Adopţie. Stabilirea caracterului abuziv al refuzului părintelui firesc de a-şi exprima consimţământul la adopţie
| Comentarii |
|
Adopţia copilului de către soţul părintelui este un caz special de adopţie, iar exprimarea consimţământului la adopţie de către celalalt părinte este o condiţie de fond. Potrivit legii, în mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părintelui firesc sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă. Respectarea interesului superior al copilului impune administrarea probelor necesare şi utile în cauză pentru lămurirea caracterului abuziv sau neabuziv al refuzului mamei biologice a copilului de a-şi exprima consimţământul la adopţie.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2 din 20 septembrie 2012
1. Prin sentința civilă nr. 167 din 19.04.2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a respins ca neîntemeiată cererea pentru încuviințarea adopției formulată de reclamanta V.I.V., în contradictoriu cu intimații P.O.A., V.G. și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dolj.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:
în fapt, minora V.A.G. s-a născut în anul 2009, părinții firești fiind intimații P.O.A. și V.G., acesta din urmă fiind soțul reclamantei. în mod cert, încă de la naștere minora a rămas în îngrijirea tatălui, V.G., locuind împreună cu acesta și cu soția sa, reclamanta V.I.V. Mama biologică a plecat, după naștere, în străinătate, unde a găsit un loc de muncă.
în mod constant, mama biologică a minorei a refuzat să-și exprime consimțământul la adopție. Fiind prezentă în fața instanței, a arătat expres că nu dorește ca fiica sa să fie adoptată de reclamantă, deoarece V.G. nu este tatăl natural al minorei, că nu dorește să piardă relația de rudenie cu fiica sa și că, după naștere, a dat minora în îngrijirea lui V.G. deoarece nu avea posibilități materiale pentru a o crește, plecând în altă țară unde avea un loc de muncă.
între intimați a avut loc un proces civil având ca obiect tăgăduirea paternității acestuia cu privire la minoră, iar prin hotărâre judecătorească a fost respinsă cererea, hotărârea rămânând irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.
Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, în forma anterioară, consimțământul la adopție trebuie să fie dat de către părinții firești ai copilului.
Potrivit art. 13 din aceeași lege, în mod excepțional, instanța judecătorească poate trece peste refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui de a consimți la adopția copilului, dacă se dovedește, prin orice mijloc de probă, că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia dată în condițiile art. 11 alin. (1) lit. b), cu motivarea expresă a hotărârii în această privință.
Prin urmare, una dintre condițiile absolut necesare pentru încuviințarea cererii de adopție este existența consimțământului părinților firești. în cauză, pentru adopția minorei există consimțământul tatălui firesc, V.G., însă mama biologică, P.O.A., se opune adopției.
Prin excepție, instanța poate trece peste refuzul părintelui firesc de a consimți la adopție cu condiția de a se dovedi că acest refuz este abuziv. Legea nu indică niciun criteriu de apreciere a faptului că refuzul părintelui firesc de a consimți la adopție este abuziv, rezultând că instanța de judecată apreciază de la caz la caz.
în speță, reclamanta a arătat că refuzul pârâtei P.O.A. de a consimți la adopție este abuziv deoarece aceasta a lăsat minora în îngrijirea reclamantei și a soțului său încă de la naștere, plecând în străinătate, nu a vizitat minora niciodată, nu s-a arătat preocupată de aceasta, dovedind chiar dezinteres, a introdus în mod șicanator o cerere de contestare a paternității, după care nu s-a mai ocupat de acest proces; mai mult, nici măcar nu a atacat hotărârea de respingere a cererii.
Instanța a constatat, mai întâi, că procesul vizând tăgăduirea paternității nu are nicio relevanță cu privire la aprecierea caracterului abuziv al refuzului pârâtei de a consimți la adopție. Astfel, pârâta și-a exercitat dreptul de acces la justiție, tăgăduind paternitatea lui V.G., cererea fiindu-i respinsă. Rezultatul acestui proces a fost doar de a se stabili irevocabil că tatăl firesc al minorei este V.G. în același sens, nici atitudinea procesuală a pârâtei în cursul litigiului respectiv nu este relevantă, aceasta exercitându-și drepturile procesuale în modalitatea în care a găsit de cuviință.
Aspectele relevante cu privire la aprecierea refuzului pârâtei de a-și exprima consimțământul la adopție sunt cele referitoare la împrejurările că aceasta, după naștere, a lăsat minora în îngrijirea tatălui firesc și a soției acestuia, plecând în altă țară, că nu a vizitat minora și a dovedit dezinteres față de aceasta.
Instanța a constatat, având în vedere atât cele arătate de reclamantă, cât și afirmațiile pârâtei P.O.A., că după nașterea minorei, pârâta a plecat în străinătate. Astfel, cum a arătat pârâta, aceasta a lăsat minora în îngrijirea tatălui firesc și a soției acestuia întrucât nu avea posibilități materiale pentru a crește copilul, plecând tocmai pentru că își găsise un loc de muncă de unde putea obține venituri. Sub acest aspect, instanța apreciază că pârâta a motivat convingător refuzul de a-și exprima consimțământul la adopție.
Cu privire la celelalte aspecte, respectiv că pârâta nu ar fi vizitat niciodată minora și a dovedit dezinteres față de îngrijirea acesteia, instanța a constatat că reclamanta nu a propus mijloace de probă în dovedirea acestor afirmații, în acest sens apărând ca nedovedite. Totuși, instanța a constatat că de la nașterea minorei pârâta a fost plecată lungi perioade de timp din țară, pentru a munci în străinătate și a câștiga sume de bani, fiind lipsită de resurse materiale, aspecte de natură să îngreuneze posibilitățile acesteia de a vizita ori de a se ocupa de creșterea minorei.
Instanța a apreciat ca fiind pertinente observațiile reclamantei referitoare la faptul că între aceasta și minora V.A.G. s-a statornicit relații de afecțiune, precum și că reclamanta s-a ocupat constant de creșterea și educarea fiicei soțului său, oferindu-i condițiile pentru dezvoltarea sa armonioasă.
Totuși, astfel cum s-a arătat mai sus, numai în mod cu totul excepțional instanța poate trece peste consimțământul unuia dintre părinții firești ai copilului pentru a încuviința adopția.
Cum, în cauză, instanța a apreciat că refuzul pârâtei P.O.A. de a-și exprima consimțământul la adopție nu poate fi considerat abuziv, aceasta nefiind în măsură să se ocupe de creșterea și educarea minorei din motive obiective, lipsa posibilităților materiale, arătând că nu dorește întreruperea legăturilor de filiație cu minora, rezultă că nu poate încuviința cererea de adopție formulată de reclamantă.
Față de toate aceste considerente, instanța a respins ca neîntemeiată cererea pentru încuviințarea adopției.
2. împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamanta V.I.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Criticile sunt în esență următoarele: soluția instanței de fond este nelegală în sensul că nu se are în vedere interesul superior al copilului în stabilirea măsurii adopției, primând situația materială a intimatei P.O.A., fără să explice contradicția dintre cele două elemente. Instanța avea de rezolvat două probleme: dacă refuzul mamei biologice de a-și exprima consimțământul la încuviințarea adopției este abuziv și dacă adopția este în interesul superior al copilului. Așa cum de altfel a reținut și instanța, la 5 zile de la data nașterii minorei, mama biologică a părăsit țara și a lăsat copilul în grija tatălui natural, care împreună cu soția sa, reclamanta, au crescut-o și educat-o, fără ca intimata să aibă măcar o întrevedere cu acest copil. Susține că mama biologică nu a vizitat-o pe minoră timp de 3 ani, nu a văzut-o decât la I.M.L. pentru proba dispusă în procesul anterior prin care aceasta a contestat paternitatea intimatului. Mai susține că refuzul intimatei, mama biologică, de a-și da consimțământul la adopția minorei de către reclamantă, este abuziv, având în vedere modul în care acest părinte s-a separat de copilul său, conduită din care rezultă, fără echivoc, faptul că nesocotește drepturile fundamentale ale copilului consacrate prin lege.
Mai arată că, în ceea ce o privește pe intimata P.O.A., care susține că are un loc de muncă în străinătate și unde nu va putea lua copilul, nu există niciun fel de indiciu că ar avea posibilitatea să-l crească și să-i acorde afecțiune, pe care până în prezent nu a manifestat-o, părăsindu-o pe minoră în spital. Este îndoielnic locul de muncă din străinătate pe care pretinde că-l ocupă, deoarece cetățenii români și bulgari veniți după 1.01.2007 trebuie să prezinte un permis de lucru. Nu a prezentat un astfel de permis și munca la negru pe care probabil a prestat-o nu îi asigură minorei certitudinea că va avea cele mai bune condiții de dezvoltare.
Recursul este fondat și s-a admis ca atare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 31 și 32 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor, iar exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului, prin asigurarea bunăstării materiale, spirituale a acestuia, prin îngrijirea lui și prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale. Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială.
Dar, în anumite situații, potrivit art. 39 alin. (1) și (2) din același act normativ, copilul care nu poate fi lăsat în grija părinților/ părintelui, are dreptul la protecție alternativă, adopția fiind ultima dintre aceste măsuri de protecție alternativă, alături de tutelă și de măsurile de protecție specială prevăzute de lege. în alegerea uneia dintre aceste soluții, autoritatea competentă va ține seama în mod corespunzător și de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
în orice caz, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului prevalează în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din același act normativ, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.
Adopția copilului de către soțul părintelui este un caz special de adopție, iar exprimarea consimțământului la adopție de către celălalt părinte este o condiție de fond.
Potrivit legii, în mod excepțional, instanța judecătorească poate trece peste refuzul părintelui/ părinților firești sau, după caz, al tutorelui de a consimți la adopția copilului, dacă se dovedește, prin orice mijloc de probă, că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, cu motivarea expresă a hotărârii în această privință.
Deci, separat de obligația legală privind respectarea interesului superior al copilului, ce vizează fondul cauzei și luarea măsurii, atunci când instanța judecătorească pronunță o hotărâre privitoare la un copil, acesteia îi revine și obligația de a-și motiva decizia complet și convingător pentru punerea adecvată în aplicare, pentru respectarea sa, dar și pentru înțelegerea situației temporare în care se află copilul, element de reper pentru deciziile care se vor lua în viitor față de acesta.
Nu în ultimul rând, în considerarea aceluiași principiu, instanța judecătorească trebuie să manifeste un rol activ adecvat scopului urmărit, în sensul art. 129 C.proc.civ., potrivit căruia judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.
în cauză, în privința verificării cerinței privind condițiile morale și materiale pe care le oferă reclamanta, soția tatălui copilului a cărui adopție se solicită, împreuna cu acesta, s-au administrat probe suficiente și adecvate.
Nu același lucru se poate afirma referitor la probele necesare și utile în cauză, în privința lămuririi caracterului abuziv sau neabuziv al refuzului mamei biologice a copilului, de a-și exprima consimțământul la adopție.
Chiar respectarea interesului superior al copilului reclamă un probatoriu complex și o analiză aprofundată a acestuia, pentru aflarea adevărului și pentru ca decizia finală care se ia în procedură să fie urmarea firească a identificării problemelor reale pe care le are copilul, a împrejurărilor de fapt și de drept invocate de părți, dar și soluția potrivită pentru rezolvarea acestora.
Mai mult, instanța de recurs constată că în această privință tribunalul nu a manifestat un minim rol activ, a făcut o analiza insuficientă și neadecvată, chiar dacă premisa de lucru de la care a pornit nu este neapărat greșită, dar nu este pe deplin lămuritoare și nu răspunde la toate întrebările care pot fi și trebuie ridicate în cauză.
Astfel, Curtea apreciază că s-ar fi impus să se facă cercetări suplimentare, prin administrarea oricărui mijloc de probă, pentru lămurirea următoarelor aspecte: dacă și în ce moment în raport cu nașterea copilului și cu stabilirea în fapt a acestuia în familia tatălui, intimata a plecat din țară; când a cunoscut-o pe reclamantă; daca locuiește și muncește în străinătate, cu dovezi în acest sens, atât cu privire la locuință, cât și cu privire la felul muncii, la existența și stabilitatea veniturilor, cât și în privința duratei raporturilor de muncă; dacă mama copilului a încercat sau a păstrat o legătură cu copilul, respectiv dacă existența acestuia este cunoscută de membrii familiei extinse; măsura în care acești membri sunt cunoscuți de copil sau au avut, după caz, contacte cu acesta; momentul și elementele care au determinat ca mama copilului să aibă dubii cu privire la paternitate, dar și motivele care au împiedicat-o în același timp să se prezinte la expertiza în sistem HLA care stabilește un grad de probabilitate mai mare decât expertiza serologică; dacă a știut de la început că soțul reclamantei nu ar fi tatăl copilului, potrivit propriilor sale susțineri, care au fost motivele care au determinat-o să încredințeze copilul unor persoane străine de acesta în raport cu această împrejurare; dacă a contribuit în vreun mod la creșterea și întreținerea copilului, sau în ce fel și-a exercitat autoritatea părintească, având în vedere că aceasta nu a fost scindată; dacă a făcut vreun demers pentru încredințarea copilului, înainte de 1.10.2011, respectiv pentru stabilirea domiciliului copilului după această dată; dacă s-a interesat de starea de sănătate a copilului, precum și orice alte împrejurări apte să pune în evidență elemente ce pot fi luate în calcul în evaluarea motivelor și a contextului în care mama copilului refuza să-și exprime consimțământul la adopție.
Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, instanța de recurs are în vedere faptul că exercitarea drepturilor de către o persoană, inclusiv a celor părintești, trebuie să se realizeze cu buna-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, iar nu abuziv, astfel că, în caz contrar, acestea se exercită în detrimentul interesului superior al copilului.
Pornind de la aceasta premisă, se poate susține cu temei că evaluarea refuzului de a-și exprima consimțământul la adopție și stabilirea caracterului abuziv al acestuia trebuie făcute nu în raport cu un anumit moment, ci având în vedere întreaga atitudine a acelui părinte, extrajudiciară și judiciară, de la momentul nașterii până la proces, dar și în timpul procesului. Numai în situația în care instanța are viziunea completă și exactă a acestei conduite, a cauzelor obiective sau subiective care au generat-o, a măsurilor luate pentru rezolvarea unei situații apărute, a proiectelor concrete de viitor, dar și a mijloacelor concepute pentru punerea în practică a acestora, poate aprecia dacă refuzul este abuziv sau nu și poate concluziona dacă se afla sau nu în ipoteza acelei situații excepționale prevăzute de lege, când este în măsura să încuviințeze adopția în lipsa consimțământului expres al părintelui firesc.
Se impune a se reaminti că gradul mare de generalizare a problemelor economice și financiare cu care se confruntă o majoritate semnificativă a persoanelor și a familiilor în societate conduce la concluzia potrivit căreia acestea nu pot fi privite unilateral sau ca fiind motive suficiente prin ele însele pentru a justifica permanent sau pe o durată de timp nerezonabilă, o anumită abordare a adopției propriului copil sau o separare totală și voluntară de acesta, fără asumare de responsabilități, cu toate consecințele ce pot decurge de aici.
De asemenea, pe fondul unui dezinteres continuu manifestat fata de copil, este de analizat dacă afirmația potrivit căreia părintele dorește să păstreze relația de rudenie cu copilul său poate fi primită sau nu, ori apreciată în context, de vreme ce rudenia nu este un scop în sine, rudenia este reciprocă, iar din raporturile acestea se nasc și responsabilități părintești corelative drepturilor copilului nu numai în a-și cunoaște și păstra identitatea, ci și acelora de a crește, de a fi îngrijit, de a-și forma personalitatea în familia pe ai cărei membri trebuie să-i cunoască și să aibă legătură cu aceștia.
Dacă rudenia, respectiv filiația față de mamă, nu este privită și din perspectiva intereselor copilului, atunci afirmația privind păstrarea rudeniei față de propriul copil, neacompaniată și de alte fapte sau acțiuni proactive, este pur declarativă și teoretică, iar șansa copilului de a-și vedea satisfăcute nevoile la momentul când apar și respectate drepturile sale elementare în raport cu mama sa biologica, este iluzorie.
Nu în ultimul rând, ca problemă de drept ce se ridică în dosar, instanța de recurs constată aplicarea în cauză a unor dispoziții legale abrogate din Legea specială nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției. Este adevărat că soluția legislativă preluată de noile dispoziții legale este în esență identică cu cea abrogată, dar pentru acuratețea motivării în drept a soluției, se impune aplicarea și interpretarea adecvată a normelor incidente în raport cu regulile privind aplicarea legii civile în timp.
Astfel, tribunalul face trimitere la art. 12 alin. (1) și art. 13 din lege, în forma anterioară modificărilor (prin Legea nr. 233/2011 - nota Curții), dar aceste dispoziții legale au fost abrogate prin Legea nr. 71/2011,art. 230 lit. y), de la data intrării în vigoare a Noului Cod civil, deci de la data de 1.10.2011, iar in temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.Of. nr. 409/10.06.2011, Codul civil a intrat în vigoare la data de 1.10.2011.
Pe de altă parte, noile dispoziții legale din Codul civil, privind condițiile de fond ale adopției, sunt aplicabile în procesele aflate în curs, așa cum rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora adopțiile încuviințate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil rămân supuse, în ceea ce privește validitatea lor, legii în vigoare la data când au fost încuviințate, dar și din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (6) C.civ. Așadar, în privința condițiilor de fond ale adopției se va face aplicarea legii noi, iar textul aplicabil în privința refuzului abuziv este cel cuprins în art. 467 C.civ.
în privința dispozițiilor modificatoare ale legii speciale a adopției care reglementează printre altele și procedura adopției, completând și coexistând în acest sens cu normele Codului civil, dispoziții cuprinse în Legea nr. 233/2011, acestea nu sunt într-adevăr aplicabile, având in vedere art. II alin. (1) potrivit căruia cererile prevăzute de Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a prezentei legi, se soluționează conform dispozițiilor legale în vigoare la data introducerii acestor cereri.
în aceeași ordine de idei, pentru a răspunde unei probleme de drept ridicate în recurs, în cauza nu sunt aplicabile nici dispozițiile legale privind expertiza prin amprentare genetică ADN, întrucât stabilirea filiației copilului față de tată a intervenit înainte de intrarea în vigoare a legii modificatoare, așa cum rezultă din interpretarea art. II alin. (4) din Legea nr. 233/2011 - la 4 luni de la publicare, respectiv 7.04.2012.
Acestea sunt considerentele pentru care Curtea reține că prima instanță a pronunțat o hotărâre fără cercetarea fondului cauzei, impunându-se reluarea judecății în primă instanță.
Ca urmare, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ. și în condițiile art. 312 alin. (5) teza I C.proc.civ., în baza art. 312 alin. (1) teza I C.proc.civ., se va admite recursul, se va casa sentința și se va trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, pentru ca părțile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicție pe fond.
Având în vedere prioritatea în examinare a motivului de recurs analizat în precedent și soluția de casare cu trimitere care s-a impus, apare de prisos analizarea celorlalte critici care vizează fondul cauzei, acestea urmând a fi avute în vedere în rejudecare pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
(Judecător Tatiana Rădulescu)
| ← Limitele controlului judiciar în privinţa stabilirii taxei... | Efectul noilor reguli juridice asupra drepturilor recunoscute... → |
|---|
