Efectele constatării neconstituţionalităţii unui text de lege care a constituit temeiul juridic al acţiunii
| Comentarii |
|
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, decizia prin care se constată neconstituţionalitate unei legi sau a unei ordonanţe, ori dispoziţiei unei legi sau unei ordonanţe, în vigoare, este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care îşi are incidenţa textul legal declarat neconstituţional. Alin. (3) al aceluiaşi text, face trimitere la situaţia în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care îşi încetează efectele juridice. În speţă, Curtea nu poate decât să constate că textul legal care a constituit temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, nu a fost modificat în perioada de 45 zile, care a urmat publicării deciziilor susmenţionate în Monitorul Oficial al României, prin urmare, acesta şi-a încetat efectele juridice. Pe de altă parte, reţine că pentru prejudiciul suferit prin privarea de libertate, reclamantul a beneficiat deja de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond, astfel încât, prin admiterea acţiunii în primă instanţă, acesta se regăseşte exact în situaţia dublă despăgubire pe care Curtea Constituţională a urmărit să o înlăture prin controlul de constituţionalitate săvârşit.
Secţia Civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2011
Asupra apelurilor civile de față:
Constată că, prin sentința civilă nr. 42/23.02.2010, T.A., Secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtul S.R.- prin M.F. și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 150.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța a reținut că reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 689/24.07.1970 pronunțată de T.M.B. la 5 ani închisoare pentru infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, infracțiuni prevăzute de art. 166 alin. (2) din Codul de procedură penală, fiind arestat din 6.07.1970, sentință menționată prin decizia penală nr. 876/11.09.1070 de către Tribunalul Militar Teritorial București.
La data de 15.04.1974, reclamantul a fost pus în libertate ca urmare a pronunțării Decretului Prezidențial nr. 26/1974.
Potrivit Hotărârii nr. 74/23.07.1990, emisă la Comisia pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 s-au acordat reclamantului drepturi bănești recalculate plus indemnizația lunară de câte 200 lei pentru fiecare an de în urmă de la data cererii prevăzute de art. 8 din acest act normativ fiind depuse în acest sens cuantumul acestei sume de către C.J.P.A. la data de 11.02.2010.
Potrivit art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009 constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută de art. 166 alin. (2) din Codul penal din 1968.
Prin urmare, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care reclamantul era obligat să solicite constatarea caracterului politic al condamnării de către instanța de judecată, astfel că a fost respinsă excepția de inadmisibilitate invocată de către pârât.
Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a reținut că mențiunea pe hotărârea judecătorească se va înscrie după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 1 pct. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009 și după eliberarea unei copii a acestei hotărâri judecătorești.
Cu privire la cuantumul și natura despăgubirilor solicitate de către reclamant, tribunalul a constatat că acesta și-a evaluat prejudiciul moral la suma de 15.000.000 lei, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată și analizat sub aspectul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care se poate solicita de către cel care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6.03.1945 - 12.12.1989 instanța de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legii obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a ținut seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză potrivit Decretului-lege nr. 118/1990.
De asemenea, în cauză s-a stabilit că nu sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a făcut dovada că reclamantul a beneficiat deja de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), c) din acest act normativ în urma exercitării căilor extraordinare de atac până la data intrării în vigoare împotriva hotărârii de condamnare politică.
S-a mai reținut că, în ceea ce-l privește pe reclamant, acesta nu a mai beneficiat și de alte drepturi de natura celor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru a fi avute în vedere la aprecierea cuantumului prejudiciului moral.
Cu privire la criteriile de apreciere a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, tribunalul a reținut că repararea integrală a acestora reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, consacrat de art. 998 C.civ.
Deși, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor legate, măsura în care acestea au fost lezate intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării etc., toate aceste criterii subordonându-se aprecierii - rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.
în cauză, reclamantul a suferit măsuri privative de libertate în perioada 6.07.1970 - 15.04.1974, timp în care a suferit consecințele psihice resimțite atât pe parcursul judecății, cât și a detenției legate de privarea de libertate și de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare a propriilor opinii într-o societate democratică, cu consecința afectării prestigiului social al acestuia și expunerea la disprețul public, cu statutul său de persoană condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni.
De asemenea, în perioada privării de libertate reclamantul a suferit și o atingere adusă onoarei și demnității persoanei precum și a personalității sale morale, iar după eliberarea sa prin decret prezidențial de grațiere, reclamantul a simțit în viața sa privată în continuare consecințe nelegale ale condamnării sale chiar și în plan profesional, unde a fost victima unei înscenări în urma căruia i s-a desfăcut contactul de muncă în mod netemeinic, așa cum s-a statuat prin sentința civilă nr. 4620/13.09.1990 a T.A.
Tribunalul a mai reținut că în raport de durata privării de libertate a reclamantului, intensitatea perceperii consecinței condamnării și atingerii adusă condiției sale umane, despăgubirile acordate potrivit Decretului - lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente pentru a acoperi integral prejudiciul moral suferit de reclamant.
Prin urmare, s-a reținut existența unui prejudiciu moral complex suferit de reclamant ca o consecință directă a lipsirii sale de libertate pe plan psihic, de imagine și relativ la viața sa privată și chiar la condiția umană de om liber cu drept la exprimarea propriilor opinii, motiv pentru care, statuând în echitate, prin aprecierea pertinentă a complexului material probator, tribunalul a dat o evaluare adecvată a daunelor morale compensatoare la suma de 150.000 lei, pentru consecința condamnării sale politice sens în care a obligat pârâtul la plata acestei sume pentru prejudiciul moral, cu consecința admiterii acțiunii potrivit art. 1 alin. (1) și 2 lit. j), art. 4, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
împotriva sentinței civile nr. 42/23.02.2010, pronunțată de T.A., au formulat apel atât pârâtul S.R.- prin M.F.P., cât și reclamantul B.V.
în apelul său, pârâtul S.R. prin M.F.P. a criticat sentința ca fiind netemeinică și nelegală, pronunțată fără a se avea în vedere apărarea instituției statului.
Astfel, instanța de fond, în mod greșit nu a constatat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât nu s-a făcut dovada caracterului politic al hotărârii judecătorești prin care a fost pronunțată condamnarea, iar pârâtul a fost obligat la plata sumei menționate fără a se motiva temeinic hotărârea luată, tribunalul rezumându-se la a reține în întregime aspectele expuse de reclamant în acțiune, fără alte dovezi, în lipsa unor probe concludente, pertinente și utile soluționării.
Reclamantul a fost condamnat în baza sentinței penale nr. 689/24.07.1970, pronunțată de T.M.B., în dosarul nr. 555/1970, definitivă prin decizia nr. 876/11.09.1970 a Tribunalului Militar Teritorial București, Secția recurs, în dosarul nr. 973/1970, în baza art. 166 alin. (2) Cod penal, prin urmare, condamnarea suferită de către reclamant nu se regăsește printre condamnările care constituie de drept condamnări cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Or, în aceste condiții, devin incidente în cauză dispozițiile art. 1 alin. (3) și (4), precum și dispozițiile art. 4 și 6 din același act normativ.
în ceea ce privește cuantumul sumei de 15.000.000 lei, pretinsă de reclamant cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la stabilirea cuantumului despăgubirilor ținându-se seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Cuantumul de 150.000 lei despăgubiri acordat de instanța de fond, nu a fost stabilit în mod legal, având în vedere că intimatul-reclamant nu a făcut dovada existenței unei acțiuni sau inacțiuni a Statului Român-prin M.F.P., care să-i fi provocat un prejudiciu ce nu putea fi recuperat decât pe baza promovării unei astfel de acțiuni.
Consideră apelantul că simpla solicitare a daunelor morale, fără să fie susținută și dovedită cu probe nu poate determina instanța de judecată să procedeze la acordarea lor către reclamant.
în cuantificarea prejudiciului moral trebuia să se aibă în vedere criterii subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciul real și efectiv produs.
Sub acest aspect este eronată motivarea instanței, în sensul că indemnizația lunară stabilită în favoarea reclamantului în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu are caracterul unei indemnizații de satisfacție echitabilă. Procedând astfel, instanța a acordat în mod nejustificat o dublă reparație pentru condamnarea suferită de reclamat prin sentința penală invocată.
Prin apelul său, reclamantul B.V. a susținut, în esență, că instanța de fond, la pronunțarea hotărârii nu a avut în vedere totalitatea factorilor și împrejurărilor arătate de acesta și demonstrate prin administrarea probelor, la stabilirea în concret a despăgubirilor morale acordate.
în susținerea apelului, reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisuri și practică judiciară.
La termenul de judecată din data de 24 septembrie 2010, Curtea a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de apelantul-pârât S.R. prin M.F.P. vizând neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru motivele pe larg expuse în încheierea de ședință din data de 27 septembrie 2010.
Analizând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate, cu prioritate a celor privind caracterul de dublă reparație a sumei acordate de tribunal pentru condamnarea suferită de reclamat, în raport de indemnizația lunară deja stabilită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și având în vedere actele și lucrările dosarului de fond, Curtea constată că apelul pârâtului S.R. este fondat, urmând a fi admis, iar apelul reclamantului B.V. este nefondat, pentru considerentele comune, care vor fi exprimate în continuare.
Prin sentința apelată, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul B.V. și obligat pârâtul S.R.-prin M.F.să plătească acestuia suma de 150.000 lei cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică.
Prima instanță și-a fundamentat hotărârea pronunțată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care le-a considerat aplicabile stării de fapt rezultate din probele administrate în cauză, constatând că pentru prejudiciul moral complex suferit de reclamant, ca o consecință directă a lipsirii sale de libertate, pe plan psihic, de imagine și relativ la viața sa privată și chiar la condiția umană de om liber, cu drept la exprimarea propriilor opinii, acestuia i se cuvin daune morale compensatoare, în sumă de 150.000 lei.
în intervalul de timp în care cauza s-a aflat pe rolul instanței de apel, a fost adoptată O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au adus modificări textului legal susmenționat, în sensul limitării cuantumului despăgubirilor posibil de acordat pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la 10.000 de Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de Euro pentru soțul /soția și descendenții de gradul I; 2.500 de Euro pentru descendenții de gradul al II-lea;".
Asupra ordonanței de urgență, cât și asupra art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat, s-a declanșat controlul de constituționalitate posterior adoptării actelor normative, Curtea Constituțională admițând sesizările și pronunțându-se în sensul constatării neconstituționalității acestora.
Astfel, prin deciziile:
-nr. 1.354/20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;
-nr. 1.358/21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;
- nr. 1.360/21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761/15.11.2010,
publicate Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010, s-a declarat neconstituționalitatea textelor legale susmenționate.
în esență, Curtea Constituțională a constatat că în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea a mai constatat însă că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Trecând în revistă jurisprudența CEDO în materie, Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, pe de altă parte, despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, precum și altele vizând încălcarea normelor de tehnică legislativă și lipsa preciziei și previzibilității cerute de noțiunea de "legalitate", care nu vor mai fi reluate, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă și prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitate unei legi sau a unei ordonanțe, ori dispoziției unei legi sau unei ordonanțe, în vigoare, este definitivă și obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care își are incidența textul legal declarat neconstituțional.
Alin. (3) al aceluiași text, face trimitere la situația în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curții Constituționale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care își încetează efectele juridice.
în speță, Curtea nu poate decât să constate că textul legal care a constituit temeiul juridic al pretențiilor reclamantului, nu a fost modificat în perioada de 45 zile, care a urmat publicării deciziilor susmenționate în Monitorul Oficial al României, prin urmare, acesta și-a încetat efectele juridice.
Pe de altă parte, reține că pentru prejudiciul suferit prin privarea de libertate, reclamantul a beneficiat deja de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond, astfel încât, prin admiterea acțiunii în primă instanță, acesta se regăsește exact în situația dublă despăgubire pe care Curtea Constituțională a urmărit să o înlăture prin controlul de constituționalitate săvârșit.
Față de cele reținute, având în vedere cadrul procesual stabilit în fața instanței de fond, precum și critica analizată, fără a mai face referire la celelalte aspecte în limita cărora instanța de apel a fost chemată a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal, în temeiul art. 296 C.proc.civ., Curtea va admite apelul formulat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentant de D.G.F.P. Argeș, împotriva sentinței civile nr. 42/23 februarie 2010, pronunțată de T.A., în dosarul nr. 158/109/2010.
Pe cale de consecință, va schimba sentința în sensul că va respinge acțiunea reclamantului B.V.
Pentru aceleași considerente, va respinge apelul declarat de reclamant.
(Judecător Daniel Radu)
| ← Obligaţia motivării hotărârilor instanţei, enunţând... | Formele de retribuire în acord global. Principiul... → |
|---|
