Acţiune în revendicare lăcaş de cult.. Jurisprudență Revendicare (acţiuni, bunuri, drepturi); Situaţii la divorţ

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 863 din data de 31.05.2017

Acțiune în revendicare lăcaș de cult.

Codul Civil (1865):art.480;

Decretul Lege nr 126/1990: art.3 alin.(2).

Sintagma cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr.126/1990, potrivit căreia în situația în care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din același text nu ajunge la nici un rezultat, "partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun" nu înseamnă că partea interesată de formularea unei cereri de restituire a lăcașelor de cult și a caselor parohiale, adresate justiției, poate promova o acțiune în revendicare de drept comun, potrivit art. 480 Cod civil, cu ignorarea normelor speciale, ci că procedura prealabilă este continuată cu procedura jurisdicțională, care însă se desfășoară tot potrivit normei speciale, respectiv că soluționarea acestor litigii se desfășoară tot în cadrul dispozițiilor Decretului-lege nr.126/1990 "ținând seama de voința credincioșilor" din comunitatea care deține imobilul.

Secția I Civilă - Decizia civilă nr.863/31 mai 2017.

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 20.08.2014 la Tribunalul Hunedoara sub dosar la nr…/…/2014 reclamanta E.G. - C. de L., în calitate de for tutelar al Bisericii Greco - Catolice C. ia chemat în judecată în calitate procesuală de pârâtă P.O.R. R. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilului înscris în CF nr… S.S. (CF vechi … C. cu nr. top …) situat în sat C., com. S.S., jud. H., reprezentând locaș de cult (biserică) cu nr. cadastral/nr. topografic …-C1 împreună cu terenul intravilan aferent cu nr. cadastral/nr. topografic …, în suprafață de 2.848 mp, raportat la prevederile art.17 alin.1 și alin.4, art.44 și art.111 din Decretul-Lege nr.115/1938 și să se dispună radierea înscrierii de sub B.1 din CF vechi …C., întrucât, așa cum rezultă din Încheierea nr…/02.07.1971, întabularea dreptului său de proprietate s-a făcut în lipsa hotărârii judecătorești prevăzute imperativ de dispozițiile art.37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948; să se dispună rectificarea înscrierii de sub B1 și B.2 din CF nr… S.S., prin radierea acestor înscrieri și înscrierea dreptului de proprietate al Bisericii Greco-Catolice C., ca urmare a radierii înscrierii de sub B.1 din CF vechi … C. în ce privește lăcașul de cult și terenul aferent în suprafață de 2.848 mp înscris sub A.1 cu nr. top … în această carte funciară și a restabilirii situației anterioare de CF cu privire la acest imobil; să se dispună, pe baza comparării titlului valabil de proprietate al Bisericii Greco-Catolice C. cu titlul nul de drept al pârâtei, recunoașterea dreptului de proprietate al acestei instituții de cult greco-catolic asupra imobilului înscris în CF nr… S.S. (CF vechi … C. cu nr. top …), situat în sat C., com. S.S., jud. H., reprezentând locaș de cult (biserică) cu nr. cadastral /nr. topografic …-C1, împreună cu terenul intravilan aferent cu nr. cadastral/nr. topografic …, în suprafață de 2.848 mp și obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil; să fie îndrumat Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară H.-Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară H., să radieze, în temeiul dispozițiilor art. 34 pct. 1și pct. 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938, înscrierea de sub B.1 din CF vechi nr… C. în ce privește lăcașul de cult și terenul aferent în suprafață de 2.848 mp înscris sub A.1 cu nr. top … în această carte funciară, după rămânerea definitivă de hotărârii.

S-au solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 3.12.2014 reclamanta a depus la dosar o precizare de acțiune, prin care, pe lângă capetele de cerere din acțiunea introductivă formulează și următorul capăt de cerere în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei S. și Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor H. solicitând, a se constata nulitatea absolută a titlurilor de proprietate asupra imobilului în litigiu - înscris în CF … S.- respectiv, a actelor administrative prealabile nr. …/14.11.2012, întocmit de Primăria comunei S. și nr. (..)/…/20.06.2007 întocmit de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor H., ca fiind emisă în favoarea unei persoane neîndreptățite.

Prin sentința civilă nr… din data de 18 mai 2016 pronunțată de Tribunalul Hunedoara - Secția I Civilă în dosarul civil susmenționat acțiunea civilă formulată în cauză a fost respinsă. Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî, astfel, Tribunalul, a reținut următoarele:

Obiectul dosarului de față este în mod evident, unul de tip complex.

Prin acțiunea sa revendicativă, reclamanta, în calitate de for tutelar a Bisericii Greco - Catolice din C., tinde la dobândirea proprietății imobilului construcție + teren aferent cu datele de CF și topo-cadastrale menționate în petit, funcționând ca lăcaș de cult (biserică creștină ortodoxă) și cimitir în proprietatea pârâtei P.O.R.R., solicitând în acest scop, ca instanța să procedeze la compararea titlurilor deținute de părțile în conflict; să radieze titlurile nule, de proprietate, ale pârâtei și să dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară, prin efectuarea operațiunilor tehnico-juridice specifice, de rectificare a întabulării.

Cum, imobilul în cauză, are o destinație și o afectațiune exclusiv liturgică, el, intră de drept în patrimoniul cultului creștin deținător, regimul său juridic fiind guvernat de normele generale prevăzute de Legea nr.489/2006 - privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor - aplicabile categoriei bunurilor sacrae.

În apărare, pârâta invocă, în primul rând, legitimitatea modului de dobândire a proprietății imobilului, ca fiind legea, respectiv, Decretul nr. 358/1948, precum și a înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, susținând că transferul bunului în cauză, ca obiect de patrimoniu a operat în condițiile art. 37 din Decretul nr.177/1948, urmare a migrării credincioșilor greco-catolici la cultul ortodox și, că, abrogarea acestui act normativ, prin Decretul nr.9/1989 și recunoașterea oficială a Bisericii Greco - Catolice prin Decretul - Lege nr. 126/1990, nu este de natură a conduce la redobândirea proprietății acestuia, fără nici o formalitate, fiind cu totul inacceptabilă teza potrivit căreia acesta nu a ieșit din patrimoniul reclamantei.

În al doilea rând, aceeași pârâtă invocă prezumția proprietății în sistemul de carte funciară, instituită prin art.32 a Decretului-Lege nr.115/1938, respectiv principiul efectului constitutiv de drepturi reale a întabulării.

Conform temeiului de drept invocat de reclamantă în susținerea cererii sale - și, care, constituie, de altfel, baza legală a exonerării sale de plata taxei judiciare de timbru -, restituirea imobilului în cauză este reglementată printr-o lege specială, derogatorie - Legea nr.126/1990, adoptată în mod expres de legiuitor pentru a rezolva într-un mod echilibrat situația bunurilor aflate în patrimoniul Bisericii Creștin-Ortodoxe, ca urmare a abrogării Decretului nr.358/1948, după Evenimentele din decembrie 1989 - conform Decretului nr.9/1989.

Deci, precum s-a invocat prin art.3 al Legii nr.126/1990, legiuitorul a prevăzut expres ca situația juridică a lăcașurilor de cult ca și a caselor parohiale preluate de biserica ortodoxă, să se stabilească de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, acordând prevalență "dorinței credincioșilor";- ceea ce denotă, în mod evident, că prin impunerea acestei proceduri, s-a vizat soluționarea amiabilă a acestei chestiuni obștești sensibile.

Această normă juridică imperativă a fost completată, ulterior, prin Legea nr.182/2005, legiuitorul acordând posibilitatea părții interesate de a deschide acțiune în justiție potrivit dreptului comun,- în situația în care prin dialogul interconfesional, reprezentanții clericali ai cultelor religioase în dispută, nu ajung la un acord.

În speța de față, comisia mixtă în componența prevăzută de Decretul - Lege nr.126/1990, republicat, s-a întrunit în data de 11.04.2013.

Că, reprezentanții clericali ai reclamantei nu au fost mulțumiți cu rezultatul negocierii privind lăcașul de cult în cauză, o dovedește însăși acțiunea dosarului de față.

Ca urmare, în procedura dreptului comun-expres prevăzută de lege, ca alternativă juridică, la îndemâna părții nemulțumite în urma negocierii interconfesionale și, totodată, ca o garanție a respectării dreptului fundamental la un proces echitabil prevăzut de art.6 din CEDO - această instanță apreciază că soluționarea cauzei presupune o abordare strict juridică din perspectiva dispozițiilor art. 480 cod civil de la 1864, urmând a avea în vedere condițiile de admisibilitate ale acțiunii în revendicare, - considerată în doctrină și jurisprudență, ca fiind cea mai redutabilă armă juridică de apărare a dreptului de proprietate și, care, potrivit definiției, se constituie ca posibilitate a proprietarului neposesor de a opune înaintea posesorului neproprietar, titlul său de proprietate, adică dovada dreptului de a-și reapropria bunul.

În cauză, reclamanta solicită admiterea acțiunii sale revendicative a imobilului având coordonatele topo cadastrale menționate în petit pe baza comparării titlurilor de proprietate - respectiv, a titlului său de proprietate cu titlul de proprietate al pârâtei - susținând că titlul pârâtei este lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea prevederilor art.37 din Decretul nr.177/1948 prin lipsa hotărârii judecătorești și, solicitând, ca instanța să se pronunțe în favoarea sa, ca parte al cărei drept este preferabil.

De asemenea, sub aspectul titlului de proprietate emis de comisiile de fond funciar, susține că pârâta nu avea calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu, întabulat în CF … S. ( CF vechi nr… C. nr. topo …).

În mod logic, în cauză, operațiunea tehnică comparativă - compararea de titluri - solicitată de reclamantă, presupune existența a două titluri - din care unul valid și unul acuzat ca invalid -, pe care însă, reclamanta nu le-a înfățișat instanței, astfel că operațiunea comparării nu se poate efectua decât sub aspectul întabulărilor în cartea funciară, respectiv, în ce privește examinarea titlului de proprietate emis în baza legilor fondului funciar.

Or, în sistemul de carte funciară reglementat de Decretul - Lege nr.115/1938- intrată în vigoare la 12.07.1947, potrivit Legii nr.241/1947, dobândirea efectivă a dreptului de proprietate imobiliară este posibilă numai prin realizarea întabulării în cartea funciară, operațiunea având, de principiu, forța probantă deplină și definitivă a drepturilor reale imobiliare, orice neconcordanță între starea tabulară a unui imobil și situația lui reală putând a fi rezolvată, - potrivit art.22 și, respectiv, a art.34-40 din acest act normativ -, doar, pe calea acțiunii în rectificare.

Așadar, potrivit art.33 din Decretul-Lege nr.115/1938 înscrierile în cartea funciară au putere doveditoare absolută, proprietarul întabulat, fiind apărat de orice cauză de evicțiune, cu excepția situației când, împotriva sa, s-a introdus în termenul legal prevăzut de art.37, o acțiune de rectificare a întabulării.

Pârâta BOR și-a întabulat dreptul de proprietate în CF … C., cu titlu de lege, respectiv, în baza Decretului nr.358/1948, la data de 02.07.1971, conform Încheierii de CF nr…/1971.

Ulterior, în baza Titlului de proprietate nr.(..)/…/2007, pârâta și-a înscris dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil în CF nr… S.

De remarcat că, Decretul nr.177/1948 - prin art. 55 - acorda dreptul de contestație, în justiție, însă, nu s-a făcut dovada vreunui demers illo tempore din partea reclamantei B.G.C. în sensul de a ataca întabularea și, prin aceasta, însăși transferul bunului imobil în litigiu pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a cerințelor vizând întabularea.

De altfel, art.37 al Decretului nr.177/1948, nu impune existența unei hotărâri judecătorești ca o condiție de legalitate a întabulării imobilului în litigiu - decât în situația când, potrivit art. 55 din același act normativ, ar fi fost contestat însăși modul de împărțire a bunurilor între diferite comunități religioase locale, în situația migrării membrilor lor spre alte culte sau abandonării unui cult, nerezolvate potrivit regulilor impuse de alin.1 și 3 a articolului respectiv.

Or, în cauză, este aplicabilă regula impusă de alin.2 al art. 37 din Decretul nr. 177/1948, potrivit căreia biserica (ca locaș de închinăciune sau casă de rugăciuni ) și edificiile anexe acesteia, aparțin, de drept, comunității locale a cultului nou adoptat ( în speță cultului ortodox), în condițiile în care majoritatea credincioșilor greco-catolici din localitatea V. al căror cult a fost interzis de regimul comunist, au aderat la cultul creștin-ortodox.

Dintr-o altă perspectivă, însă în aceeași ordine de idei, potrivit înscrierilor de carte funciară și a susținerilor făcute de reclamantă însăși, pârâta a devenit proprietară asupra imobilului în cauză în baza legii - respectiv, a Decretului nr.358/1948 -, acest mod de dobândire a proprietății fiind prevăzut expres prin art. 644-645 Cod civil, iar abrogarea actului normativ respectiv - ca metodă de suprimare a acestuia -, nu poate avea ca efect desființarea retroactivă a efectelor sale în lipsa voinței legiuitorului manifestată la modul expres sau, cel puțin, lipsit de orice echivoc.

Deci, în cauză, se poate conchide că pârâta deține în mod legitim, proprietatea imobilului în cauză - lăcaș de cult (biserică) și cimitir - titlul său fiind opera legii și dorinței credincioșilor - care, în 1948, la momentul interzicerii cultului greco-catolic nu au opționat pentru alt cult agreat de regimul comunist, ci pentru cultul ortodox, continuând să se manifeste ca adepți ai acestuia și acum, în actualitate.

Soluționarea cauzei presupune și o abordare din perspectiva istorico-teleologică, neputând fi ignorate circumstanțele Unirii Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei Catolice, respectiv, intervenția suveranului habsburgic în peisajul confesional din Transilvania, în scopul evident de a schimba raportul de forțe în favoarea Curții de la Viena - în condițiile în care, în acest spațiu geografic arondat, populația era preponderent de naționalitate română și, desigur, de religie ortodoxă -, precum și dezideratul Suveranului Pontif în realizarea proiectul de latinizare a bisericilor orientale.

Or, izvoarele istorice atestă că acest tip mixt de biserică creștină - păstrându-și, în esență, ritualul liturgic al bisericii grecești (ortodoxe) și preluând, în esență, modul de organizare și administrare a bisericii catolice -, s-a concretizat în anul 1697 prin primul act de aderare semnat de Mitropolia Ortodoxă a Ardealului,- și prin prima diplomă a Unirii religioase, promulgată de suveranul Imperiului Habsburgic, în februarie 1699 -, Uniația fiind concepută, exclusiv, în interesul preoților care, prin această aderare la Biserica Romei Papale, dobândeau un statut similar cu cel al catolicilor - copiii lor și tinerii putând fi primiți la școlile catolice și putând accede al slujbe în administrația publică a imperiului -, într-o perioadă în care starea socială generalizată a românilor din Transilvania era iobăgia, iar principiul funcțional al dietei locale era "unio-trium-nationum";.

Așadar, pe baza argumentului privilegiilor, preoții ortodocși au acceptat noul statut de uniați, luând totodată, cu ei întreg poporul mirenilor, pe care îl păstoreau, care, neavând o altă alternativă și, evident, o altă biserică în localitatea în care trăiau și-au urmat preotul menținându-se în această formulă bisericească mai multe secole.

Că este așa și, că, în conștiința religioasă a membrilor comunității satului C., nu s-au produs mutații reale o dovedește însăși faptul că, urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 și urmare a recunoașterii oficiale a Bisericii Greco-Catolice, niciunul dintre credincioșii creștini nu a revenit la cultul greco-catolic, - situație atestată oficial, de către INST, prin DS H., de unde rezultă că în această localitate nu există credincioși greco-catolici.

Deci, incontestabil, imobilul revendicat - funcționând ca lăcaș de cult creștin ortodox, aparține comunității, membrii acesteia fiind aceia care l-au edificat, l-au întreținut și l-au înfrumusețat continuu, în scopul precis și declarat de a reprezenta biserica lor, de a-i însoți în toate evenimentele vieții, de a-și îngropa morții în cimitirul ei, după ritualul ortodox, consacrat.

Soluționarea cauzei mai presupune și o abordare procesual civilă în condițiile în care în cauză s-a invocat excepția lipsei capacității procesuale civile a reclamantei și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al ERU, în calitate de for tutelar al PGC General B. și a căror soluționare este cu precădere conform imperativului impus art. 248 C.pr. civilă.

Or, soluționarea acestei excepții (legitimatio ad processum) cu cele două componente ale ei - capacitatea procesuală de folosință și capacitatea procesuală de exercițiu -, presupune examinarea cauzei din perspectiva art. 32 alin.1 lit. a și a prevederilor art. 56 și 57 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora una dintre condițiile esențiale, inerente oricărui demers procesual concretizat într-o cerere sau acțiune civilă, este aceea ca persoana să aibă folosința drepturilor procesuale civile și să-și poată exercita aceste drepturi, în condițiile în care capacitatea procesuală, ca aptitudine generală a persoanei de a sta parte în proces, constituie un corolar al capacității civile, fiind recunoscută oricărei persoane fizice sau persoane juridice care există sau, excepțional, care s-a constituit potrivit legii.

Din această perspectivă se constată că prin art.14 alin. 2 din Legea nr. 489/2006 - privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor -, legiuitorul a statuat ca unitățile de cult, inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se înființează și se organizează de către culte potrivit propriilor statute, regulamente și coduri canonice, Biserica Greco-Catolică cu unitățile și subunitățile ei funcționând în condițiile Codului de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice și a Codului Bisericilor Orientale recunoscut prin HG nr. 1218/2008.

Prin art.515-518, anexa I din codul respectiv, este concepută și definită parohia ca fiind o comunitate stabilă de credincioși dintr-un teritoriu geografic precis determinat, a cărei grijă pastorală, sub autoritatea Episcopului diecezan este încredințată unui paroh, acesta fiind păstorul propriu al parohiei încredințate lui pe care o reprezintă în toate treburile juridice.

Prin art.515 alin. (2) Codul respectiv recunoaște autoritatea Episcopului diecezan de a înființa, desființa sau modifica orice parohie, ținând cont de părerea consiliul prezbiteral.

Așadar, raportat la cele ce preced se poate conchide că, în cauză, reclamanta Biserica Greco - Catolică C. nu există și nici nu poate exista întrucât în unitatea administrativ-teritorială a satului C., nu există niciun credincios greco-catolic.

Desigur, această situație faptică impune o soluție de admitere a excepției respective.

O soluție similară, de admitere, impune și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al EGCUR de L. acționând, în cauză, în calitate de for tutelar al Parohiei Greco-Catolice C. care, precum s-a arătat, nu are folosința și exercițiul drepturilor civile potrivit propriului Cod de drept canonic,- în baza căruia se organizează și funcționează ca unitate de cult - , întrucât această filială, conform propriei recunoașteri de către reclamantă, nu s-a constituit și nu se află evidențiată,- potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr.489/2006 -, la Ministerul Culturii și Cultelor din România, nu are un paroh desemnat și nici un număr de credincioși adepți.

Reclamanta și-a precizat acțiunea, extinzând atât cadrul procesual - prin introducerea în cauză a comisiilor de fond funciar, respectiv, a Primăriei comunei S. pentru comisia locală - cât și în ce privește obiectul cauzei- solicitând constatarea nulității absolute a actelor administrative premergătoare și a Titlului de proprietate nr. (…)/…/2007, în baza căruia pârâta și-a întabulat dreptul de proprietate în CF nr… a comunei S., echivalentul în sistem topo-cadastral a vechiului CF nr… C.

Sub acest aspect, această instanță apreciază a fi incidente prevederile art. III a Legii nr.169/1997 de modificare și completare a Legii nr.18/1991-legea fondului funciar -, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul reglementând în mod expres procedura de retrocedare a terenurilor agricole (cooperativizate), precum și o competență specială și expresă de soluționare a plângerilor ori acțiunilor civile determinate de aplicarea acestui act normativ, implicând, cu certitudine, un probatoriu adecvat.

Ca atare, reclamanta nu poate apela la două căi distincte în cadrul aceluiași proces pentru revendicarea imobilului în litigiu a cărui regim juridic, precum s-a arătat, este unul special reglementat de o lege specială - Legea nr.126/1990 -, putând, eventual, să-și valorifice dreptul la retrocedarea terenurilor agricole, pe calea unei acțiuni distincte, înaintea unei instanțe de drept comun, competente.

Sintetizând considerentele pentru care, această instanță apreciază că soluția care se impune în cauză, prioritar, pe excepții, cât și pe fond, este aceea de respingere a acțiunii precizate, formulată de reclamantă, în calitate de for tutelar.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel în termen legal reclamanta, solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate în condițiile art.480 alin. (2) Cod procedură civilă, iar prin hotărârea ce se va pronunța, să se admită acțiunea precizată în revendicare imobiliară și rectificare de CF, așa cum a fost formulată.

În expunerea de motive apelanta susține că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, atât pe cale de excepție cât și pe fondul cauzei.

Pe cale de excepție, prima instanță a motivat respingerea acțiunii pe faptul că Biserica Greco Catolică C. nu există și nici nu poate exista deoarece în satul C. nu există nici un credincios greco-catolic, ignorând complet nefondat împrejurarea că reclamanta este ERURGC, în calitate de reprezentantă a Bisericii RUGC C. și ca atare are calitate procesuală activă în cauză.

Pe fondul cauzei.

1. Modul de dobândire a dreptului de proprietate al intimatelor pârâte asupra imobilului în discuție nu a respectat reglementările în vigoare la acea dată, raportat la prevederile art.17 alin.1 și 4, art.44 și art. 111 din Dec-lege nr.115/1938, întrucât s-a făcut în lipsa hotărârii judecătorești prevăzute în mod imperativ, cu efect constitutiv de drepturi, de către dispozițiile art. 37 alin. ultim din Dec nr.177/1948;

2. Dobândirea dreptului de proprietate de către intimele pârâte asupra lăcașului de cult revendicat de reclamantă, în baza Decretului Lege nr.358/1948 este cu desăvârșire nelegală, întrucât acest act normativ nu a reglementat averea parohiilor greco-catolice desființate în mod complet abuziv și samavolnic de către regimul comunist, neprevăzând absolut nici o procedură de preluare de către vreun alt subiect de drept a averii imobile și mobile a acestor parohii, ci, doar făcând referire în art.I teza I-a din acest act normativ la o pretinsă revenire a comunității locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român;

3. Lăcașul de cult revendicat prin prezenta acțiune nu aparține nicidecum comunității din localitatea C., care nu a dobândit niciodată un drept de proprietate sau un alt drept real asupra acestuia, ci aparține cultului religios care l-a edificat, l-a stăpânit în mod legal până la desființarea nelegală de către regimul comunist și și-a întabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra sa, adică în prezenta speță, cultului greco-catolic unit cu Roma.

Față de aceste motive pe care apelanta înțelege să le detalieze mai jos, consideră hotărârea primei instanțe ca fiind profund nelegală și netemeinică solicitând admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În ceea ce privește motivele de apel.

1. Pe cale de excepție, solicită schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii ca nefondate și lipsite de incidență în cauză a excepțiilor lipsei calității de reprezentant al Bisericii Greco Catolice C. și lipsei calității procesuale active a reclamantei deoarece conform prevederilor HG. nr.1218/2008 are calitate procesuală activă și interes în a revendicat lăcașul de cult în litigiu.

2. Pe fondul cauzei, sunt reluate argumentele din acțiunea introductivă, apelanta susținând că modul de dobândire a dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului lăcașului de cult greco-catolic este făcută cu nerespectarea reglementărilor în vigoare la acea dată, prin raportare la prevederile art.17 alin.1 și 4, art.44 și art.111 din Decretul Lege nr.115/1938, în sensul că întabularea dreptului de proprietate al intimatelor s-a făcut în lipsa hotărârii judecătorești prevăzute în mod imperativ, cu efect constitutiv de drepturi, de către dispozițiile art. 37 alin. ultim din Decretul nr.177/1948, care statuează extrem de clar faptul "cazurile prevăzute articol vor fi constatate si soluționate de judecătoria populară a locului ";.

În condițiile în care o astfel de procedură obligatorie nu a fost urmată în cazul în speță de intimatele pârâte este evident faptul că titlul de proprietate al acestora asupra lăcașului de cult și terenului aferent nu este valid nici măcar potrivit reglementărilor legale în vigoare la data întabulării în CF.

În acest context, învederează faptul că pârâtele nu pot invoca în favoarea lor dispozițiile art. 17 alin.1 din Decretul - Lege nr.115/1938, întrucât nu a existat nici un acord de voință asupra strămutării dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult greco-catolic și a terenului aferent acestuia în suprafață de 2848 m2, înscris în CF vechi nr… C. sub nr. top... întrucât apelanta nu mai exista ca subiect de drept cu capacitate juridică civilă la data încheierii de CF nr…/1971.

Pe de altă parte, pârâtele nu pot invoca în favoarea lor nici dispozițiile art.17 alin.(4) din Decretul - Lege nr.115/1938, întrucât acesta nu a urmat procedura imperativă prev. de dispozițiile art.37 alin, ultim din Decretul nr.177/1948, nesolicitând Judecătoriei constatarea situației de fapt, drept pentru care în lipsa hotărârii judecătorești care să înlocuiască acordul de voință sau consimțământul cultului greco-catolic, transferul dreptului de proprietate de la instituția apelantă la intimatele pârâte asupra lăcașului de cult cât și a terenului aferent acestuia, este lovit de nulitate absolută, impunându-se a fi radiat din CF.

Pe cale de consecință, raportat la nerespectarea de către pârâte a disp. art.17 alin.1 și alin.4 din Decretul - Lege nr.115/1938, înscrisurile prezentate de acestea pentru întabularea în CF a dreptului lor de proprietate asupra lăcașului de cult și a terenului aferent acestuia, nu îndeplinesc condițiile pct.1 și 2 ale art.44 din Decretul - Lege nr.115/1938 deoarece pe de o parte nu îndeplinesc cerințele de validitate sub aspectul capacității juridice și a formei actului juridic ce cuprinde, iar pe de altă parte, nu au nici o putere doveditoare potrivit dreptului comun, necuprinzând niciun acord de voință ori un consimțământ valabil exprimat și nici o hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, care să înlocuiască aceste lipsuri.

În aceste condiții, întabularea dreptului de proprietate al pârâtei asupra lăcașului de cult în litigiu a încălcat și dispozițiile art. 111 din Decretul - Lege nr. 115/1938, întrucât la baza cererii de întabulare a acestui drept real nu a stat niciun înscris original valabil, nici o hotărâre judecătorească și nici o hotărâre valabilă a autorității administrative, întrucât autoritatea administrativă nu avea nici o competență de a efectua transferuri valabile de proprietate între două persoane juridice de drept privat asupra unor bunuri imobile ce nu s-au aflat niciodată în proprietatea Statului Român.

În susținerea acestei ultime afirmații, învederează faptul că potrivit art.2 din Decretul nr. 358/ 1948, lăcașul de cult greco-catolic și terenul aferent acestuia în suprafață de 2848 m2, înscris în CF vechi nr… C. cu nr. top…, fiind în proprietatea unei parohii greco catolice, în speță Biserica greco-catolică C., nu a trecut în anul 1948 în proprietatea Statului Român, care, de altfel, nici nu și-a intabulat vreodată dreptul de proprietate asupra acestui imobil, astfel încât nici o autoritate administrativă nu era competentă de a emite titlu de proprietate ori alt act cu caracter administrativ cu privire la acest imobil.

În aceste condiții, actele care au stat la baza întabulării dreptul de proprietate al pârâtei asupra lăcașului de cult menționat, neînsoțite de hotărârea judecătorească impusă de art.37 alin. ultim din Decretul nr.177/1948, nu au natura juridică a unui titlu valabil de proprietate care să poată servi la întabularea acestui drept real al cultului ortodox, întrucât nu îndeplinesc cerințele prevăzute de dispozițiile art.17 alin. 1 și alin.4, art.44 pct. 1 și pct.2 si ale art. 111 din Decretul - Lege nr.115/1938.

Pe cale de consecință, sunt lovite de nulitate absolută și titlurile de proprietate ale intimatei asupra imobilului în litigiu, respectiv actele administrative emise de Primăria comunei S. și Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor H., întrucât au fost emise în favoarea unei peroane fără calitate legală de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului menționat, întrucât nu a avut niciodată calitatea de proprietar al acestui imobil, ci doar de uzurpatoare a dreptului real de proprietate al reclamantei.

Față de această împrejurare, consideră că a dovedit cu evidență faptul că sunt complet nelegale considerentele primei instanței referitoare la pretinsa netemeinicie a acțiunii, în condițiile în care s-a dovedit nelegalitatea titlului de proprietate al pârâtelor.

3. Consideră că Decretul nr.358/1948 nu poate constitui un temei de drept valid pentru întabularea în CF a dreptului de proprietate al intimatelor pârâte, deoarece nu a reglementat averea parohiilor greco-catolice desființate în mod complet abuziv și samavolnic de către vreun alt subiect de drept a averii imobile și mobile a acestor parohii, ci doar făcând referire în art.1 teza I-a din acest act normativ la o pretinsă revenire a comunității locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român.

Consideră cererea sa de rectificare a înscrierii din CF, cu consecința restabilirii situației anterioare de CF cu privire la acest imobil pe deplin legală și întemeiată, în condițiile inexistenței unui titlu valabil de proprietate al pârâtei asupra lăcașului de cult greco-catolic și a terenului aferent acestuia.

În susținerea cererii, supune atenției instanței, ca practică judiciară în materie, Decizia civilă nr. 6004/ 11.11.2010, irevocabilă, pronunțată în dos nr. 392/ 100/ 2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, considerând că soluția pronunțată de instanța supremă în acea cauză are valoare de principiu, intrând sub autoritatea lucrului judecat, consacrat de dispozițiile art.166 Cod procedură civilă și pe cale de consecință, fiind aplicabilă în orice speță supusă judecării în această materie.

4. Susține că lăcașul de cult revendicat nu aparține comunității din localitatea C., care nu a fost niciodată întabulată, ci aparține cultului religios care l-a edificat, l-a stăpânit până la desființarea sa nelegală de către regimul comunist și și-a întabulat dreptul de proprietate asupra sa, adică cultului greco-catolic unit cu Roma.

Ca atare, "comunitatea ortodoxă"; nu poate invoca nici un drept și nici un interes legitim, născut sau actual, personal și direct, care ar justifica vreun drept real al acestui subiect de drept asupra lăcașului de cult în litigiu.

Faptul că credincioșii ortodoxi sunt mai numeroși decât cei greco-catolici nu are nici o relevanță în cauză, în condițiile în care lăcașul de cult în litigiu nu a aparținut niciodată comunității locale, atât timp cât credincioși din această comunitate nu s-au organizat într-o asociație cu personalitate juridică și nu au dobândit dreptul de proprietate asupra acestui bun imobil, pe care să și-l înscrie în CF.

Dacă instanța de fond a cauzei a apreciat că lăcașul de cult nu este proprietatea nici uneia din cele două culte religioase aflate în litigiu, aceasta se impunea să fixeze cadrul procesual, potrivit dispozițiilor art. 200 Cod procedură civilă, din etapa de regularizare a cererii de chemare în judecată și pe cale de consecință, să împrocesueze și credincioșii din această localitate, în scopul verificării existentei și validității presupusului titlu de proprietate al acestora, titlu care până la data prezentei nu a fost întabulat.

Din moment ce însă prima instanță nu a efectuat o astfel de împrocesuare aceasta se impunea să soluționeze capetele de cerere ale acțiunii doar cu referire la părțile aflate în proces, respectiv să verifice validitatea titlului de proprietate al intimatei, raportat la prevederile art. 17 alin. 1 și alin. 4, art. 44 și art. 111 din DL nr.115/1938 și prin comparare cu titlul de proprietate al cultului catolic, să stabilească care din cele două titluri de proprietate este preferabil.

Susține că prin prisma dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO, ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietății sale să fie subordonat unui " terț"; în speță " comunitatea ortodoxă"; care, așa cum s-a arătat mai sus, nu a fost niciodată titulară dreptului de proprietate, ori, acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporțional cu numărul de membrii-persoane fizice care o alcătuiesc.

Consideră că prin apariția Legii nr.489/2006, împrejurarea că comunitatea ortodoxă ar fi mai mare decât cea greco-catolică este absolut indiferentă pentru corecta soluționare a acțiunii în revendicare de față.

Mai invocă apelanta, în susținerea acestui motiv de apel, egalitatea cultelor în fața legii, precum și faptul că antecesori intimatelor pârâte nu au atacat niciodată ulterior anului 1918, respectiv în perioada interbelică și până în anul 1948, încheierea de CF prin care reclamanta și-a întabulat dreptul de proprietate; această pasivitate reprezentând o recunoaștere tacită a legalității dreptului de proprietate al reclamantei.

5. Pe fondul cauzei solicită admiterea acțiunii sale în revendicare și rectificare de CF cu toate capetele de cerere.

În condițiile în care a dovedit nulitatea absolută a titlului de proprietate al intimatelor pârâte consideră că pe baza comparării titlului valabil de proprietate al reclamantei cu titlul nul de drept al intimatelor pârâte se impune recunoașterea dreptului său de proprietate asupra lăcașului de cult în litigiu și pe cale de consecință obligarea intimatelor pârâte să-l lase în deplină proprietate și posesie a reclamantei.

Ca și practică judiciară în materie apelanta invocă Decizia nr.200/2012 pronunțată de C.A. Timișoara în dosar nr…/108/2009 rămasă irevocabilă prin respingerea de către instanța supremă prin Decizia nr…/01.10.2013 a recursului părții ortodoxe.

Posibilitatea exercitării necondiționate a acțiunii în revendicare în actual context legislativ instituit prin Legea nr.182/2005 a fost de altfel menționată de CEDO într-o speță similară, respectiv Hotărârea din 12.01.2012 pronunțată în cauza Parohia greco-catolică S.B. contra României, în care Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 paragraf 1 (dreptul de acces la justiție ) și a art. 14 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului tocmai pentru faptul că instanțele naționale respinseseră ca inadmisibilă o acțiune formulată în același cadru legal ca și cea de față.

Față de argumentația de mai sus solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat.

Cu cheltuieli de judecată.

În drept: art.466 și urm Cod de procedură civilă, art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/ 1990 completate prin Legea nr. 182/ 2005, art. 34 pct. 1 și pct. 3, art. 17 alin. 1 și alin.4, art. 44 și art. 111 din Decretul - Lege nr. 115/ 1938, art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948, art. 480 - art. 481 din vechiul Cod civil ( art. 563 din noul Cod civil), ale Decretului - Lege nr. 9/1989, art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă și ale art.1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Intimata a depus întâmpinare și concluzii scrise prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, reinterând argumentele din fața primei instanțe.

Apelanta a depus răspuns la întâmpinare și concluzii scrise solicitând respingerea apărărilor formulate de intimată și admiterea apelului așa cum a fost formulat.

CURTEA, verificând, potrivit art. 479 din Codul de procedură civilă, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, reține următoarele:

1.Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei reiterată în fața instanței de apel de către intimata pârâta prin întâmpinare, aceasta nu este fondată întrucât reclamanta ERURGC are calitate procesuală activă și interes în cauză în calitate de reprezentantă a BRURGC. Aceasta din urmă este recunoscută prin Legea nr.489/2006, ca fiind continuatoarea fostei Biserici Greco-catolice, desființată prin Decretul nr.358/1948. Biserica Greco-catolică C. a fost întabulată în vechea carte funciară … C. sub nr. top ...

Deci, din perspectiva art.36 din Codul de procedură civilă, reclamanta justifică calitate procesuală activă în cauză, existența sau inexistența dreptului afirmat constituind o chestiune de fond.

Cum în speță, litigiu a fost soluționat și pe fondul cauzei, cu înlăturarea considerentelor vizând lipsa calității procesuale active a reclamantei, se va proceda la analiza celorlalte motive de apel.

2. Pe fondul cauzei.

2.1. Din extrasul de cartea funciară depus la dosarul cauze reiese că întabularea dreptului de proprietate al intimatei PORR. asupra imobilului în litigiu s-a făcut în baza legii.

2.2. Cu referire la nelegala întabulare a dreptului de proprietate al bisericii ortodoxe asupra lăcașelor de cult în temeiul Decretului nr. 358/1948.

Prin art.37 din Decretul nr.177/4.08.1948 pentru regimul general al cultelor religioase s-au prevăzut următoarele:

Dacă cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunității locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul său, proporțională cu numărul credincioșilor care au părăsit-o și această parte proporțională se strămută tot de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii credincioși.

Dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni), cum și edificiile anexe, aparțin de drept comunității locale a cultului nou adoptat, cealaltă avere cuvenindu-se celor două comunități locale în proporția arătată la alineatul precedent.

Dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) și edificiile anexe; această despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei.

Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului.

Cultul greco-catolic s-a desființat, prin Decretul nr. 358 din 2 decembrie 1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, legiuitorul de la acea vreme statuând în modul următor:

Art. 1 - În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din Decretul nr.177/1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregațiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 - Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.

Potrivit Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, averea acestui cult, cu excepția averii fostelor parohii, a trecut de drept, în puterea legii, la stat. Averea fostelor parohii, în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 a trecut, tot de drept, la cultul la care au aderat credincioșii. Deci transferul proprietății de la Cultul Greco Catolic la Cultul Ortodox a operat în puterea legii, odată cu trecerea credincioșilor la Cultul Ortodox.

Privită din această perspectivă, trecerea lăcașului de cult, în anul 1948, în favoarea Bisericii ortodoxe, apare ca o dobândire de drept a proprietății în temeiul legii în vigoare la acea dată.

Pe de altă parte, corespunde adevărului că trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una pe deplin voluntară, cu respectarea libertății conștiinței și a libertății religioase, așa cum prevede art. 27 din Constituția anului 1948, în vigoare la acea dată și art. 1 alin. (1) din Decretul nr.177/1948, fiind bine știut că prin Decret nr. 358/1948, cultul greco-catolic a fost desființat abuziv, acest ultim act normativ fiind abrogat imediat după înlăturarea regimului comunist, prin Decretul-lege nr. 9/1989.

Aceste "evenimente istorice" din viața cultului greco-catolic nu schimbă însă cu nimic datele problemei din punct de vedere juridic, în sensul celor arătate, deoarece Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, a rămas în vigoare o lungă perioadă de timp, până la abrogarea sa, prin Legea nr. 489/2006.

Art. 38 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948 prevedea că "trecerea de la un cult la altul sau părăsirea unui cult sunt libere", iar "dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, lăcașul de cult aparține de drept comunității locale a cultului nou adoptat (...)" - potrivit art. 37 alin. (2), din același act normativ.

Articolul 37 din Decretul nr. 177/1948 nu prevede că doar trecerea de bună voie a credincioșilor de la un cult la altul are ca efect transmiterea proprietății de la cultul părăsit la cel adoptat. Textul este în egală măsură aplicabil și atunci când unui cult i s-a retras recunoașterea potrivit art.33 din același act normativ, iar credincioșii au fost nevoiți să adere la un alt cult.

În consecință, întabularea dreptului de proprietate a Bisericii Ortodoxe Române fiind făcută în baza legii, cu respectarea cerințelor acesteia, nu se impune nici anularea încheierii de CF și nici rectificarea cărții funciare în sensul solicitat de reclamanta apelantă. Art. 34 din DL 115/1938 nu este aplicabil, întrucât rectificarea unei intabulări se poate cere dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile, ceea ce nu este cazul în speță.

2.3 Prin Decretul-lege nr.126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului greco-catolic).

Potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situația lăcașelor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri".

Art.3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005 în sensul că, au fost adăugate alte trei alineate, iar la alin. (2) se prevede că:" în situația în care nu se ajunge la nici un rezultat în procedura prealabilă, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun".

Trebuie remarcat că, în litigiile de natura celui de față, privind restituirea lăcașelor de cult și a celor parohiale, normele generale cuprinse în art.480 și urm. Cod civil se completează cu cele cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr.126/1990, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate potrivit principiului specialia generalibus derogant. Cu alte cuvinte,, potrivit acestui principiu de drept, în dreptul intern, atunci când un raport juridic este reglementat atât de norme speciale, cât și prin norme generale, conflictul dintre aceste dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii speciale.

Sintagma cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr.126/1990, potrivit căreia în situația în care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din același text nu ajunge la nici un rezultat, "partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun" nu înseamnă că partea interesată de formularea unei cereri de restituire a lăcașelor de cult și a caselor parohiale, adresate justiției, poate promova o acțiune în revendicare de drept comun, potrivit art.480 Cod civil, cu ignorarea normelor speciale, ci că procedura prealabilă este continuată cu procedura jurisdicțională, care însă se desfășoară tot potrivit normei speciale, respectiv că soluționarea acestor litigii se desfășoară tot în cadrul dispozițiilor Decretului-lege nr.126/1990 "ținând seama de voința credincioșilor" din comunitatea care deține imobilul, care, în speță, sunt majoritari credincioși ortodocși.

În privința conflictului dintre legea specială și dreptul comun dreptul intern, în soluționarea raporturilor litigioase de natura celui de față, se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în sensul că acesta se soluționează în favoarea legii speciale, sens în care au fost pronunțate mai multe decizii, care au caracter obligatoriu pentru instanțele de drept comun, prin care s-a analizat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr.126/1990.

Deci, contrar susținerilor apelantei, nu se poate imputa instanței de apel că a procedat la soluționarea eronată a acțiunii în revendicare ca urmare a interpretării greșite a dispozițiilor art.3 alin.(1) din Decretul-lege nr.126/1990, raportând dorința credincioșilor aparținând unui anumit cult religios la numărul acestora.

În pofida susținerilor apelantei, sintagma "dorința credincioșilor" din conținutul textului legal sus-menționat nu poate fi altfel interpretată decât în sensul reținut de instanța de fond, și anume că prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioșilor aparținând cultelor ce își dispută un anumit lăcaș de cult.

Interpretarea normei legale este corectă, fiind în acord cu dispoziția constituțională referitoare la libertatea religioasă; se concretizează și prin aceea că orice persoană își poate alege religia și o poate schimba, situație în raport de care în mod corect instanța de fond a prezumat că o persoană, având libertatea să adere la orice religie, va dori ca bunurile care servesc practicării cultului religios pe care l-a ales să fie deținute de acel cult, pentru că, alegând un anumit cult, să îl și poată practica.

Din această perspectivă constituțională, se poate deduce că, din momentul intrării în vigoare a Decretul-lege nr.9/1989 prin care a fost recunoscută oficial Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolică), credincioșii ortodocși din parohia intimatei au avut posibilitatea, să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic. Or, nefăcând această opțiune, se prezumă că au dorit să aparțină în continuare cultului ortodox și, totodată, că dorința lor în ceea ce privește lăcașul de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparțină cultului ortodox.

Față de această reglementare cu caracter special, în mod corect, instanța de fond, fiind investită cu o acțiune în revendicare a lăcașului de cult, a constatat și a dat eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunul (majoritari ortodoxi, așa cum reiese din adresa nr…/2015 emisă de Institutul Național de Statistică- Direcția Generală de Statistică H.), făcând totodată o analiză temeinică a contextului istoric și social, a contribuțiilor financiare la edificarea respectivului imobil, a modului în care clădirea a fost utilizată și a modului în care s-a dezvoltat structura comunității locale.

Reținerea acestui criteriu nu implica extinderea cadrului procesului în sensul indicat de apelantă, cu referire la comunitatea locală a credincioșilor ortodocși, fiind suficientă administrarea probei cu înscrisul menționat mai sus la care face referire corect prima instanță.

2.4. Cu referire la instituirea criteriului de preferință a dorinței credincioșilor în jurisprudența instanței supreme s-a statuat că este un aspect de opțiune a legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobilele cu o anumită afectațiune (lăcașe de cult de cult) instanța de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii. (Dec.3350/27.11.2014, 2154/14.07.2014)

De altfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la art. 3 din Decretul nr.126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe acela al libertății cultelor religioase (Dec. nr. 23/1993, 127/1994, 804/2012).

Relevante în acest sens sunt argumentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.

Astfel, analizând conformitatea cu Constituția a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr.126/1990, instanța de contencios constituțional s-a referit la criteriul prevăzut de aceste dispoziții legale, cel al "dorinței credincioșilor", calificându-l drept criteriu social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, cu referire la același criteriu legal vorbind despre voința majoritară, respectiv opțiunea majorității enoriașilor.

În acest sens, în considerentele deciziei evocate, instanța de contencios constituțional a reținut că, "În ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunurile care, prin însăși construcție, sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult, legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul 1948 (Decretul nr. 358/1948), iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate."

Cu privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, Curtea Constituțională a statuat că "este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertății cultelor religioase."

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr.9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptățile și încălcările drepturilor omului făcute prin legi și decrete ale dictaturii comuniste. Reglementările art.3 din Decretul-lege nr.126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituționale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituție, conform căruia statul român este un "stat de drept, democratic și social", cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat prin dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3).

Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a statuat că democrația presupune și aplicarea principiului majorității, or, din teza ultimă a art. 3, "ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri", rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor.

Curtea a mai reținut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție, dar și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a unui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinței lor.

Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispozițiilor art. 54 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietății, s-ar face abstracție de opțiunea majorității, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale.

O asemenea măsură ar încălca prevederile art. 29 din Constituție, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepțiuni ale sale - cult ca asociație, organizație religioasă și cea privind ritualul practicat, precum și dispozițiile constituționale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 - "libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc" - și alin. (4) al aceluiași articol - "în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucât astfel ar fi de natură a se impune majorității voința unei minorități,,.

Potrivit Curții Constituționale (Decizia nr.127/1994), "acțiunea în revendicare privind lăcașurile de cult și casele parohiale nu ar putea fi soluționată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ține seama de actele normative speciale - Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 și Decretul - Lege nr. 126/1990 - iar "soluționarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situației juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor";.

Învestită cu o astfel de cerere, instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special.

Ca atare, nu poate fi primită susținerea apelantei potrivit căreia criteriul referitor la dorința credincioșilor se raportează numai la faza prealabilă a acțiunii în revendicare și anume la faza desfășurată între comisiile mixte.

Se mai reține că o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-o măsură care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acesteia.

Or, restituirea bunurilor care au aparținut Bisericii Greco - Catolice, fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.

Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Raicu împotriva României).

Curtea de Apel, reține că instituirea prin legea specială a criteriului voinței credincioșilor nu reprezintă o încălcare a art.6 ori a art. 14 din C.E.D.O., sau a art. 1 din primul protocol la CEDO, după cum afirmă reclamanta, ci face parte din condițiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze printr-un act normativ special - Decretul - Lege nr. 126/1990 - situația juridică și condițiile de restituire a lăcașurilor de cult și caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.

Or, în jurisprudența sa, în mod constant C.E.D.O. a afirmat că, așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nici o restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Van der Musele împotriva Belgiei, Slivenko împotriva Letoniei).

Prin urmare, reieșind că numărul enoriașilor de religie ortodoxă din localitățile R…, este covârșitor superior celor de alte religii, în mod corect tribunalul, aplicând dispozițiile art.3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, indicate drept temei legal al cererii de chemare în judecată chiar de către reclamantă, a respins pretențiile acesteia de recunoaștere a dreptului de proprietate, de restituire a acestora și de rectificare a mențiunilor din cartea funciară a localității.

2.5.Nici susținerile privind invocarea titlului său de proprietate asupra lăcașului de cult revendicat pe calea dreptului comun, care ar fi impus admiterea acțiunii în revendicare, nu pot fi primite.

Fără a pierde din vedere considerentele expuse deja relativ la incidența normelor speciale în materie, reclamanta nu este proprietara tabulară a imobilului litigios, situație în care nu poate avea câștig de cauză nici în acțiunea în revendicare fundamentată pe dispozițiile art. 480 Cod civil (1865). Prin definiție, această acțiune este aceea prin care reclamantul - proprietar, neposesor - cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat, aflat în posesia pârâtului - posesor, neproprietar. Or, reclamanta nu se află în situația de a invoca prev. art. 480 Cod Civil (1865), întrucât ea nu este proprietară de carte funciară asupra bunului litigios, care se află în proprietatea pârâtei și având în vedere faptul că imobilul din litigiu este supus regimului de carte funciară, potrivit dispozițiilor Decretului-lege nr. 115/1938 și ale Legii nr. 7/1996.

Cu referire la imobilele (terenuri) care au făcut obiectul Legii nr. 18/1991 - legea fondului funciar -, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr.169/1997), se impune a face precizarea că în mod corect prima instanță a arătat faptul că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestora, respectiv atacarea actele administrative emise în această procedură este o procedură specială ce se impunea a fi urmată de părțile interesate.

2.6.Referirea apelantei la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-au admis acțiuni similare în restituirea lăcașurilor de cult aparținând cultului greco-catolic este infirmată de jurisprudența recentă (după 2012) a aceleiași instanțe, în sens contrar, fiind menținute soluții de respingere a acțiunilor; ocazie cu care s-a confirmat faptul că criteriul prevăzut la art. 3 din Decretul Lege nr.126/1990 urma să fie aplicat în cadrul procedurilor privind restituirea lăcașelor de cult (dec.nr.3350, 2154/2014)

2.7 În fine, cu referire la jurisprudența CEDO, este de menționat că prin Hotărârea CEDO din 12.01.2010 ( rămasă definitivă la 12.04.2010 ) pronunțată în cauza Parohia Greco - Catolică S.B. contra România, Statul român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 paragraf 1 (dreptul de acces la justiție ) și a art. 14 (interzicerea discriminării) ale Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru faptul că instanțele naționale respinseseră ca inadmisibilă o acțiune formulată în același cadru legal ca și cea de față.

În acest caz, Curtea a examinat cadrul legislativ care a existat anterior modificărilor aduse textului art. 3 din Decretul Lege nr.126/1990 prin Ordonanța nr.64/2004 și Legea nr. 182/2005, deci, înainte de posibilitatea prevăzută în mod clar de aceste modificări de inițierea unei astfel proceduri judiciare bazate pe dispozițiile de drept comun.Ulterior însă, la data de 19 mai 2015, Curtea, a examinat aplicarea noului cadru legislativ, în cauza Parohia greco-catolică Lupeni și alții c. României, în care acțiunea în revendicare a reclamantei fusese respinsă de către instanțele naționale, ca neîntemeiată făcând aplicarea, printre altele, a criteriului voinței majorității credincioșilor.

Curtea statuează că reclamanții nu au fost privați de dreptul la o hotărâre cu privire la fondul pretențiilor în ceea ce privește dreptul lor de proprietate asupra unui locaș de cult, prin urmare nu a existat o încălcarea a art.6 din Convenție din perspectiva accesului la justiție (parag.106, 107). Mai reține, că este adevărat că, timp de câțiva ani (2007-2012), a existat o incertitudine juridică cu privire la oportunitatea aplicării sau nu a criteriului prevăzut de legea specială, însă, începând cu anul 2012, atât Curtea Constituțională cât și Înalta Curte de Casație și Justiție și-au aliniat pozițiile și au confirmat faptul că criteriul prevăzut la art.3 din Decretul Lege nr.126/1990 urma să fie aplicat în carul procedurilor privind restituirea lăcașului de cult (parag.125).

2.8. Față de considerentele expuse, apreciind legală și temeinică sentința primei instanțe, Curtea, în temeiul art. 480 din Noul cod de procedură civilă, va respinge ca nefondat apelul declarat în cauză de reclamantă.

← Expropriere. despăgubiri. prejudiciu cert.. Jurisprudență...  Contestaţie în anulare. admisibilitate. noţiunea de... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Acţiune în revendicare lăcaş de cult.. Jurisprudență Revendicare (acţiuni, bunuri, drepturi); Situaţii la divorţ