Acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţel
| Comentarii |
|
Din dezvoltarea motivelor de recurs exprimate, reluate prin concluziile scrise - cu privire la care recurenta, prin reprezentant, susţine în concluziile orale, că ar viza criticile prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C.proc.civ., Curtea observă că recurenta nu face decât să conteste starea de fapt reţinută de tribunal în baza raportului de expertiză întocmit în cauză, prin prisma conţinutului înscrisurilor depuse în probaţiune în faţa instanţelor de fond şi de recurs, concluzionând spre aceea că, la măsurătorile în baza cărora s-a întocmit lucrarea de specialitate, nu ar fi participat niciun organ silvic şi subliniind că admiterea acestor critici ar impune constatarea nulităţii absolute a hotărârii atacate. Analizând şi cererea de recurs formulată de aceeaşi parte la data de 31.07.2008 împotriva sentinţei civile nr. 736 din 19.06.2008 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş (calificată prin decizia civilă nr. 1160/R din 24.06.2010 a Curţii de Apel, drept apel, şi trimisă spre rejudecare la acelaşi tribunal, în complet legal constituit), Curtea constată că ea cuprinde, în esenţă, critici identice privind starea de fapt reţinută de prima instanţă, stare de fapt care a fost însă confirmată de către tribunal, care a constatat legalitatea şi temeinicia hotărârii de fond. Or, în recurs, sub pretextul încadrării criticilor în oricare din prevederile art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ., nu se mai poate repune în discuţie probatoriul administrat, iar în raport de dispoziţiile sus-menţionate, criticile de netemeinicie aduse hotărârii recurate nu mai pot conduce la modificarea acesteia, cu atât mai mult cu cât, înscrisurile depuse la dosar în această fază procesuală nu sunt noi, ci datează din perioada sesizării primei instanţe cu acţiunea în revendicare, recurenta nejustificând de ce partea interesată, OSV, în administrarea şi posesia căruia se află terenul în litigiu, fiind obligat efectiv la eliberarea lui, nu a formulat apel şi nu s-a prevalat de ele în vederea soluţionării căii de atac, de către tribunal. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de intimata Primăria C, cu trimitere la decizia nr. 33/9.06.2008 a Secţiilor Unite ale Î.C.C.J. în recurs în interesul legii, prin care s-ar fi declarat inadmisibile acţiunile în revendicare pentru imobilele ce fac obiectul unor legi speciale de restituite, Curtea reţine următoarele: Recurenta face trimitere la o decizie pronunţată în interesul legii, prin care Î.C.C.J. s-a pronunţat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, considerând că situaţia premisă se regăseşte în speţa dedusă judecăţii. Însă, aşa cum reiese din înscrisurile dosarului, în speţă, terenul nu a făcut obiectul vreunei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, ci, în legătură cu o parte din acesta, s-a susţinut că ar fi făcut obiectul altor legi de reparaţie, respectiv Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005(în acest sens recurenta a depus în recurs Hotărârea nr. 265/07.06.2007 emisă de Comisia Judeţeană Argeş pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole şi forestiere). Deosebit, chiar şi în situaţia în care recurenta nu ar fi făcut confuzie între obiectul recursului în interesul legii şi obiectul cauzei deduse judecăţii, acceptând că s-ar fi referit la Legea nr. 247/2005 prin prisma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, iar aceasta ar fi fost aplicabilă în speţă, ori că principiile subliniate în considerentele deciziei, având un caracter general s-ar impune a fi avute totuşi în vedere, Curtea urmează a observa că Î.C.C.J., în decizia sus-menţionată, contrar celor susţinute de recurentă, nu a recomandat respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, ci a subliniat tocmai necesitatea analizării în concret a fiecărei cauze.
Secţia Civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 12 din 4 ianuarie 2011
Asupra recursului civil de față:
Constată că, prin sentința civilă nr. 736/19.06.2008, Judecătoria CA a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele Comuna C, județul A și Primăria Comunei C, reprezentată prin primar II, în contradictoriu cu pârâții RNPR- prin DSP și OSV, a obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor terenul în suprafață totală de 186,868 ha., din care: 13,828 ha. în pct. „M” și 173,40 ha. în pct. „C”, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză completat - planurile de situație nr. 2 și nr. 5, ce fac parte integrantă din prezenta hotărâre și a luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că din examinarea amenajamentelor silvo-pastorale, întocmite în anul 1950, a rezultat că reclamantele au deținut în proprietate golurile alpine din muntele C cu o suprafață totală de 435 ha., din care pășunabilă 265 ha, și din muntele P cu o suprafață totală de 394 ha., din care pășunabilă 183 ha.
în anul 1982, între Primăria Comunei C și pârâți a operat un schimb de terenuri în baza Decretului prezidențial nr. 210/1982. Din suprafața de 249,9 ha. teren forestier situat în muntele Comarnic, predat pârâților în baza ordinelor nr. 140/24.12.1983 emis de M.A.I.A. și respectiv nr. 439/26.12.1983 emis de MA, Primăria Comunei C a primit în schimb numai suprafața de 62,5 ha. în pct.„M”, față de suprafața de 76,50 ha. menționată în protocolul încheiat între Consiliul Popular al Comunei C și Ocolul Silvic V.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză completat, OSV a predat Comunei C în punctul ,,M” suprafața totală de 62,672 ha. teren pășune, în loc de 76,50 ha. cât este prevăzut în actul de schimb conform Decretului nr. 210/1982. Restul suprafeței de pădure de 173,40 ha. din muntele Comarnic nu a făcut obiectul schimbului în baza decretului sus-menționat, fiind trecută abuziv în administrarea OSV.
Conform art. 480 C.civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Instanța de fond a constatat că reclamantele și-au dovedit cu acte dreptul de proprietate, în temeiul textului de lege sus-menționat, drept pentru care a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor terenul în suprafață totală de 186,868 ha. din care: 13,828 ha. în pct. „M” și 173,40 ha. în pct. „C”, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză completat - planurile de situație nr. 2 și nr. 5.
A luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.
împotriva acestei sentințe a formulat recurs RNAPR prin DSP, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că instanța nu a avut în vedere că terenurile ce au făcut obiectul schimbului au fost compensate, așa încât comuna C a primit în plus 2-3 ha., așa cum rezultă din expertiza întocmită în fața instanței de fond. Cât despre punctul „M”, se arată că terenul primit de Comuna C a suferit fenomenul de împădurire naturală în margine de masiv, așa încât întreaga proprietate este deținută de reclamantă, măsurătoarea nefiind făcută cu participarea organelor silvice.
Prin decizia civilă nr. 2180/R/15.12.2008, Tribunalul A, admițând recursul, a respins acțiunea ca nefondată.
S-a motivat în sensul că reclamanta nu-și dovedește calitatea de proprietar asupra terenului revendicat, întrucât Anexa nr. 1, întocmită de OSV, și nici planul de exploatare a pășunii întocmit în anul 1957, care privește comuna O, iar nu comuna C, nu constituie act translativ de proprietate. Se conchide că potrivit Protocolului încheiat în anul 1990, ocolul silvic a predat comunei C suprafața totală de 629 ha., preluată prin Decretul nr. 72/1983, fiind astfel în posesia reclamantei-intimate.
împotriva acestei decizii, în termen, reclamanta Comuna C a formulat recurs, criticând-o pentru greșita calificare a căii de atac și, deci, greșita compunere a instanței de judecată, motiv prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., arătându-se că valoarea terenului revendicat este de 408.000 lei, cu mult peste cea limită prevăzută de dispozițiile art. 2821 C.proc.civ.
Alte critici au vizat lipsa oricărei obiecțiuni și contestări a dreptului de proprietate din partea pârâtei, singurul motiv de critică fiind greșita întocmire a expertizei pe limita arboretului și neparticiparea vreunui reprezentant al pârâtei, dar și greșita respingere în tot a acțiunii în ciuda faptului că OSV nu a formulat apel, față de acesta hotărârea rămânând definitivă și irevocabilă.
Prin decizia civilă nr. 1160/R/24.06.2010, Curtea de Apel P a admis recursul formulat de Comuna C, a casat decizia civilă nr. 2180/R/15.12.2008 și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal pentru soluționarea apelului în complet legal constituit.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a apreciat că, în raport de valoarea terenului revendicat - stabilită prin expertiza efectuată în fond la suma de 408.000 lei - precum și de dispozițiile art. 2821 C.proc.civ., apelul era calea de atac prevăzută de lege pentru a critica soluția pronunțată de către instanța de fond, iar nu recursul, așa cum a apreciat tribunalul, fără a prezenta vreun motiv pentru care s-a găsit legal investit.
în rejudecare, Tribunalul A, în vederea soluționării apelului, a analizat cauza numai în limitele arătate în motivarea apelului, conform art. 292 alin. (1) C.proc.civ.
Potrivit apelului (calificat astfel de Curtea de Apel P, din recurs) declarat de RNPR, prin DSP, criticile pe care această apelantă le-a adus sentinței instanței de fond au privit următoarele aspecte:
Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că în anul 1982 între Primăria comunei C și OSV a operat un schimb de terenuri, conform Decretului prezidențial nr. 210, pentru o parte de teren, restul de 173,4 ha. din punctul C fiind compensată pe raza județului A sau între județe.
în ceea ce privește terenul din punctul „M”, apelanta a arătat că în urma măsurătorilor a rezultat că suprafața efectivă este de 62,6723 ha., cu mult mai mică decât parcelele prevăzute ca predate în anul 1982, astfel că se poate aprecia că măsurătoarea a fost făcută greșit, în limita arboretului, limită modificată în prezent din pricina împăduririlor naturale ce s-au produs în marginea de masiv.
Se conchide în sensul că aceste constatări neconforme cu realitatea au fost posibile datorită faptului că reprezentanți ai OSV nu au participat la măsurătoare.
De altfel, aceste considerente au fost sintetizate de către Curtea de Apel, cu prilejul redactării deciziei civile nr. 1160/R/24.06.2010, în următoarele motive:
„Instanța nu a avut în vedere că terenurile ce au făcut obiectul schimbului au fost compensate, așa încât comuna C a primit chiar în plus 2-3 ha., așa cum rezultă din expertiza întocmită în fața instanței de fond. Cât despre punctul „M” se arată că terenul primit de Comuna C a suferit fenomenul de împădurire naturală în margine de masiv, așa încât întreaga proprietate este deținută de reclamantă, măsurătoarea nefiind făcută cu participarea organelor silvice.”
Față de toate cele ce preced, tribunalul a constatat că prin motivele de apel se contestă însuși dreptul de proprietate al reclamantei asupra vreunei suprafețe de teren în plus, apelanta arătând că pe tot terenul care a făcut obiectul Protocolului încheiat în anul 1990 intimata se află în posesie. în concret, apelanta a criticat soluția în raport de expertiza pe care aceasta s-a întemeiat, în sensul că măsurătorile care ar fi determinat suprafața revendicată s-ar fi efectuat incorect și în lipsa reprezentanților săi.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 295 C.proc.civ., instanța de apel a verificat, numai în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Tribunalul A - Secția civilă, prin decizia nr. 155 din 15.10.2010, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta RNPR - prin DSP și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante.
Pentru a se pronunța în acest sens, tribunalul a reținut că, la primul termen de judecată, pârâta RNP, prin DSA, a formulat cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare. Dând eficiență dreptului la apărare de care beneficiază părțile în procesul civil, instanța de judecată a dat curs cererii pârâtei Regii și în temeiul art. 156 alin. (1) C.proc.civ. a acordat un alt termen de judecată, amânând cauza.
Cu toate acestea, în fond, pricina s-a derulat pe parcursul a 10 (zece) termene de judecată, fără ca vreunul dintre reprezentanții pârâtei să fie prezenți - procedura fiind legal îndeplinită.
Astfel, s-a apreciat că lăsând ca procesul să curgă împotriva sa, pârâta și-a asumat și însușit fiecare act de procedură efectuat în cauză și fiecare dispoziție luată de către instanță. De asemenea, s-a constatat că aceasta nu și-a exprimat poziția față de acțiunea reclamantelor formulând întâmpinare.
Expertiza a fost încuviințată ca probă în cauză la data de 4.10.2007 și tot cu această dată s-au fixat obiectivele, ocazie cu care pârâta nu a depus diligențe pentru a formula, în scris, obiective proprii prin care să fie relevate aspectele de fapt pretinse ulterior prin exercitarea căii de atac.
De asemenea, s-a apreciat că neinteresat s-a comportat pârâta și față de împrejurarea că în contra rezultatelor expertizei aceasta nu a formulat nicio obiecțiune, probabil pentru că aceasta a fost prezentă, prin reprezentanții săi, atât la prima expertiză, cât și la cea efectuată după admiterea obiecțiunilor formulate de reclamante (aceasta rezultând din pagina a doua a fiecărui raport de expertiză) și a fost de acord explicit cu constatările și concluziile expertului. Se citează: „Analizând împreună cu reprezentanții DSP și OSV situația parcelelor de teren ce trebuiau predate către Primăria Comunei C, am constatat că acestea nu s-au predat în totalitate, existând în prezent în fondul forestier al Ocolului (..). Această situație s-a analizat de către toți reprezentanții DSP și ai OSV .. aceștia recunoscând realitatea și veridicitatea celor arătate mai sus”.
Prin urmare, s-a constatat că susținerea apelantei în sensul că neprezentarea sa la măsurători a permis expertului să favorizeze reclamanta prin constatările sale, nu subzistă în cauză, fiind respinsă ca nefondată, pe de o parte pentru că aceasta nu-și poate invoca propria culpă (absența) în apărarea drepturilor sale, iar pe de alta pentru că reprezentanți ai apelantei s-au deplasat în teren și au participat efectiv la expertiză, fiind în plus de acord cu concluziile acesteia.
Astfel se explică de ce OSV, în administrarea și posesia căruia se află terenul în litigiu, fiind obligat efectiv la eliberarea lui, nu a formulat apel (recurs la momentul 4.08.2008), în ceea ce îl privește pe acesta hotărârea rămânând definitivă.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta DSA, criticând hotărârea tribunalului din perspectiva greșitei interpretări a probei cu expertiză administrate.
Astfel, în mod greșit tribunalul a reținut, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, că OSV a predat Comunei C în pct. „M” suprafața totală de 62,672 ha. teren pădure, în loc de 76,50 ha., cât este prevăzut în actul de schimb conform Decretului nr. 210/1982, iar restul suprafeței de pădure de 173,40 ha. din muntele Comarnic a trecut abuziv în administrarea OSV, nefăcând obiectul schimbului în baza decretului sus-menționat.
în fapt, în anul 1982, între Primăria Comunei C și O. S. V s-a operat un schimb de terenuri în baza Decretului prezidențial nr. 210/1982. Diferența de suprafață de 173,4 ha. dintre suprafața totală de 249 ha. predată în pct. „Comarnic” și 76,5 ha. primită în pct. „M” a fost compensată în cadrul județului A sau între județe.
Suprafața rezultată în urma măsurătorilor din cadrul expertizei în pct. „M” de 62,6723 ha. este mult mai mică decât suprafața parcelelor respective predate în anul 1982. Suprafața predată în afara protocolului încheiat între O. S. V și Primăria C - u.a. 23 este mult mai mare de 777 m.p., aceasta fiind de circa 2-3 ha.
Având în vedere că suprafața determinată la expertiză în pct. „M” este mult mai mică decât cea din prevederile amenajamentului, recurenta presupune că această măsurătoare a fost făcută la limita arboretelui, iar această limită s-a schimbat din cauza împăduririlor naturale în marginea de masiv, suprafață pe care sunt proprietare în prezent Primăria Comunei C și pe care parțial o mai cer încă o dată.
De asemenea, se susține că la măsurătoarea respectivă nu a participat niciun organ silvic.
La data de 3.01.2011 RNPR - DSA a depus concluzii scrise, în cuprinsul cărora a reiterat criticile din cererea de recurs, mai puțin aceea referitoare la neparticiparea vreunui organ silvic la măsurătoarea terenului.
La termenul din 4.01.2011 RNPR - DSA a depus Hotărârea Comisiei Județene de Fond Funciar A nr. 265/7.06.2007.
La același termen de judecată, recurenta a depus o notă de ședință prin care a invocat direct în recurs excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de Primăria Comunei C, întemeiată pe decizia nr. 33/9.06.2008 a Secțiilor Unite ale î.C.C.J..
La același termen de judecată, 4.01.2011, intimații-reclamanți au depus note scrise, solicitând în primul rând respingerea recursului ca nemotivat, iar în subsidiar ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și având în vedere actele și lucrările dosarelor de fond, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Exercitarea căii de atac a recursului presupune, în ceea ce privește soluțiile care pot fi pronunțate de instanța ierarhic superioară, casarea sau modificarea hotărârii atacate doar pentru motive de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ., putând fi invocate și puse în dezbaterea părților, din oficiu, de către instanța de recurs, doar motive de ordine publică.
Din dezvoltarea motivelor de recurs exprimate, reluate prin concluziile scrise - cu privire la care recurenta, prin reprezentant, susține în concluziile orale, că ar viza criticile prevăzute de art. 304 pct.7, pct. 8 și pct. 9 C.proc.civ., Curtea observă că recurenta nu face decât să conteste starea de fapt reținută de tribunal în baza raportului de expertiză întocmit în cauză, prin prisma conținutului înscrisurilor depuse în probațiune în fața instanțelor de fond și de recurs, concluzionând spre aceea că, la măsurătorile în baza cărora s-a întocmit lucrarea de specialitate, nu ar fi participat niciun organ silvic și subliniind că admiterea acestor critici ar impune constatarea nulității absolute a hotărârii atacate.
Analizând și cererea de recurs formulată de aceeași parte la data de 31.07.2008 împotriva sentinței civile nr. 736 din 19.06.2008 pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș (calificată prin decizia civilă nr. 1160/R din 24.06.2010 a Curții de Apel, drept apel, și trimisă spre rejudecare la același tribunal, în complet legal constituit), Curtea constată că ea cuprinde, în esență, critici identice privind starea de fapt reținută de prima instanță, stare de fapt care a fost însă confirmată de către tribunal, care a constatat legalitatea și temeinicia hotărârii de fond.
Or, în recurs, sub pretextul încadrării criticilor în oricare din prevederile art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ., nu se mai poate repune în discuție probatoriul administrat, iar în raport de dispozițiile sus-menționate, criticile de netemeinicie aduse hotărârii recurate nu mai pot conduce la modificarea acesteia, cu atât mai mult cu cât, înscrisurile depuse la dosar în această fază procesuală nu sunt noi, ci datează din perioada sesizării primei instanțe cu acțiunea în revendicare, recurenta nejustificând de ce partea interesată, OSV, în administrarea și posesia căruia se află terenul în litigiu, fiind obligat efectiv la eliberarea lui, nu a formulat apel și nu s-a prevalat de ele în vederea soluționării căii de atac, de către tribunal.
în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de intimata Primăria C, cu trimitere la decizia nr. 33/9.06.2008 a Secțiilor Unite ale î.C.C.J. în recurs în interesul legii, prin care s-ar fi declarat inadmisibile acțiunile în revendicare pentru imobilele ce fac obiectul unor legi speciale de restituite, Curtea reține următoarele:
Recurenta face trimitere la o decizie pronunțată în interesul legii, prin care î.C.C.J. s-a pronunțat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, considerând că situația premisă se regăsește în speța dedusă judecății.
însă, așa cum reiese din înscrisurile dosarului, în speță, terenul nu a făcut obiectul vreunei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, ci, în legătură cu o parte din acesta, s-a susținut că ar fi făcut obiectul altor legi de reparație, respectiv Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 (în acest sens recurenta a depus în recurs Hotărârea nr. 265/7.06.2007 emisă de Comisia Județeană Argeș pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și forestiere).
Deosebit, chiar și în situația în care recurenta nu ar fi făcut confuzie între obiectul recursului în interesul legii și obiectul cauzei deduse judecății, acceptând că s-ar fi referit la Legea nr. 247/2005 prin prisma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, iar aceasta ar fi fost aplicabilă în speță, ori că principiile subliniate în considerentele deciziei, având un caracter general s-ar impune a fi avute totuși în vedere, Curtea urmează a observa că î.C.C.J., în decizia sus-menționată, contrar celor susținute de recurentă, nu a recomandat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, ci a subliniat tocmai necesitatea analizării în concret a fiecărei cauze.
Astfel, instanța supremă a făcut trimitere în analiza efectuată, atât la Constituția României care, în art. 21 consacră accesul liber la justiție, cât și la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 care, în art. 6 garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei), iar în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional garantează oricărei persoane fizice sau juridice dreptul la respectarea bunurilor sale, lăsând totodată dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor.
în acest sens, î.C.C.J. a subliniat, cu privire la raportul dintre legea internă și Convenție, că problema dreptului de acces la un tribunal trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Adoptarea reglementării speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, s-a reținut că nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.
Sub cel de-al doilea aspect criticat, al unui potențial conflict între art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție și procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, î.C.C.J. a recomandat să se analizeze, de asemenea, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Or, din perspectiva celor susmenționate, se poate lesne observa, că atât judecătoria, cât și tribunalul, raportându-se la starea de fapt dedusă judecății și temeiul juridic invocat, în mod corect au analizat cauza pe fond, în baza probatoriului administrat, nemaiputând fi pus în discuție în acest stadiu procesual modul de apreciere a probelor, pentru considerentele deja exprimate.
în ceea ce privește singura critică din recursul recurentei, ce ar putea fi încadrată în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.proc.civ., respectiv în pct. 9, iar nu în pct. 7 sau pct. 8, privind neparticiparea vreunui reprezentant al recurentei la efectuarea măsurătorilor pe baza cărora a fost întocmită lucrarea de specialitate, Curtea reține că, pe parcursul soluționării cauzei în fața instanței de fond, recurenta, legal înștiințată în vederea efectuării expertizei, a fost reprezentată în teren, participând prin inginerii V.C. și N.E. la studierea concretă a amplasamentelor terenului solicitat de reclamantă, la analiza situației parcelelor, în prezența și a delegatului Primăriei comunei Cicănești.
Astfel tribunalul a constatat în mod corect că susținerea apelantei în sensul că neprezentarea sa la măsurători a permis expertului să favorizeze reclamanta prin constatările sale, nu subzistă în cauză, pe de o parte pentru că aceasta nu-și poate invoca propria culpă (absența) în apărarea drepturilor sale, iar pe de alta pentru că reprezentanți ai apelantei s-au deplasat în teren și au participat efectiv la expertiză, fiind în plus de acord cu concluziile acesteia.
Prezența reprezentanților recurentei este reflectată pe tot parcursul desfășurării expertizei de către ing. PI, în lucrarea de specialitate depusă la dosar fond, iar după depunerea lucrării recurenta nu a invocat, în condițiile art. 208 și următoarele C.proc.civ., acest motiv de nelegalitate ori altul care să conducă la concluzia că părții i-ar fi fost produs vreun prejudiciu, de neînlăturat decât prin anularea probei astfel administrate, așa cum în mod corect a reținut și tribunalul.
Prin urmare, față de cele reținute mai sus, în temeiul art. 312 C.proc.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta RNPR- DSA, împotriva deciziei nr. 155 din 15.10.2010, pronunțată de Tribunalul A, în dosarul nr. 1292/216/2007.
Văzând și dispozițiile art. 274 C.proc.civ., o va obliga pe recurentă la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți, reprezentând onorariu apărător ales, potrivit chitanței nr. 112 din 22.12.2010.
(Judecător Daniel Radu)
| ← Insesizabilitatea absolută şi totală a normei de hrană... | Procedură de preluare contestată de recurentul-reclamant sub... → |
|---|
