Acţiune în revendicare formulată ulterior datei de 14 februarie 2001, cu privire la un imobil ce a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, fără să se fi urmat procedura prevăzută de legea specială. Respingere

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 2371 din 16 mai 2013

Cererea de chemare în judecată

1) Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. xxx/117/02.12.2009 reclamanţii J.T. şi U.T. au solicitat obligarea pârâtei Primăria Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul alcătuit din teren şi construcţie, situat în Cluj-Napoca, str. E. nr.24, apartament nr.3; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii numitei O.T., decedată la data de 13.03.2003, conform ordinului de executare a testamentului nr.6939/17.08.2003 emis de către Judecătoria pentru Probleme de succesiune Beer Sheva. O.T. este moştenitoarea numitei M.G. (fostă S.), care a decedat la data de 19.10.1972, conform ordinului de executare a testamentului şi numirea unui executor testamentar nr. 4861/72 emis în data de 18.02.1973 de către Tribunalul Regional Tel Aviv Yafo. M.G. este moştenitoarea soţului său, A.G., care a decedat la data de 02.05.1959, conform testamentului nr. 282/2009 şi certificatului de deces nr. 283/2009.

Ca urmare, reclamanţii sunt, prin transmiterea succesivă a moştenirii, succesorii numitului A.G..

Autorul acestora, defunctul A.G., a fost proprietarul imobilului situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24 (fostă str. M. nr. 24) aşa cum rezultă din coala CF colectivă nr. 3493) Cluj CF individuală nr. 6634.

Pe cale de consecinţă, în urma transmiterii proprietăţii în baza succesiunii, reclamanţii sunt în prezent proprietarii de drept ai imobilului mai sus menţionat, fără a avea însă, de facto, posesia acestuia. Motivul pentru care toate componentele dreptului de proprietate nu sunt în favoarea reclamanţilor este preluarea acestui imobil, în mod abuziv, de către Statul Român, în urma aplicării Decretului nr .92/1950.

În acest sens reclamanţii au arătat că, în baza acestui act normativ, imobilul autorului lor a fost confiscat de către stat, fiind naţionalizat conform Anexei Decretului nr. 92/1950, poziţia 204. În prezent imobilul se regăseşte în patrimoniul pârâtei, în calitate de reprezentant al Statului, acesta fiind închiriat.

În opinia reclamanţilor, imobilul a fost naţionalizat cu nerespectarea prevederilor legale, deoarece autorul lor, A.G., nu se încadra în categoriile de persoane prevăzute la art. l alin. 4 pct. l şi 2 din Decretul nr. 92/1950 (industriaşi, moşieri, bancheri etc.). Ca urmare, reclamanţii au solicitat instanţei să ia act de faptul că autorul lor A.G., era exceptat de la naţionalizare, fiind mic comerciant acesta încadrându-se la art. II din decret care enumera persoanele exceptate de la naţionalizare.

Astfel, este evident că Statul Român nu a devenit niciodată proprietar al imobilului în cauză, dobândind imobilul în mod abuziv, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 faţă de autorul reclamanţilor şi în consecinţă Statul nu deţine cu titlu valabil imobilul obiect al cauzei deduse judecăţii.

Mai mult decât atât, reclamanţii consideră că Decretul nr. 92/1950 încalcă dispoziţiile Constituţiei României din anul 1948, în vigoare la acea dată; astfel, potrivit art. 8 din Constituţie, proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege, proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, se bucură de o protecţie specială, iar potrivit art. 10 pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică de baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.

Decretul nr. 92/1950, act normativ de rang inferior Constituţiei încalcă aceste prevederi, de vreme ce nu ocrotea proprietatea cetăţenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită calitate şi o anumită profesie şi crea, contrar principiului constituţional prevăzut de art. 17, o diferenţiere între cetăţenii români, în sensul ocrotirii reale a dreptului de proprietate numai în cazul unor anumitor categorii de cetăţeni români.

Decretul nr. 92/1950 este contrar şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la 10.12.1948) la care România era parte semnatară şi care prevedea în art. 7 pct. 1 şi 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociere cu alţii.

De asemenea, decretul încalcă şi dispoziţiile art. 481 C. civ. potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai de cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, tocmai prin faptul că obligă cetăţenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului, fără să existe o cauză de utilitate publică.

Încălcând toate actele normative menţionate, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului care a deţinut imobilul în baza unui titlu nevalid.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi 481 cod civil precum şi pe cele ale art. 274 Cod proc. civ.

Prin extinderea de acţiune depusă la dosar, reclamanţii au chemat în judecată în calitate de pârâţi şi Statul Roman prin Consiliul Local Al Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca prin Primar, solicitând instanţei să oblige aceşti pârâţi să îi lase in deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul alcătuit din teren şi construcţie în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24, ap. 3.

Prin înscrisul intitulat “Precizare de acţiune şi îndreptare de eroare materială”, reclamanţii au învederat instanţei că pârâţii în prezentul dosar sunt: Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar.

În motivarea precizării de acţiune reclamanţii au arătat că prin acţiunea introductivă de instanţă au solicitat instanţei să oblige pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul alcătuit din teren şi construcţie situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24, ap. 3, constatând pe cale incidentală nelegala trecere în patrimoniul Statului Român a imobilului proprietatea antecesorilor reclamantului în baza Decretului nr. 92/1950, decret prin care imobilul a fost preluat de stat abuziv şi ilegal, astfel că statul nu deţine cu titlu valabil cu privire la imobilul lor. Ca urmare, pârât în dosarul de faţă trebuie să fie şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Au învederat că din eroare în extinderea de acţiune pârâtul de rândul doi, respectiv Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, a fost trecut ca reprezentând interesele Statului Român.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca are calitate procesuală pasivă deoarece este administratorul imobilelor aflate în patrimoniul Municipiului Cluj-Napoca, conform art. 36 din Legea nr. 215/2001 are atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului, este autoritatea care a încheiat contractele de închiriere cu terţii având ca obiect imobilul revendicat de către reclamanţi.

De asemenea, reclamanţii au arătat că şi Municipiul Cluj-Napoca are calitate procesuală pasivă, deoarece figurează ca fiind actualul proprietar al imobilului pe care l-au revendicat.

Prin încheierea civilă nr. 387/29.04.2010 Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei sale materiale în ceea ce priveşte soluţionarea dosarului nr. xxx/117/2009, raportat la valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, constând în apartamentul nr.3 situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24 şi la criteriile de stabilire a competenţei materiale instituite de disp. art. 2 pct. 1 lit. b C. proc. civ.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a dosarului nr. xxx/117/2009 a fost declinată în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, fiind înregistrat pe rolul acesteia la data de 28.05.2010, sub nr. xxx/211/2010.

2) Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. yyy/117/02.12.2009 reclamanţii J.T. şi U.T. au solicitat obligarea pârâtei Primăria Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul alcătuit din teren şi construcţie, situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24, apartament nr. 1; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanţii au invocat aceleaşi argumente ca şi cele invocate în susţinerea cererii înregistrate sub nr. xxx/117/2009.

Prin extinderea de acţiune depusă la fila 50 din dosar, reclamanţii au chemat în judecată în calitate de pârâţi şi Statul Roman prin Consiliul Local Al Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca prin Primar, solicitând instanţei să oblige aceşti pârâţi să ii lase in deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul alcătuit din teren şi construcţie în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24, ap. 1.

Prin încheierea civilă nr. 386/29.04.2010 Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei sale materiale în ceea ce priveşte soluţionarea dosarului nr. yyy/117/2009, raportat la valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, constând în apartamentul nr. 1 situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24 şi la criteriile de stabilire a competenţei materiale instituite de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit .b C. proc. civ.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a dosarului nr. yyy/117/2009 a fost declinată în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, fiind înregistrat pe rolul acesteia la data de 28.05.2010, sub nr. yyy/211/2010.

3) Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. zzz/117/02.12.2009 reclamanţii J.T. şi U.T. au solicitat obligarea pârâtei Primăria Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul alcătuit din teren şi construcţie, situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24, apartament nr. 4; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanţii au invocat aceleaşi argumente ca şi cele invocate în susţinerea cererii înregistrate sub nr. xxx/117/2009.

Prin extinderea de acţiune, reclamanţii au chemat în judecată în calitate de pârâţi şi Statul Roman prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca Prin Primar, solicitând instanţei să oblige aceşti pârâţi să ii lase in deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul alcătuit din teren şi construcţie în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24, ap. 4.

Prin sentinţa civilă nr. 489/26.05.2010 Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei sale materiale în ceea ce priveşte soluţionarea dosarului nr. zzz/117/2009, raportat la valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, constând în apartamentul nr. 4 situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24 şi la criteriile de stabilire a competenţei materiale instituite de disp. art. 2 pct. 1 lit. b C. proc. civ.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a dosarului nr. zzz/117/2009 a fost declinată în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, fiind înregistrat pe rolul acesteia la data de 14.06.2010, sub nr. zzz/211/2010.

4) Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. uuu/117/02.12.2009 reclamanţii J.T. şi U.T. au solicitat obligarea pârâtei Primăria Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul alcătuit din teren şi construcţie, situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24, apartament nr. 5; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanţii au invocat aceleaşi argumente ca şi cele invocate în susţinerea cererii înregistrate sub nr. xxx/117/2009.

Prin extinderea de acţiune depusă la dosar, reclamanţii au chemat în judecată în calitate de pârâţi şi Statul Roman prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca prin Primar, solicitând instanţei să oblige aceşti pârâţi să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul alcătuit din teren şi construcţie în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24, ap. 5.

Prin înscrisul intitulat “Precizare de acţiune şi îndreptare de eroare materială’”, reclamanţii au învederat instanţei că pârâţii în prezentul dosar sunt: Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca, Prin Primar.

Prin sentinţa civilă nr. 472/F/21.05.2010 Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei sale materiale în ceea ce priveşte soluţionarea dosarului nr. uuu/117/2009, raportat la valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, constând în apartamentul nr. 5 situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 24 şi la criteriile de stabilire a competenţei materiale instituite de disp. art. 2 pct. 1 lit. b C. proc. civ.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a dosarului nr. uuu/117/2009 a fost declinată în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, fiind înregistrat pe rolul acesteia la data de 24.06.2010, sub nr. uuu/211/2010.

Conexitate

În şedinţa publică din 11.02.2011 instanţa a admis excepţia de conexitate a dosarelor nr. xxx/211/2010, nr. yyy/211/2010, nr. zzz/211/2010 şi nr. uuu/211/2010 invocată de reclamanţi, dispunând, conform art. 164 alin.3 C. proc. civ., conexarea dosarelor nr. yyy/211/2010, nr. zzz/211/2010 şi nr. uuu/211/2010 la dosarul nr. xxx/211/2010.

Conflict negativ de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 2068/11.02.2011 pronunţată în dosarul nr. xxx/211/2010 instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca în ceea ce priveşte soluţionarea dosarelor conexate nr. xxx/211/2010, nr. yyy/211/2010, nr. zzz/211/2010 şi nr. uuu/211/2010, invocată de către reclamanţi şi, pe cale de consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a dosarelor conexate nr. xxx/211/2010, nr. yyy/211/2010, nr. zzz/211/2010 şi nr. uuu/211/2010 în favoarea Tribunalului Cluj, având în vedere valoarea totală a celor 4 apartamente revendicate de către reclamanţi, respectiv peste 500000 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 17/F/07.07.2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj a fost stabilită competenţa de soluţionare a acţiunii civile exercitată de reclamanţi în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, reţinându-se că cele patru apartamente revendicate sunt unităţi locative distincte, putând constitui fiecare în parte obiectul material şi juridic, în considerarea dreptului ce poartă asupra lor, al unor acţiuni civile distincte, iar conexarea dosarelor în temeiul art. 164 C. proc. civ. nefiind de natură a determina schimbarea competenţei prin însumarea valorii celor 4 apartamente, obiect al unor acţiuni în revendicare distincte.

Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 13000 din 15.06.2012, pronunţată în dosarul nr. .../211/2012 al Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost admisă excepţia inadmi sibilităţii,

invocată prin întâmpinare de către pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi pe cale de consecinţă:

Au fost respinse cererile de chemare în judecată formulate în dosarele conexate nr. xxx/211/2010, nr. yyy/211/2010, nr. zzz/211/2010 şi nr. uuu/211/2010 ale Judecătoriei Cluj-Napoca de reclamanţii J.T. şi U.T., în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman prin Ministerul Economiei Şi Finanţelor, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca prin primar, ca inadmisibile.

Considerente

În şedinţa publică din 08.06.2012 instanţa, în temeiul art. 137 alin. 1 C. proc. civ., a reţinut cauza spre soluţionare asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, invocată de către pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, prin întâmpinările depuse în dosarele conexate, excepţie pe care, analizând-o, o apreciază ca fiind întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

După cum rezultă din petitele şi motivele în fapt şi în drept expuse în cererile deduse judecăţii în cele patru dosare conexate, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe disp. art. 480, 481 C. civ., prin comparare de titluri, a unui imobil naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, acţiune formulată în contradictoriu cu autorităţile administrative locale şi centrale.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 “Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi”.

De asemenea, potrivit art. 2 alin. 1 din acelaşi act normativ “În sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se înţelege: a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările si completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere si de transporturi, precum si prin alte acte normative de naţionalizare”.

Problema concursului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi prevederile în materia revendicării din Codul civil, ca lege generală a făcut obiectul recursului în interesul legii soluţionat de Î.C.C.J. prin decizia nr. 33/09.06.2008. Astfel, conform celor statuate de către Î.C.C.J. în cuprinsul dispozitivului deciziei în discuţie, “concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.

De altfel, această soluţie pronunţată de Î.C.C.J a fost consacrată şi legislativ prin disp. art.46 alin. 4 din Legea nr.10/2001 (introdus de pct. 13 al art. I din Legea nr. 1/2009, publicată în M.O. nr. 63/03.02.2009), conform cărora “Persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”.

Cât despre prevederile art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât vizează acţiunile în revendicare aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Referitor la apărarea reclamanţilor conform căreia, dat fiind faptul că nu au naţionalitate română şi nu locuiesc pe teritoriul României, nu pot fi legaţi de un termen procedural dintr-o lege română, care nu reprezintă o aplicaţie a unei norme europene, instanţa a considerat că aceste împrejurări de fapt nu pot fi de natură să justifice o derogare de la obligativitatea urmării procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 după intrarea în vigoare a acesteia, de vreme ce legiuitorul a prevăzut în mod expres că Legea nr. 10/2001 se aplică şi cetăţenilor străini sau apatrizi care au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul acestei legi (art. II alin. 1 din O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România), iar în ceea ce priveşte depăşirea termenului instituit de disp. art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării, ca urmare a necunoaşterii prevederilor şi termenelor reglementate de actul normativ în discuţie datorată faptului că nu locuiesc pe teritoriul României, reclamanţii aveau la dispoziţie, ca remediu procesual, formularea unei cereri de repunere în termen, în condiţiile art. 103 C. proc. civ., astfel că susţinerile acestora privind obstrucţionarea accesului lor la justiţie nu pot fi primite.

Nici susţinerile reclamanţilor referitoare la existenţa unor neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care ar justifica formularea unei acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu pot fi primite, întrucât nu se poate reţine de plano existenţa unor neconcordanţe între actul normativ în discuţie şi prevederile incidente în materie din cuprinsul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, după cum s-a reţinut atât de către Î.C.C.J. în considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008, cât şi de către Curtea Constituţională în motivarea deciziei nr. 270/16.03.2010 (prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate invocate, între altele, şi cu privire la disp. art. 46 alin .4 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009) procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 respectă atât exigenţele impuse de art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva accesului la justiţiei, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care sunt emise în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie. Referitor la aceste din urmă prevederi convenţionale, se impune a mai fi menţionat şi faptul că, după cum rezultă din practica C.E.D.O. în materie, motivele pentru care Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie nu au vizat propriu-zis mecanismul legislativ de restituire în natură sau, după caz, de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent sau a despăgubirilor băneşti reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001, ci, în principal, absenţa totală a unei despăgubiri (sau, după caz, a unei despăgubiri adecvate) cauzată de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, reglementat de Legea nr. 247/2005 de

modificare a Legii nr. 10/2001 (a se vedea, de exemplu, cauza Jujescu împotriva României, cauza Radu împotriva României, cauza Rateanu împotriva României).

Aşa cum s-a arătat şi de către Î.C.C.J. în motivarea deciziei nr. 33/09.06.2008, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale se impun a fi analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze în parte, cu analizarea concomitentă şi a problemei dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

În prezenta cauză, câtă vreme reclamanţii nu au uzat de posibilitatea de a-şi valorifica drepturile asupra imobilului în litigiu în cadrul legislativ instituit de Legea nr. 10/2001 nu se poate vorbi în cazul acestora despre o încălcare a disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi, ca atare, nu se poate reţine admisibilitatea acţiunii lor în revendicare promovată în dosar.

Pe cale de consecinţă, pentru considerentele expuse, instanţa a admis excepţia inadmi sibilităţii, invocată prin întâmpinare de către pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi, pe cale de consecinţă, a respins cererile de chemare în judecată formulate în dosarele conexate nr. xxx/211/2010, nr. yyy/211/2010, nr. zzz/211/2010 şi nr. uuu/211/2010 ale Judecătoriei Cluj-Napoca, ca inadmisibile.

Apelul

Prin decizia civilă nr. 87 din 19.02.2013 a Tribunalului Cluj, apelul

reclamanţilor a fost respins ca nefondat.

Considerente

1) Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că prima critică formulată de către apelanţi, în sensul că în mod eronat prima instanţă a admis excepţia inadmi sibilităţii acţiunii, nu poate fi primită ca fiind fondată, întrucât, din starea de fapt reţinută de primă instanţă, rezultă că bunurile imobile din litigiu fac parte din categoria imobilelor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001 şi că, în ceea ce priveşte acest imobil, nu a fost urmată de către reclamanţii apelanţi J.T., U.T. procedura specială instituită de acest act normativ special de reparaţiei.

Sub acest aspect, este de menţionat că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii şi imobilele care au fost preluate în perioada de referinţă a acestui act normativ în temeiul unui titlu nevalabil.

Instanţa supremă, prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2008, ce a fost pronunţată în recurs în interesul legii, a statuat asupra următoarelor aspecte care se impun instanţelor judecătoreşti, conform art. 329 din Codul de procedură civilă:

Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc:

Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

De altfel , aşa cum în mod judicios a reţinut prima instanţă această soluţie pronunţată de Î.C.C.J. a fost consacrată şi legislativ prin dispoziţiile art. 46 alin. 4 din

Legea nr. 10/2001 (introdus de pct. 13 al art. I din Legea nr. 1/2009, publicată în M.O. nr. 63/03.02.2009), conform cărora “Persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”.

De asemenea nu poate fi fondată critica formulată de apelanţi în sensul că prima instanţă a interpretat trunchiat dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât în mod pertinent judecătorul fondului a statuat că în prezenta speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 46 alin 1, deoarece, în mod evident, dispoziţiile legale anterior evocate vizează acţiunile în revendicare aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

2) Nici a doua critică formulată de apelanţi, în sensul că, urmare a situaţiei create, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin 1 din Primul Protocol Adiţional din Convenţie nu poate fi primită ca fiind fondată având în vedere următoarele considerente:

Prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2008, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ÎCCJ a stabilit următoarele: „ În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.

Astfel, în mod judicios prima instanţă a statuat că nici susţinerile reclamanţilor referitoare la existenţa unor neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care ar justifica formularea unei acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu pot fi primite, întrucât nu se poate reţine de plano existenţa unor neconcordanţe între actul normativ în discuţie şi prevederile incidente în materie din cuprinsul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În mod pertinent prima instanţă a statuat că, aşa cum s-a reţinut atât de către Î.C.C.J. în considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008, cât şi de către Curtea Constituţională în motivarea deciziei nr. 270/16.03.2010 (prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate invocate, între altele, şi cu privire la dispoziţiile art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009), procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 respectă atât exigenţele impuse de art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva accesului la justiţiei, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care sunt emise în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie. Referitor la aceste din urmă prevederi convenţionale, s-a menţionat şi faptul că, după cum rezultă din practica C.E.D.O. în materie, motivele pentru care Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie nu au vizat propriu-zis mecanismul legislativ de restituire în natură sau, după caz, de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent sau a despăgubirilor băneşti reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001, ci, în principal, absenţa totală a unei despăgubiri (sau, după caz, a unei despăgubiri adecvate) cauzată de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, reglementat de

Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 (a se vedea, de exemplu, cauza Jujescu împotriva României, cauza Radu împotriva României, cauza Rateanu împotriva României).

Aşa cum s-a arătat şi de către Î.C.C.J. în motivarea deciziei nr. 33/09.06.2008, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale se impune a fi analizată în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze în parte, cu analizarea concomitentă şi a problemei dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Or, în prezenta cauză, câtă vreme reclamanţii-apelanţi nu au uzat de posibilitatea de a-şi valorifica drepturile asupra imobilului în litigiu în cadrul legislativ instituit de Legea nr. 10/2001 nu se poate vorbi în cazul acestora despre o încălcare a dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi, ca atare, nu se poate reţine admisibilitatea acţiunii lor în revendicare promovată în prezentul dosar.

3) În ceea ce priveşte a treia critică formulată de către apelanţi, în sensul că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare a apelanţilor reprezintă o nesocotire a liberului acces la justiţie recunoscut fiecărui cetăţean tribunalul statuează că nici aceasta nu poate fi primită ca fiind fondată, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, aspect reţinut şi de către judecătorul primei instanţe, în considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că procedura administrativă prealabilă este o condiţie specială a exerciţiului dreptului la acţiune, normele invocate nefiind susceptibile de interpretare echivocă.

De asemenea, s-a mai reţinut că unitatea deţinătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv dispoziţie decât dacă este învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în condiţiile art. 22 şi următoarele din lege.

O asemenea condiţie prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii. O modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale [....] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei".

Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre în privinţa drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este şi dreptul la un proces echitabil.

Accesul la justiţie presupune în mod necesar, însă, ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei

instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.

În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.

4) În fine, în mod pertinent prima instanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte apărarea reclamanţilor conform căreia, dat fiind faptul că nu au naţionalitate română şi nu locuiesc pe teritoriul României, nu pot fi legaţi de un termen procedural dintr-o lege română, care nu reprezintă o aplicaţie a unei norme europene, aceste împrejurări de fapt nu pot fi de natură să justifice o derogare de la obligativitatea urmării procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 după intrarea în vigoare a acesteia, de vreme ce legiuitorul a prevăzut în mod expres că Legea nr. 10/2001 se aplică şi cetăţenilor străini sau apatrizi care au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul acestei legi , iar în ceea ce priveşte depăşirea termenului instituit de dispoziţiile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării, ca urmare a necunoaşterii prevederilor şi termenelor reglementate de actul normativ în discuţie datorată faptului că nu locuiesc pe teritoriul României, reclamanţii aveau la dispoziţie, ca remediu procesual, formularea unei cereri de repunere în termen, în condiţiile art. 103 C. proc. civ., astfel că susţinerile acestora privind îngrădirea accesului lor la justiţie nu pot fi primite.

Recursul

Împotriva acestei decizii, au formulat în termen legal recurs reclamanţii, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.

În motivarea recursului lor, reclamanţii arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu greşita aplicare a legii, subzistând motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. şi, întrucât instanţele de fond nu au intrat în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod proc.civ., se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

1) Reclamanţii recurenţi deţin un bun potrivit dispoziţiilor legii speciale (Legea nr.10/2001), întrucât nu au pierdut niciodată calitatea de proprietar.

2) Greşit s-a reţinut incidenţa şi preferabilitatea legii speciale, în condiţiile în care reclamanţii nu au înţeles să se prevaleze de dispoziţiile acesteia, exercitând o acţiune în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor, acţiune despre care legea specială nu vorbeşte pentru simplul motiv că aceasta rămâne supusă reglementării cuprinsă în Codul civil.

Dispoziţiile art. 46 ale Legii nr.10/2001 au fost greşit interpretate, pentru a justifica excepţia inadmi sibilităţii acţiunii, în condiţiile în care, prin aceasta o anumită categorie de cetăţeni ar fi dezavantajaţi chiar prin lege, pe motiv că, din diverse considerente, nu au revendicat pe calea dreptului comun dreptul de proprietate până la intrarea în vigoare a legii speciale.

Acţiunea în revendicare este principalul remediu juridic prin care titularul dreptului de proprietate poate să solicite recunoaşterea dreptului său, îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni echivalând cu încălcarea dreptului de proprietate privată, garantat prin art. 44 din Constituţie şi a accesului la justiţie, prevăzut de art. 21 din legea fundamentală.

3) Existenţa legii speciale nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, doar astfel fiind apărat dreptul la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi accesul la justiţie.

Prioritatea normei convenţionale rezultă şi din prevederile art. 20 alin. 2 din Constituţie, iar obligarea la recurgerea căii prevăzută de legea specială ar echivala cu înlăturarea accesului la justiţie printr-un proces echitabil.

Legea specială, ca lege nouă reparatorie, condiţionează accesul la instanţă de parcurgerea procedurii prealabile, fără a suprima, însă, calea dreptului comun.

4) Aplicarea în exclusivitate a legii speciale ar avea ca rezultat nu doar pierderea dreptului de a mai revendica bunul, ci pierderea însuşi dreptului de proprietate, fiind o sancţiune injustă, care se impune a fi sancţionată prin casare.

Legea specială reglementează raporturi între persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare şi nu şi raporturile dintre persoana îndreptăţită şi persoanele fizice care au cumpărat imobilul de la stat.

5) Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare este o nesocotire a accesului liber la justiţie, consacrat de art. 6 al C.E.D.O. şi art. 21 din Constituţie, restrângând dreptul reclamanţilor de a se adresa unei instanţe, afectând însăşi substanţa dreptului de acces la justiţie. În cauza Viaşu contra României Curtea Europeană a reţinut încălcarea art. 1 din Protocolul 1 datorită redactării defectuoase a legislaţiei în materia restituirii proprietăţilor preluate de stat, astfel că acţiunea în revendicare rămâne singurul remediu juridic efectiv.

întâmpinarea din recurs

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pe motiv că, în fapt, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., ce constituie temeiul său în drept, curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel, recursul reia, în principal, motivele invocate şi în apel, cu privire la care instanţa de apel a răspuns punctual, recursul, în realitate, necuprinzând critici punctuale care să înlăture considerentele hotărârii pronunţate în apel.

În rezumat, reclamanţii susţin că sunt îndreptăţiţi să recurgă la calea dreptului comun, deşi aveau posibilitatea de a urma calea legii speciale, ale cărei proceduri şi termene nu le-au respectat şi că lor nu li s-ar aplica principiul de drept referitor la prevalenţa legii speciale faţă de cea generală, întrucât, aplicându-li-se acest principiu, ar fi încălcate două drepturi fundamentale, şi anume, dreptul de proprietate garantat prin art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 şi dreptul la acces la instanţă, recunoscut prin art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În realitate, nu a fost încălcat nici unul dintre aceste drepturi.

Legiuitorul are posibilitatea de a reglementa modul de acces în justiţie, putând introduce proceduri speciale pe calea unor norme speciale din legi generale (cum ar fi Codul de procedură civilă) sau din legi speciale, inclusiv referitoare la parcurgerea unei proceduri administrative prealabile şi respectarea unor termene.

Reclamanţii susţin că nerespectarea procedurii şi termenelor prevăzute de legea specială îi îndreptăţeşte să recurgă la legea generală, ceea ce este nefondat. Bunăoară, dacă am accepta această susţinere, ar însemna, pentru a da un exemplu dintr-o altă materie şi a nu repeta considerentele instanţelor de fond, că, în materia atacării actelor administrative, dacă nu s-a respectat procedura prealabilă şi termenele prevăzute de

legea contenciosului administrativ, ar rămâne deschisă calea constatării nulităţii absolute prevăzută de Codul civil, ceea ce este, evident, fals.

Aceştia ar fi lipsiţi de acţiune în justiţie dacă legea specială nu ar prevedea vreo cale de a ataca refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde notificării sau dispoziţia prin care s-a soluţionat aceasta, ceea ce nu este cazul în speţă.

Legea specială oferă posibilitatea foştilor proprietari sau a succesorilor în drepturi ai acestora de a solicita sau nu măsurile reparatorii prevăzute de lege, respectiv restituirea în natură a imobilului preluat abuziv sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

Instituirea unor termene de decădere în interiorul cărora poate fi formulată cererea de restituire, duce la pierderea dreptului însuşi, fără însă ca prin aceasta dreptul să fie încălcat, sancţiunea intervenind ca urmare a pasivităţii titularului său.

Nu se pune problema unei discriminări între cei care au exercitat acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun anterior intrării în vigoare a legii speciale şi cei care au exercitat astfel de acţiuni ulterior acestui moment (cum este cazul reclamanţilor), pentru că cele două categorii de persoane îndreptăţite nu sunt în situaţii juridice egale. Astfel, anterior intrării în vigoare a legii speciale, cei îndreptăţiţi puteau formula doar acţiuni în revendicare, iar, după intrarea în vigoare a legii speciale, doar acţiuni fundamentate pe dispoziţiile acesteia, cu parcurgerea procedurii administrative prevăzute de lege. Pentru situaţiile tranzitorii referitoare la acţiunile de drept comun aflate pe rolul instanţelor la momentul intrării în vigoare a legii speciale, legiuitorul a prevăzut posibilitatea continuării căii alese sau a alegerii celei prevăzute de legea specială, reclamanţii neaflându-se într-o astfel de situaţie tranzitorie.

Scopul legii speciale de reparaţie este restituirea proprietăţilor preluate abuziv, dar, în acelaşi timp, şi clarificarea situaţiei juridice a unor bunuri aflate în proprietatea statului, unităţilor administrativ-teritoriale, regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital de stat etc., acesta fiind motivul instituirii unor termene.

Nerespectarea acestor termene de către persoanele îndreptăţite nu deschide acestora calea unor acţiuni de drept comun, ci le decade din dreptul ce nu a fost exercitat în termen.

S-a mai susţinut că legea specială ar avea o redactare defectuoasă, însă instanţa de apel a argumentat de ce aceasta este aplicabilă totuşi, inclusiv raportat la jurisprudenţa curţii europene. Astfel, în cauzele anterioare hotărârii pilot (Atanasiu contra României), instanţele judecătoreşti înlăturau dispoziţiile legii speciale şi aplicau principiile dreptului comun doar în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor (în bani), nu şi în ceea ce priveşte procedura instituită de legea specială pentru recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii, indiferent că acestea se referă la restituirea în natură sau prin echivalent.

Notă. În acelaşi sens, şi decizia civilă nr. 2374 din 17 mai 2013.

← Rectificare de carte funciară		Acţiune în restituirea preţului actualizat al locuinţei... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Acţiune în revendicare formulată ulterior datei de 14 februarie 2001, cu privire la un imobil ce a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, fără să se fi urmat procedura prevăzută de legea specială. Respingere