ANTECONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE. DECESUL PROMITENTULUI-VAN-ZĂTOR.
| Comentarii |
|
SUCCESIUNE VACANTĂ. EFECTELE ANTECONTRACTULUI FAŢĂ DE STATUL ROMÂN SUCCESOR. PROBLEMA PRESCRIPŢIEI DREPTULUI LA ACŢIUNE AL PROMITENTULUI-CUMPĂRĂTOR
1. în speţă, defunctul P. A. a încheiat cu reclamantul O.PA. un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul din litigiu şi, cum antecontractul nu este translativ de proprietate, imobilul a rămas în proprietatea promitentului-vânzător, fiind apoi transmis pe cale succesorală recurentei-pârâte (statului român reprezentat de Administraţia financiară sector 1), care a preluat în acest mod şi obligaţia autorului său, născută din antecontract, de a înstrăina în mod valabil bunul reclamanţilor.
2. Este adevărat că acţiunea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare este prescriptibilă sub aspect extinctiv penru că are natura unei acţiuni personale, iar termenul de prescripţie ce îi este aplicabil este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/ 1958 privitor la prescripţia extinctivă. în speţă, dreptul la acţiune s-a născut la data încheierii ante contractului de vânzare-cumpărare dintre defunctul P. A. şi reclamantul O.P.A., respectiv 11 octombrie 1970, data care marchează şi începutul curgerii termenului de prescripţie, conform art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. S-a făcut însă dovada unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, care a operat din chiar momentul naşterii dreptului la acţiune, respectiv din probe a rezultat că reclamanţii au intrat în stăpânirea imobilului de la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, adică la 11 octombrie 1970, fără a fi împiedicaţi vreodată în exercitarea posesiunii de către promitentul-vânzător P. A. sau de către moştenitorul acestuia - statul român, reprezentat în proces de recurenta-pârâtă. Această din urmă atitudine echivalează cu o recunoaştere a dreptului ce face obiectul acţiunii reclamanţilor; or, potrivit art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia constituie o cauză de întrerupere a prescripţiei. Pe cale de consecinţă urmează a se reţine că dreptul la acţiune al reclamanţilor nu era prescris la data sesizării instanţei.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. nr. 20/R/9 ianuarie 2001)
CURTEA,
Constată că prin acţiunea înregistată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 06.05.1998, sub nr. 8331, reclamanţii O.P.A. şi
O.P.G. au chemat în judecată pe pârâta
Administraţia Financiară sector 1 Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că la data de 11.X.1970 a intervenit vânzarea-cumpărarea unui teren în lungime de 17 m.l. la stradă şi 8 m.l. lăţime, situat în str. G., sector
1 Bucureşti care se mărgineşte la N cu G. M. şi D. M., str. G., la S cu str. G., la E cu M. P., str. G., la V cu P. R., str. G. şi să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru acest teren; de asemenea s-a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune cu privire la construcţia edificată pe teren, comusă din 3 camere, bucătărie, hol, magazie şi WC.
Prin sentinţa civilă nr. 14515/27.09.1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea şi a constatat că reclamanţii sunt proprietarii imobilului din str. G., sector 1 Bucureşti compus din clădire şi teren în suprafaţă de 134,14 m.p. cu următoarele vecinătăti; la N - str. G., la E si S. - M. P., la V - B. I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că între P. A., în calitate de vânzător şi reclamanţi, în calitate de cumpărători, a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în litigiu, antecontract în baza căruia părţile urmau să încheie ulterior contractul de vânzare-cumpărare.
Deoarece la data formulării acţiunii, patrimoniul vânzătorului fusese preluat de stat, prin certificat de vacanţă succesorală, instanţa a apreciat că poate constata dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului, ca efect al antecontractului, şi asupra construcţiei edificate pe teren, ca efect al accesiunii imobiliare.
Apelul declarat împotriva sentinţei de către pârâta Administraţia Financiară sector 1 Bucureşti a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 784/ A/9.03.2000 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
La pronunţarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere că actul intervenit la 11.X.1970 între defunctul P. A. şi reclamanţi privind vânzarea terenului din str. G. are natura unui antecontract de vânzare-cumpărare, întrucât nu îmbracă forma autentică cerută de lege pentru o înstrăinare valabilă.
întrucât antecontractul nu transmite dreptul de proprietate de la vânzător la cumpărător, dar dă naştere în sarcina părţilor la obligaţia încheierii în viitor a contractului în forma cerută de lege şi această obligaţie este susceptibilă de executare silită directă prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare,
suplinindu-se astfel manifestarea de voinţă a părţii care nu îşi dă consimţământul la încheierea contractului, tribunalul a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1073 şi 1077 C. civ., conform cărora ea urmează să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru teren.
împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs pârâta Administraţia Financiară sector 1, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Prin hotărârea dată tribunalul a acordat mai mult decât ceea ce s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. pr. civ.).
Deşi prin acţiune reclamanţii au solicitat să se constate că la 11 .X. 1970 au cumpărat un teren şi că prin accesiune au dobândit şi dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate pe acest teren, iar instanţa de fond a admis acţiunea aşa cum a fost formulată, tribunalul a acordat reclamanţilor ceea ce nu au solicitat, respectiv pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, încălcând cadrul procesual deja stabilit şi principiul disponibilităţii.
Dacă s-ar fi respectat cadrul procesual stabilit de reclamanţi, adică să se constate că în anul 1970 au cumpărat terenul în litigiu, acţiunea trebuia respinsă, deoarece în certificatul de vacanţă succesorală, ce conferă statului român calitatea de unic moştenitor al defunctului vânzător, este înscris imobilul în litigiu, iar acest certificat nu a fost anulat.
2. Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.).
Instanţa a calificat convenţia părţilor ca având natura unui antecontract de vânzare-cumpărare, care a dat naştere în sarcina părţilor la obligaţia de încheiere în viitor a convenţiei translative de proprietate şi că, întrucât defunctul vânzător nu şi-a îndeplinit această obligaţie, ea s-a transmis în patrimoniul statului, ca moştenitor al defunctului; neexecutarea ei nici de către moştenitor a determinat instanţa de apel să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Nu s-a avut însă în vedere că dreptul la acţiune al reclamanţilor prin intermediul căruia aceştia puteau să pretindă executarea în natură a obligaţiei asumate prin antecontract de către vânzător era prescris, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti,
după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, termen aplicabil acţiunilor personale patrimoniale.
în această situaţie, instanţa nu putea suplini manifestarea de voinţă a succesorului defunctului de a încheia în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare după împlinirea termenului de prescripţie, hotărârea tribunalului fiind dată cu încălcarea normelor imperative din materia prescripţiei extinctive.
Prin decizia civilă nr. 3.234/12.X.2000, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a anulat recursul Administraţiei Financiare sector 1, ca netimbrat.
Decizia instanţei de recurs a fost anulată în urma admiterii contestaţiei în anulare formulată de recurenta Administraţia Financiară sector 1, soluţie pronunţată prin decizia civilă nr. 3.981/28.XI.2000 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în dosar nr. 4.239/2000.
S-a apreciat că, prin anularea recursului ca netimbrat, instanţa a săvârşit o greşeală materială în sensul art. 318 alin. 1 teza IC. pr. civ., deoarece nu a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, introdus prin Legea nr. 26/1999, Ministerul Finanţelor şi unităţile subordonate acestuia, în speţă recurenta-contestatoare, sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru indiferent de obiectul cererilor şi acţiunilor formulate, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac.
Procedând la rejudecare recursului, Curtea constată următoarele;
1. Prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul din str. G., instanţa de apel nu a acordat reclamanţilor mai mult decât au cerut ori ceea ce nu au cerut, pentru că prin cererea de chemare în judecată aceştia au solicitat să se constate intervenită convenţia de vânzare-cumpărare cu privire la teren şi să se pronunţe în acest sens o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Tribunalul s-a pronunţat aşadar în limitele obiectului cererii de chemare în judecată, fără a încălca principiul disponibilităţii, în temeiul căruia limitele cererii sunt determinate de reclamant prin stabilirea cadrului procesual, adică a persoanelor chemate în judecată şi a obiectului.
Rezultă că nu se poate reţine critica recurentei după care instanţa ar fi acordat mai mult decât au cerut reclamanţii ori ceea ce nu au cerut, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ. nefiind astfel incident în cauză.
Pentru admiterea acţiunii nu era necesară aşa cum susţine recurenta, anularea certificatului de vacanţă succesorală obţinut de stat de pe urma defunctului, certificat în care este înscris imobilul în litigiu.
Defunctul P. A. a încheiat cu reclamantul O.P.A. un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil şi cum antecontractul nu este translativ de proprietate, imobilul a rămas în proprietatea promitentului-vânzător, fiind apoi transmis pe cale succesorală recurentei-pârâte, care a preluat în acest mod şi obligaţia autorului său, născută din antecontract, de a înstrăina în mod valabil bunul reclamanţilor.
Tocmai pentru că reclamanţii nu au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ei au solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, încercând în acest mod să-şi valorifice dreptul născut din antecontract de a obţine încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate prevăzute de lege, drept care nu ar fi putut fi realizat dacă s-ar fi negat proprietatea succesorului în drepturi asupra imobilului, prin anularea certificatului de vacanţă succesorală; aceasta deoarece hotărârea pronunţată de instanţă echivalează cu un act valabil de înstrăinare prin suplinirea consimţământului înstrăinătorului, cu condiţia ca acesta să fie proprietarul bunului.
Prin urmare, admiterea acţiunii nu era condiţionată de anularea certificatului de vacanţă succesorală, critica formulată de recurentă pe acest aspect nefiind fondată.
2. în mod corect instanţele au soluţionat pe fond cererea de chemare în judecată, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, întrucât dreptul la acţiune nu se stinsese prin prescripţie la data sesizării instanţei, cum a invocat recurenta.
Este adevărat că o astfel de acţiune este prescriptibilă sub aspect extinctiv pentru că are natura unei acţiuni personale, iar termenul de
prescripţie ce îi este aplicabil este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/ 1958 privitor la prescripţia extinctivă.
în speţă, dreptul la acţiune s-a născut la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare dintre defunctul P. A. şi reclamantul O. P. A., respectiv 11 octombrie 1970, dată care marchează şi începutul curgerii termenului de prescripţie, conform art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
S-a făcut însă dovada unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, care a operat din chiar momentul naşterii dreptului la acţiune.
Astfel, din probe a rezultat că reclamanţii au intrat în stăpânirea imobilului de la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv 11 octombrie 1970, fără a fi împiedicaţi vreodată în exercitarea posesiunii de către promitentul-vânzător P. A. sau de către moştenitorul acestuia - statul român, reprezentat în proces de recurenta-pârâtă.
Relevantă pe acest aspect este chiar menţiunea din act făcută de cumpărătorul-reclamant O. P. A. în sensul că s-a mutat în imobil la data cumpărării -11 octombrie 1970, cu acordul promitentului vânzător.
De asemenea, martorii audiaţi la fond - P. N. şi M. P. (filele 21 şi 22 dosar fond) au confirmat că de la data cumpărării reclamanţii au intrat în posesia imobilului, nefiind niciodată tulburaţi în exercitarea acesteia, şi că în locul construcţiei de paiantă de pe teren au edificat alta nouă, din cărămidă în care locuiesc şi în prezent.
Atitudinea promitentului-vânzător şi a moştenitorului acestuia - statul român reprezentat
de recurenta-pârâtă - de a nu se împotrivi folosirii imobilului de către reclamanţi pe toată durata de la încheierea antecontractului (11 octombrie 1970) şi până la sesizarea instanţei (6.05.1998) echivalează cu o recunoaştere a dreptului ce face obiectul acţiunii reclamanţilor; or, potrivit art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia constituie o cauză de întrerupere a prescripţiei.
Rezultă că până la promovarea cererii de chemare în judecată cursul prescripţiei a fost întrerupt prin efectul recunoaşterii, de către cel în folosul căruia curge prescripţia dreptului protejat prin acţiune.
Pe cale de consecinţă urmează a se reţine că dreptul la acţiune al reclamanţilor nu era prescris la data sesizării instanţei.
De aceea, nu poate fi primită critica recurentei după care hotărârea atacată ar fi fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative din materia prescripţiei extinctive, cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. negăsindu-şi astfel aplicabilitatea în speţă.
Faţă de considerentele arătate, Curtea constată că motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă în temeiul art. 304 pct. 6 şi 9 C. pr. civ. nu sunt fondate, urmând ca recursul să fie respins conform art. 316 C. pr. civ., raportat la art. 296 C. pr. civ., iar hotărârea tribunalului menţinută ca temeinică şi legală.
Se va lua act că intimaţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
| ← COMPETENŢĂ MATERIALĂ ASIGURARE DE DOVEZI. CERERE FORMULATĂ... | ACŢIUNE IN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT DE STAT IN CONDIŢIILE... → |
|---|
