris în CF 5006 Tg.-Mureș, cu consecința admiterii primului capăt de cerere din acțiunea introductivă, vizând anularea Încheierii de intabulare nr. 992 din 06.06.1968 și a inscripțiilor de CF de sub B11 din CF 5006 Tg.-Mureș, ca fiind lovite de nulitate absolută, concomitent cu rectificarea și restabilirea situației anterioare de carte funciară de sub B4 privitor la imobilele cu nr. top. 777/3, 780/3, 781/4, 784/2/1, 780/2, 781/2/1, 783/1/4, 784/1/1, 781/3, constatând nelegalitatea și nevalabilitatea totală a titlului cu care a fost intabulată B. O. R. sub B11, în fapt, inexistența unui titlu.
În motivarea recursului, reclamanții au arătat că în mod greșit a fost admisă excepția autorității lucrului judecat, în cauză neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauză prevăzută de art. 1201 din Codul civil.
Astfel, s-a arătat că modalitatea prin care instanțele au respins primul capăt de cerere, reținând autoritatea de lucru judecat, aduce atingere dreptului reclamanților de acces la justiție, fiind încălcat art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia făcând referire la cauzele Lungoci contra României și Caracas contra României.
Recurenții au arătat că există o serie de aspecte fundamentale care diferențiază cauza ce face obiectul dosarului de față de acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 4957/1998.
Astfel, s-a arătat că temeiul juridic al celor două acțiuni este diferit, neexistând lucru judecat, instanța de apel ignorând deciziile fostului Tribunal Suprem nr. 568/1955 și nr. 816/1955.
De asemenea, s-a arătat că identitatea de obiect reclamă analiza hotărârilor anterioare în vederea stabilirii, beneficiului juridic obținut, obiectul nereferindu-se numai la bunul material în privința căruia este formulată pretenția ci și la dreptul subiectiv care poartă asupra bunului, fiind astfel posibilă intentarea unei noi acțiuni vizând același bun, dar pe alt temei. Sub acest aspect, reclamanții au arătat că este greșită referința instanței de apel la identitatea de cauză, în condițiile în care fundamentul dreptului pretins nu este același.
În drept, recurenții reclamanți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 din Codul de procedură civilă.
Recurenții pârâți au solicitat prin recursul promovat, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și menținerii hotărârii pronunțate de prima instanță.
În motivarea căii de atac declarate, pârâții au arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, fiind de notorietate faptul că majoritatea credincioșilor greco-catolici au optat, în condițiile istorice date, pentru trecerea la ortodoxie.
De asemenea, s-a arătat că hotărârea instanței de apel este contradictorie, în contextul în care reține, pe de o parte, că prin hotărâre judecătorească irevocabilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că înscrierea dreptului de proprietate a fost valabilă, în situația imobilului înscris în CF 5006 Tg-Mureș, iar în situația identică a celuilalt imobil în litigiu, preluarea s-a făcut fără titlu. Recurenții au subliniat că în ambele cazuri trecerea imobilului s-a realizat în baza legii, titlul fiind valabil.
S-a mai arătat că prevederile art. 38 și art. 39 din Decretul nr. 177/1948 au fost aplicate în mod greșit de către instanța de apel, reținându-se că declarația de părăsire a unui cult trebuia comunicată cultului părăsit, deși în cuprinsul hotărârii se subliniază faptul că în anul 1950 cultul greco-catolic nu mai exista.
Recurenții au invocat, de asemenea, greșita aplicare a dispozițiilor art. 1169 din Codul civil, arătând că inexistența cultului greco-catolic la data pronunțării încheierilor de carte funciară și intabulării dreptului de proprietate al recurenților nu poate constitui argument pentru inversarea sarcinii probei.
S-a mai subliniat faptul că Decretul nr. 177/1948 nu a fost abrogat implicit prin Decretul nr. 358/1948, ci prin Legea nr. 489/2006, iar instanța de apel a făcut o interpretare eronată a prevederilor art. 27 alin. 3 din acest din urmă act normativ, în contextul în care a reținut că nerespectarea dispozițiilor art. 37 - 39 din Decretul nr. 177/1948 constituie o dovadă a deposedării abuzive.
În drept, recurenții pârâți au invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivelor invocate, instanța de control judiciar a constatat următoarele:
Cu privire la recursul reclamanților, a reținut că aceștia critică hotărârea atacată sub aspectul menținerii soluției pronunțate de prima instanță cu privire la excepția autorității lucrului judecat, raportat la primul capăt de cerere al acțiunii.
În acest sens, Curtea a constatat că în primul petit al cererii de chemare în judecată, reclamanții au solicitat anularea încheierii de intabulare nr. 992 din 06.06.1968 și a inscripțiilor de sub B11 din CF 5006 Tg.-Mureș, ca fiind lovite de nulitate absolută, rectificarea și restabilirea situației anterioare de carte funciară de sub B4 din 5006 Tg.-Mureș , privitor la imobilele înscrise la poziția A+5, corespunzător nr. top. 777/3, 780/3, 781/4, 784/2/1, 780/2, 781/2/1, 783/1/4, 784/1/1, 781/3, reprezentând biserica fostă greco-catolică și teren aferent, constatând nelegalitatea și nevalabilitatea totală a titlului de proprietate cu care a fost intabulată B. O. R. sub B11.
În argumentarea acestui capăt de cerere s-a susținut aplicarea abuzivă a Decretului nr. 177/1948, contrar Constituției de la acea vreme, în drept, fiind invocate prevederile art. 480 și urm. din Codul civil, art. 34 și urm. din Legea nr. 7/1996, cu corespondentul din Decretul lege nr. 115/1938, Constituția României, art. 6, 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Protocoalele 2, 3, 5, 8 și Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 4957/1998 al Judecătoriei Tg.-Mureș, reclamanții au solicitat printr-un capăt de cerere, rectificarea CF nr. 5006, prin restabilirea situației anterioare de carte funciară, temeiul legal fiind art. 34 din Decretul lege nr. 115/1938. Cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, stabilindu-se că petitul privind rectificarea de carte funciară are caracter principal, iar revendicarea subsidiar. Acțiunea reclamanților a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 103/25.02.2002 a Judecătoriei Tg.-Mureș, care a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6008 din 02.11.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin Sentința civilă nr. 103/25.02.2002 a Judecătoriei Tg.-Mureș instanța a analizat valabilitatea titlului cu care s-a intabulat B. O. R. în cartea funciară, făcând referire în mod expres la dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și procedura reglementată de acest act normativ. Această hotărâre a fost menținută prin Decizia nr. 4/2003 a Curții de Apel Bacău și prin Decizia nr. 6008 din 02.11.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta din urmă statuând în mod irevocabil că Decretul nr. 177/1948 a constituit temei de preluare a imobilului și de transmitere către B. O. R., titlul statului fiind valabil.
Potrivit prevederilor art. 1201 din Codul civil pentru a exista putere de lucru judecat trebuie să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.
Cât privește elementul părți, nu s-a susținut prin recursul promovat că nu ar exista identitate între cele două cauze, însă prin concluziile scrise, reclamanții au arătat că nu există chiar aceleași părți în cele două dosare, tinzând a susține că nu ar fi îndeplinită această condiție, întrucât în primul litigiu nu au fost antrenate toate entitățile care țin de B. G.- C. Tg.-Mureș, respectiv cele care țin de B. O. Tg.-Mureș.
Însușindu-și argumentele reținute de cele două instanțe, Curtea a constatat că există identitate de părți între cele două litigii, fiind irelevantă împrejurarea că, în prezenta cauză, alături de cele două entități cu personalitate juridică - B. G.- C. și B. O. - reclamanții au înțeles să implice în proces și parohiile ca părți componente ale acestora.
În ceea ce privește sfera noțiunii de obiect al cererii de chemare în judecată, aceasta include atât pretenția formulată prin cerere (obiect material) cât și dreptul subiectiv invocat, care poartă asupra obiectului material, iar cauza cererii de chemare în judecată este fundamentul raportului juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii.
Față de cele reținute anterior, Curtea a constatat că argumentele recurenților reclamanți în sensul că între cele două litigii nu ar exista identitate de obiect și cauză nu pot fi primite, fiind evident că prin ambele acțiuni, reclamanții au solicitat rectificarea cărții funciare și restabilirea situației anterioare în baza acelorași prevederi legale și pe baza acelorași argumente. Împrejurarea că în al doilea litigiu, reclamanții au invocat un argument suplimentar, respectiv lipsa dosarelor de carte funciară și a încheierilor de intabulare nu este de natură a schimba obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât pretenția formulată și dreptul invocat sunt aceleași.
În acest context, Curtea a constatat că nici instanța de fond, nici cea de apel, nu au nesocotit Deciziile nr. 568/1955 și nr. 816/1955 ale fostului Tribunal Suprem.
De asemenea, admiterea excepției autorității lucrului judecat în acest context nu constituie o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neconstituind o îngrădire a efectivității accesului la justiție. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu poate, în baza dreptului de acces la justiție, să fie repusă în discuție, decât în circumstanțe absolut excepționale. Prin urmare, dacă statul trebuie să garanteze dreptul de acces la justiție al unei persoane, tot statul trebuie să garanteze și faptul că soluția obținută în urma litigiului rămâne certă.
În cauză nu ne aflăm în prezența vreunor circumstanțe excepționale, iar aplicarea autorității lucrului judecat, în contextul celor menționate anterior, nu s-a făcut într-o manieră de natură a încălca reclamanților dreptul la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât argumentele expuse în această cauză au fost analizate în litigiul anterior pe fond. Prezenta cauză este diferită de cauza Lungoci contra României, invocată de recurenți, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție, întrucât instanțele nu au arătat de ce o hotărâre judecătorească irevocabilă, care dăduse câștig de cauză reclamantei a fost lipsită de orice interes juridic, reclamanta neputând dovedi în justiție dreptul pe care aceasta i l-a recunoscut. În prezenta cauză, reclamanții nu se află în posesia unei astfel de hotărâri.
De asemenea, în cauza Caracas împotriva României, invocată de recurenți, Curtea a reținut încălcarea art. 6 par. 1 al Convenției, pentru că autoritatea de lucru judecat s-a reținut de instanțele naționale prin raportare la o hotărâre care nu a soluționat cererea reclamantelor pe fond. În cauza de față, astfel cum am arătat anterior, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 4957/1998 al Judecătoriei Tg.-Mureș, cererea reclamanților a fost analizată pe fond sub toate aspectele.
Într-adevăr, dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, iar restricțiile aplicate nu trebuie să restrângă accesul individului în așa fel încât dreptul să fie atins în substanța sa. Limitările trebuie să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
În speță, excepția autorității lucrului judecat urmărește un scop legitim, întrucât vizează siguranța raporturilor juridice în materie civilă, iar raportul de proporționalitate a fost păstrat, în măsura în care reclamanților li s-a respectat dreptul la un proces echitabil, cererea acestora în primul litigiu, fiind analizată pe fond, prin raportare la toate argumentele și prevederile legale invocate.
În consecință, valabilitatea titlului statului și netemeinicia cererii de rectificare a cărții funciare nr 5006 Tg.-Mureș au fost stabilite în mod irevocabil într-un litigiu anterior, astfel încât aceste chestiuni nu mai pot fi repuse în discuție, fără a se încălca principiul securității raporturilor juridice.
Din această perspectiva, Curtea a constatat că este legală soluția pronunțată în cauză cu privire la excepția autorității lucrului judecat, recursul reclamanților fiind nefondat.
Cu privire la recursul pârâților, Curtea a reținut că acesta vizează soluția pronunțată de Tribunal în privința celui de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată, respectiv cu privire la dispoziția de anulare a Încheierii de intabulare nr. 929 din 10.06.1950 și a înscrierilor de carte funciară de sub B1 din CF nr. 1088 Târgu Mureș, de sub B1 din CF nr. 1107 Târgu Mureș respectiv B1 din CF 128203 Târgu Mureș provenită din conversia pe hârtie a colii CF nr. 1107 Târgu Mureș, precum și de sub B1 din CF nr. 1108 Târgu Mureș respectiv B1 din CF nr. 130356 Târgu Mureș provenită din conversia pe hârtie a colii CF nr. 1108 Târgu Mureș, și de restabilire a situației anterioare de carte funciară în favoarea Bisericii Greco Catolice de Târgu Mureș, cu privire la imobilele evidențiate în foaia A a acestor cărți funciare.
Sub acest aspect, instanța a constatat că prin Încheierea nr. 929 din 10.06.1950 s-a dispus intabularea, în baza dispozițiilor Decretului nr. 177/1948, a dreptului de proprietate asupra imobilului de sub nr. A+1 din CF nr. 1107 și CF. 1088, în favoarea B. O. R. din Tg.-Mureș - parohia I-A.
Reclamanții au solicitat anularea acestei încheieri, ca fiind lovită de nulitate absolută, concomitent cu rectificarea și restabilirea situației anterioare de carte funciară, ca urmare a constatării nevalabilității totale și nelegalității titlului statului.
Nulitatea absolută a încheierii de carte funciară a fost argumentată pe considerentul că la baza operațiunii de carte funciară nu a existat o carte de judecată în conformitate cu prevederile art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Astfel cum am arătat anterior, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea B. O. R. s-a făcut în temeiul Dispozițiilor Decretului nr. 177 din 4 august 1948, act normativ care reglementa regimul general al cultelor religioase.
Într-adevăr, prin Decretul nr. 358 din 2 decembrie 1948 s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 13 din Decretul nr. 177/1948, încetarea existenței cultului greco-catolic.
Potrivit art. 13 din Decretul nr. 177/1948 cultele religioase pentru a putea să funcționeze trebuie recunoscute prin decret al prezidiului Marii Adunări Naționale, iar în cazuri bine motivate se poate retrage recunoașterea în același mod. Prin urmare, în decembrie 1948 cultului greco-catolic i s-a retras recunoașterea.
Față de această împrejurare, Curtea a constatat că dispozițiile art. 37, art. 38 și art.39 din același act normativ, invocate de reclamanți, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât, prin ipoteză, art. 37 nu are în vedere situația în care se retrage recunoașterea unui cult, cum este situația în speță.
Dimpotrivă, dispozițiile art. 37, în toate cele trei ipoteze posibile, respectiv când cel puțin 10%, majoritatea sau 75% din credincioși trec de la un cult la altul, au în vedere situația în care cultul de la care au plecat credincioșii există în continuare, impunându-se într-o atare situație ca judecătoria populară a locului, printr-o carte de judecată, să constate situația existentă și să stabilească despăgubirea corespunzătoare.
Mai departe, dispozițiile art. 38 și 39 din același act normativ au în vedere raporturile dintre culte, culte existente, recunoscute, fiind exclusă aplicarea acestor prevederi legale ipotezei retragerii recunoașterii unui cult.
Prin urmare argumentele referitoare la nulitatea încheierii de intabulare a B. O. R. pentru lipsa cărții de judecată prevăzută la art. 37 alin. 4, sunt greșite, instanța de apel pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. În același context, instanța a reținut că nu sunt întemeiate argumentele reclamanților în sensul că Decretul nr. 177/1948 ar fi fost aplicat abuziv, tocmai pentru că textele legale invocate nu sunt aplicabile în speță.
Împrejurarea că în Decretul nr. 358/1948 se face referire la revenirea comunităților locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român nu este de natură a justifica aplicabilitatea dispozițiilor art. 37, 38 și 39 din Decretul nr. 177/1948, care vizează o situație diferită, și nu este de natură a înlătura incidența prevederilor speciale referitoare la situația retragerii recunoașterii unui cult.
Față de referirea expresă la art. 13 din Decretul nr. 177/1948, făcută prin Decretul nr. 358/1948, Curtea a constatat că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 36 din Decretul nr. 177/1948, conform cărora averea cultelor a căror recunoaștere a fost retrasă aparține de drept statului.
În baza textului legal menționat, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, acesta fiind titlul său, fiind o prevedere specială care are în vedere ipoteza particulară a retragerii recunoașterii unui cult religios.
Este de precizat în acest context faptul că Decretul nr. 177/1948 nu poate fi considerat un titlu nevalabil, astfel cum susține reclamanta, întrucât el ar fi fost în neconcordanță cu Constituția de la 1948. Dimpotrivă, acest act normativ a prevăzut libertatea religioasă, reglementând, de altfel, regimul juridic al cultelor religioase până în anul 2006, așadar și după căderea regimului comunist, fiind abrogat de Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.
Este adevărat că statul român nu și-a înscris dreptul de proprietate în temeiul art. 36 din Decretul nr. 177/1948 în cartea funciară, pentru ca apoi să-l transmită B. O. R., ci a efectuat înscrierea direct pe numele acesteia, tocmai în considerarea faptului că imobilul fiind un lăcaș de cult, a rămas, în fapt, în posesia acelorași credincioși, care trecuseră, de la cultul greco-catolic (desființat) la cel ortodox, așadar aceleiași comunități locale, care l-a folosit în continuare ca lăcaș de cult.
Din perspectiva celor reținute anterior, Curtea a constatat că nu ne aflăm în niciuna din ipotezele reglementate de art. 27 alin. 3 din Legea nr. 489/2006, imobilul nefiind nici confiscat abuziv de stat și nici preluat fără titlu.
Prin urmare, titlul în baza căruia bunul a fost înscris în cartea funciară este legea, Decretul nr. 177/1948, act normativ valabil și constituțional, aspect reținut și de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 6008 din 02.11.2004.
Sunt de asemenea, aplicabile în cauză și dispozițiile art. 32 din Decretul - lege nr. 115/1938, conform cărora dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, iar dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
Rectificarea unei înscrieri în cartea funciară se poate face potrivit art. 34 pct. 1 din același act normativ, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile.
Înscrierea în cartea funciară nu este afectată de niciun viciu, fiind valabilă, iar titlul în temeiul căruia s-a făcut a fost Decretul nr. 177/1948, valabil și constituțional, astfel cum am arătat anterior.
De altfel, singurul argument invocat de reclamanți și reținut de instanța de apel pentru constatarea nevalabilității titlului statului și a nelegalității încheierii de carte funciară este lipsa cărții de judecată prevăzută la art. 37 alin. 4 din Decretul nr. 177/1948, prevedere legală care însă nu are aplicabilitate în cauză, astfel cum am arătat anterior.
În aceeași ordine de idei, trecând peste argumentele legate de modalitatea în care a fost retrasă recunoașterea cultului greco-catolic în anul 1948, împrejurarea că B. G.- C. a fost din nou recunoscută oficial prin Decretul Lege nr. 126/1990, nu este de natură, prin ea însăși să justifice nevalabilitatea titlului în baza căruia s-a efectuat înscrierea în cartea funciară în favoarea bisericii ortodoxe.
Cât privește împrejurarea că nu se mai regăsesc material dosarele de carte funciară, ori încheierile de carte funciară, aceasta nu este de natură a atrage nulitatea intabulării ori rectificarea înscrierii în baza prevederilor art. 34 pct. 1 din Decretul -Lege nr. 115/1938, întrucât, pe de o parte, valabilitatea înscrierii nu este determinată de imposibilitatea prezentării fizic a încheierii după o perioadă considerabilă de timp, iar, pe de altă parte, nu încheierea constituie titlul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea. Indiferent cui ar fi revenit obligația de a proba existența acestei încheieri, ar fi constituit o sarcină excesivă pentru parte să depună un înscris atât de vechi, care, de altfel, nu se mai regăsește în arhiva Oficiului de cadastru și Publicitate Imobiliară. Aceasta însă nu echivalează cu lipsa încheierii la momentul efectuării înscrierii, de vreme ce se face vorbire despre aceasta în chiar cuprinsul cărții funciare.
În consecință, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă, a admis recursul declarat de pârâții P. O. nr. 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,11,12,13,14 Tg-Mureș și P. O. R. Tg-Mureș, împotriva deciziei civile nr. 55 din 11 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. 17180/320/2010, a modificat decizia atacată în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta B. R. U. R. G.-C. Tg.-Mureș, prin parohii, împotriva sentinței civile nr. 2320/18.03.2013 a Judecătoriei Tg-Mureș și a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta B. R. U. R. G.-C. Tg.-Mureș, prin parohii și P. G. C. Tg-Mureș, împotriva aceleiași decizii.
| ← Cerere revizuire. Minus petita. Admisibilitate.. Jurisprudență... | Obligaţie de a face. Cerere formulată de fost angajat. Natură... → |
|---|
