CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE CU REZERVA DREPTULUI DE UZUFRUCT VIAGER ÎNCHEIAT ÎN FORMĂ AUTENTICĂ LIPSA CONSIMŢĂMÂNTULUI. EROARE ASUPRA NATURII JURIDICE A ACTULUI. DOVADA CU MARTORI. INADMISIBILITATE
| Comentarii |
|
Eroarea asupra naturii juridice a actului are caracter de obstacol în calea realizării acordului de voinţă şi echivalează cu lipsa consimţământului la încheierea actului, neputând fi primită atunci când este invocată în legătură cu un act autentic, pentru că aceasta ar însemna ca, în faţa notarului, partea să nu-şi fi exprimat consimţământul cu privire la convenţia constatată de acesta prin înscris autentic.
Menţiunea făcută de notarul public în actul autentificat, potrivit căreia părţile “au citit personal cuprinsul acestuia, constatând că el corespunde voinţei şi condiţiilor stabilite de părţi" face dovada până la înscrierea în fals, neputând fi combătută cu martori, întrucât este constatarea personală a notarului public în sensul că părţile s-au prezentat şi şi-au exprimat consimţământul la autentificarea înscrisului constatator şi nu a unei alte convenţii (de întreţinere, cum au pretins în speţă reclamanţii), (cu ntă aprobativă)
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. nr. 285 R din 1 februarie 2001)
CURTEA
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tumu Măgurele, reclamanţii B.A. şi B.M. au chemat în judecată pe pârâţii B.A. şi B.R., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea contractului de vânza-re-cumpărare nr. 1062/25.08.1998 autentificat de BNP M.P., invocându-se eroarea asupra naturii actului încheiat.
Prin sentinţa civilă nr. 533/29.03.2000 Judecătoria Turnu Măgurele a admis acţiunea şi a dispus anularea contractului sus-menţionat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, analizând probele administrate ?n cauză, că deşi între părţi s-a încheiat un contract autentic de vânzare-cumpărare, în realitate voinţa reclamanţilor, care fiind în vârstă şi având nevoie de întreţinere, a fost de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere. Fiica reclamanţilor a fost cea care a propus pârâţilor să locuiască împreună în imobilul reclamanţilor şi să le acorde spirijin acestora, iar pârâţii au fost de acord, dar cu condiţia ca părinţii să le transmită proprietatea imobilului.
S-a constatat că acordul dintre părţi s-a realizat în acest context şi că, fiind convinşi, pe baza
încrederii determinată de relaţia fiu-părinte, că actul a fost încheiat aşa cum s-au înţeles, reclamanţii s-au prezentat la notar semnând contractul de vânzare-cumpărare, fără să verifice dacă a fost inclusă clauza de întreţinere.
A mai reţinut prima instanţă că părinţii s-au mutat împreună cu reclamanţii şi că relaţiile dintre aceştia au fost bune până în octombrie 1999, când pârâţii şi-au cumpărat o altă casă, în care s-au şi mutat.
Reţinându-se că reclamanţii au avut consimţământul viciat prin falsa reprezentare asupra naturii actului încheiat, s-a considerat că în temeiul art. 953, 954 C. civ., acţiunea promovată trebuie admisă, astfel încât s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambii pârâţi.
Pârâtul B.A. a criticat sentinţa pentru nelega-litate, în sensul că, trecându-se peste dispoziţiile art. 1173 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre convenţiile ce constată şi fără ca actul să fi fost defăimat ca fals, s-a procedat la desfiinţarea acestuia. în privinţa declaraţiilor martorilor, s-a apreciat că proba este neavenită, întrucât a fost încuviinţată pentru a infirma
menţiunile cuprinse într-un act autentic, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 1191 C. civ.
Apelul pârâtului a fost admis prin decizia civilă nr. 1684/6.09.2000 a Tribunalului Teleorman, fiind schimbată în tot sentinţa judecătoriei, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
în privinţa apelului declarat de pârâta B.R., s-a constatat că acesta a fost tardiv declarat, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 284 C. pr. civ., astfel încât a fost respins în consecinţă.
Pentru a pronunţa soluţia de modificare a sentinţei primei instanţe, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanţii au solicitat anularea unui contract autentic de vânzare-cumpărare şi că potrivit art. 1171 C. civ., actul autentic se bucură de o prezumţie de validitate, el făcând dovada până la înscrierea în fals în ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator. Doar menţiunile înscrise pe baza declaraţiilor părţilor, care n-au putut fi constatate personal de agentul instrumentator fac dovada până la proba contrarie, în acest caz fiind posibilă şi proba cu martori.
S-a reţinut că, întrucât contractul nu a fost defăimat ca fals de către reclamanţi, el are deplină credinţă în privinţa convenţiei pe care o constată, în ce priveşte proba cu martori, aceasta nu putea fi încuviinţată peste constatările personale ale agentului instrumentator.
împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs intimaţii-reclamanţi, care au invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
S-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, întrucât actele autentice se bucură de o prezumţie de validitate numai în privinţa constatărilor personale ale agentului instrumentator, dar în ce priveşte valabilitatea consimţământului se poate face proba contrară, deoarece notarul ia act de voinţa părţilor, fără a avea posibilitatea să controleze în ce măsură acea voinţă a fost sau nu afectată de vreo cauză de nulitate.
S-a susţinut că din întregul material probator administrat în cauză rezultă că reclamanţii au intenţionat că încheie un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere şi că trebuie să se dea prioritate voinţei interne, reale a părţilor.
Recursul nu este fondat.
Prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat anularea unui contract de vânzare-cumpărare autentic - prin care au transmis către pârâţi nuda
proprietate, rezervându-şi dreptul de uzufruct viager -, invocând eroarea asupra naturii actului, în sensul că au avut reprezentarea încheierii unui contract de întreţinere.
S-a susţinut deci, că ineficienţa actului încheiat este dată de vicierea consimţământului prin eroare, la momentul la care acesta a fost exprimat.
Actul a cărui desfiinţare s-a tins a se obţine pe această cale, este însă un act autentic, care - aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel - potrivit dispoziţiilor art. 1173 C. civ. face dovada deplină, până la înscrierea în fals, în privinţa dispoziţiilor şi convenţiilor ce constată.
Este adevărat că prezumţia de validitate a actului autentic şi dovada pe care acesta o face până la momentul defăimării sale, sunt asigurate în privinţa constatărilor personale ale agentului instrumentator.
Din acest punct de vedere, în privinţa consimţământului se poate face dovada nevalabilităţii exprimării sale, întrucât agentul instrumentator nu poate constata dacă voinţa exprimată a părţilor a fost sau nu afectată de vreo cauză de nulitate.
Eroarea asupra naturii actului invocată de reclamanţi nu este, însă, un viciu de consimţământ, pentru că în sensul dispoziţiilor art. 954 C. civ. eroarea constituie viciu de consimţământ atunci când constă în falsa reprezentare asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam) sau asupra persoanei cocontractante (error in personam).
în speţă, eroarea invocată are caracter de obstacol în calea realizării acordului de voinţă şi echivalează cu lipsa consimţământului la încheierea actului în forma autentificată de notar.
Or, această cauză de nulitate - eroarea asupra naturii actului - nu poate fi primită atunci când este invocată în legătură cu un act autentic, pentru că aceasta ar însemna ca, în faţa notarului, partea să nu-şi fi exprimat consimţământul cu privire la convenţia constatată de acesta prin înscris autentic.
Potrivit art. 60 din Legea nr. 36/1995, pentru a lua consimţământul părţilor, după citirea actului, notarul public le va întreba dacă au înţeles conţinutul acestuia şi dacă cele cuprinse în act exprimă voinţa lor.
Menţiunea în legătură cu îndeplinirea acestei obligaţii de către notar există în conţinutul actului atacat, părţile declarând că: “au citit personal
cuprinsul acestuia, constatând că el corespunde voinţei şi condiţiilor stabilite de părţi”.
Această menţiune face dovada până la înscrierea în fals, întrucât este constatarea personală a notarului public că părţile s-au prezentat şi şi-au exprimat consimţământul la autentificarea înscrisului constatator al convenţiei de vânzare-cumpărare şi nu a unei alte convenţii (de întreţinere), cum au pretins reclamanţii.
Susţinerea recurenţilor în sensul că trebuie să se dea prioritate intenţiei interne, reale a părţilor este corectă, numai că, în speţă, această voinţă internă nu poate fi dovedită prin declaraţiile unor martori care “au auzit” că reclamanţii doreau să încheie un contract de întreţinere.
Voinţa internă s-a exteriorizat prin exprimarea consimţământului la încheierea unui anumit contract şi, în măsura în care acesta nu corespundea voinţei lor, reclamanţii aveau posibilitatea să se înscrie în fals şi să facă dovada că nu şi-au exprimat consimţământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (ci a altui contract, de întreţinere) sau că nu li s-a dat citire conţinutului actului şi, în acest fel, consimţământul lor a fost exprimat în considerarea altor clauze ale contractului.
Altminteri, prin declaraţiile martorilor se tinde a se face dovada contrară conţinutului înscrisului, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 1191 alin. 2 C. civ. (“nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-a zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului...”).
în fapt, pretinzând că au fost în eroare asupra naturii actului, recurenţii au invocat nu un viciu de consimţământ - admisibil chiar şi în situaţia actelor autentice ci lipsa consimţământului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a nudei proprietăţi, cu rezervarea dreptului de uzufruct.
Or, faţă de regimul juridic al actelor autentice şi forţa probantă în privinţa constatărilor notarilor, o astfel de cauză de nulitate, în măsura în care nu s-a defăimat înscrisul ca fals, nu poate fi primită.
Rezultă, faţă de cele expuse, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia nulităţii actelor juridice, precum şi regimul actelor autentice, astfel încât, motivul de casare invocat (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.) neputând fi reţinut, recursul va fi respins ca nefondat.
OPINIE SEPARATĂ
Cauza de nulitate a actului de vânzare-cumpă-rare intervenit între părţi, invocată de reclamanţi prin acţiune, o constituie eroarea obstacol, ei susţinând că la data contractării cu pârâţii au fost în eroare asupra naturii actului, în sensul că au avut reprezentarea încheierii unui contract de întreţinere şi nu a unui contract de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager.
Eroarea obstacol constă în falsa reprezentare asupra naturii actului ce se încheie, fiind rezultatul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa exprimată in actul juridic.
Este deci suficient ca una din părţi să fi voit un alt act juridic decât cel declarat pentru ca acesta din urmă să poată fi caracterizat ca lipsit de consimţământ şi, ca atare, nul absolut.
Pentru a reţine acest motiv de nulitate trebuie aşadar să se facă dovada care a fost voinţa reală internă a părţilor la contractare, împrejurare care poate fi probată cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori, atât în cazul actelor sub semnătură privată, cât şi al actelor autentice.
Actul atacat s-a încheiat la notariat, având deci caracterul unui înscris autentic, care face dovada deplină, până la înscrierea în fals, asupra constatărilor personale ale notarului.
Astfel de constatări sunt cele referitoare la prezenţa părţilor, modul de identificare a acestora sau luarea consimţământului şi ele nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals, conform art. 1173 din C. civ.
Ceea ce se contestă în speţă este nu lipsa exteriorizării consimţământului, ci nevalabilitatea acestuia, decurgând din reprezentarea greşită asupra naturii actului de cel puţin una din părţile contractante.
Cu privire la valabilitatea consimţământului se poate face însă dovada contrarie, deoarece notarul ia act de voinţa părţilor, fără să aibă posibilitatea de a controla în ce măsură acea voinţă corespunde sau nu voinţei reale interne a părţilor, deşi conţinutul actului le-a fost adus la cunoştinţă.
Voinţa ce stă la baza exteriorizării consimţământului constatat de notar în actul autentic nu este un fapt constatat personal de acesta, ci pe baza declaraţiilor părţilor şi de aceea el nu face dovada până la înscrierea în fals, ci numai până la proba contrară.
Aceasta poate fi făcută cu orice mijloc de dovadă, inclusiv cu martori, a căror audiere pe aspectul voinţei interne a părţilor la încheierea actului nu este inadmisibilă în raport de art. 1191 alin.2 C. civ., deoarece printr-o asemenea probă nu se tinde la a se face dovada contrară conţinutului actului, ci dovada unui element intrinsec al acestuia, constând în scopul urmărit de fiecare parte la încheierea actului juridic.
De altfel chiar şi dacă s-ar admite că proba cu martori ar încălca regula din art. 1191 alin. 2 C. civ. - ceea ce nu este în cazul în speţă - trebuia observat că administrarea acesteia s-a făcut la cererea ambelor părţi, ceea ce echivalează cu o convenţie în sensul alineatului 3 al art. 1191 C. civ.; conform acestui din urmă text, părţile pot conveni ca şi în cazurile prevăzute la alin. 1 şi 2-când proba cu martori era inadmisibilă - să se poată face dovada cu martori, dacă este vorba de drepturi de care ele pot să dispună.
Trecând la analiza declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză urma a se reţine temeinicia acţiunii.
Din declaraţiile martorilor ambelor părţi reiese că reclamanţii, fiind în vârstă, având nevoie nu atât de sprijin financiar, cât mai ales de întreţinere şi îngrijire, au avut în vedere la contractare, aşa cum s-au înţeles cu pârâţii, care sunt fiul şi respectiv nora lor, să înstrăineze imobilul în schimbul întreţinerii, adică să încheie un contract de întreţinere şi nu unul de vânzare-cumpărare a nudei proprietăţi.
Martorii C.T., M.M. şi C.Gh. (filele 32, 33 şi 34 dosar fond) - audiaţi la propunerea reclamanţilor -au arătat că înţelegerea reală a părţilor a fost ca reclamanţii să le facă pârâţilor act pe casă, iar aceştia să locuiască cu ei şi să-i îngrijească.
In acelaşi sens este şi depoziţia martorului pârâţilor- P.A. (fila 31 dosar fond), care a confirmat că pârâţii au fost de acord să se mute la părinţi şi să-i îngrijească, cu condiţia să le facă act pe casă.
Rezultă aşadar că părţile au convenit transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în care locuiesc reclamanţii, fiecare având un alt motiv determinant la încheierea actului juridic; pârâţii au urmărit să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilului reclamanţilor, iar aceştia au urmărit să-şi asigure prin înstrăinare întreţinerea.
Eroarea în care s-au aflat părţile cu privire la natura actului încheiat a făcut să nu se întâlnească manifestarea lor de voinţă, contractul încheiat fiind lovit de nulitate absolută pentru eroare-obstacol.
Faţă de considerentele arătate, opinez că recursul declarat de reclamanţi trebuia admis în baza art. 312 C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 şi 11 C. pr. civ., iar decizia tribunalului casată în parte, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul
B.A. ca nefondat şi menţinerii celorlalte dispoziţii ale deciziei, referitoare la soluţia dată apelului declarat de pârâta B.R. (respins ca tardiv).
NOTA
Speţa pune problema modului în care se poate răsturna în faţa instanţei de judecată prezumţia de validitate a înscrisului autentificat de notarul public, în ceea ce priveşte natura juridică a operaţiunii cuprinse în acel înscris.
Pentru soluţionarea acestei probleme se impun câteva consideraţii cu privire la regimul juridic al înscrisului autentic şi la efectele juridice ale erorii în care s-a aflat autorul unui astfel în înscris, asupra naturii juridice a actului a cărui încheiere a consimţit-o.
1. înscrisurile autentice au o definiţie legală.
Potrivit dispoziţiilor art. 1171 C. civ., înscrisul autentic este “actul ce s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”.
Fără a intra în dezbaterea naturii juridice a activităţii îndeplinite de notarul public, în sensul de a lămuri dacă acesta are sau nu calitatea de funcţionar public, reţinem doar că legea l-a învestit în moH expres cu atribuţiunea de autentificare a înscrisurilor.
Potrivit prevederilor art. 8 lit. b din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, nr. 36 din 12 mai 1995), notarul public autentifică înscrisurile redactate de notarul public, de parte personal sau de avocat. Aceste înscrisuri sunt, deci, autentice în sensul prevăzut de art. 1171 C. civ.
înscrisurile autentice reprezintă o varietate a mijloacelor de probă indicate cu denumirea generică de “înscrisuri” în Codul civil (art. 1171-1190), codul de procedură civilă (art. 172-184).
Preconstituirea unor astfel de mijloace de probă a fost impusă de importanţa bunurilor care fac obiectul unor operaţiuni juridice (în general imobile, dar şi altele, cum ar fi opere de artă, bijuterii, aparatură deosebită, autoturisme ş.a.) de natura relaţiilor existente între autorul unui act juridic şi beneficiarul dispoziţiilor pe care acesta le cuprinde ori de gravitatea actului sub aspectul consecinţelor, ca în cazul liberalităţilor care diminuează patrimoniul dispunătorului fără echivalent în loc (testament, donaţie).
în doctrină există unanimitate a punctelor de vedere în ce priveşte forţa probatorie a actului autentic, în sensul că înscrisul autentic beneficiază de o prezumţie de validitate, care-l scuteşte pe cel care-l foloseşte ca mijloc de probă de orice altă dovadă, nu numai cu privire la cuprinsul său, dar şi referitor la data şi locul încheierii actului, precum şi la persoanele care l-au întocmit şi l-au semnat.
Această putere probatorie excepţională a înscrisului autentic este justificată de următoarele caracteristici:
- autenticitatea, privită în semnificaţia sa cea mai largă, ce constă în certitudinea oferită cu privire la conţinutul său, în sensul că el este opera unor anumite persoane şi că a fost elaborat într-un timp şi loc determinate;
- garantarea legală a autenticităţii: persoane anume desemnate, cărora li se acordă prin lege dreptul de a funcţiona în instituţii publice sau de a presta servicii publice, îndeplinesc anumite formalităţi la întocmirea unor astfel de înscrisuri, care se realizează material prin formule şi însemne aplicate pe act, oferind astfel garanţia că tot ce conţine înscrisul s-a petrecut în realitate; textul art. 1171 C. civ., prin care se defineşte actul autentic, se referă la încheierea unui astfel de act “cu solemnităţile cerute de lege” şi la întocmirea lui “de un funcţionar care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”.
2. Trebuie subliniat însă că, din punctul de vedere al poziţiei pe care o ocupă înscrisul autentic în cadrul mijloacelor de probă legale, el nu are poziţia unei probe incontestabile în rândul înscrisurilor, deoarece sistemul nostru juridic nu a consacrat o ierarhizare a forţei probante a mijloacelor legale de probă. Caracteristica înscrisului autentic constă
în faptul că prezumţia legală de veridicitate, pe care i-o conferă procedura de autentificare, nu poate fi răsturnată prin mijloace procedurale obişnuite, fiind normal ca implicarea autorităţii de stat în garantarea autenticităţii unui astfel de înscris să impună aplicarea regulilor de contestare a actelor acestei autorităţi, atunci când se pune problema contestării realităţii întocmirii sau cuprinsului său.
Această procedură constă în înscriere în fals împotriva actului autentic, iniţiată de persoana căreia acesta i se opune.
Necesitatea contestării actului autentic numai prin iniţierea unui proces penal împotriva persoanei care l-a autentificat, nu este prevăzută în mod expres de lege.
Nu există nici o dispoziţie legală de natură civilă care să prevadă excepţii de la regula înscrisă în art. 1173 C. civ., potrivit căreia “actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată”.
Trebuie avute însă în vedere prevederile de natură penală care înlătură efectele unui act fals.
întocmirea în mod nereal a înscrisului de către notarul public constituie infracţiunea de fals, prevăzută de art. 289 C. pen., iar hotărârea de condamnare pronunţată pentru săvârşirea acestei infracţiuni (ce conţine şi dispoziţia de anulare a înscrisului fals) are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, potrivit art. 22 C. pr. pen., cu privire la existenţa faptei de falsificare a înscrisului (pentru redarea completă a acestei idei, fără prezentarea unei analize ample ce nu ar fi justificată de obiectul prezentei note, doar amintim şi situaţia în care acţiunea penală nu se poate exercita, caz în care instanţa civilă are dreptul, potrivit art. 184 C. pr. civ., să stabilească ea însăşi falsitatea înscrisului autentic).
Deşi legea nu face precizări în sensul că numai anumite menţiuni din înscrisul autentic pot fi combătute prin proba falsului, s-a cristalizat în literatura juridică şi în practica judiciară un astfel de punct de vedere, formulat în sensul că nu pot fi combătute decât prin proba falsului constatările personale ale agentului care au legătură directă cu atribuţiunile sale, privitoare la actul pe care-l instrumentează.
Acest punct de vedere este justificat de caracteristicile înscrisului autentic, prezentate mai sus, care îi acordă dreptul agentului instrumentator de a garanta autenticitatea înscrisului, fiind firesc însă ca această garanţie să poată fi oferită numai pentru constatările sale personale. Chiar textul art. 1171 C. civ., prin care se dă definiţia actului autentic, învederează acest lucru, atunci când prevede că, “actul autentic este acela ce s-a făcut (subl. ns.)... de un funcţionar...”.
în cazul notarului public constatările personale ale notarului rezultă din atribuţiile pe care i le stabileşte legea în ce priveşte înfăptuirea procedurii de autentificare a unui înscris.
Din reglementarea Legii nr. 36/1995 rezultă că nu tot ceea ce conţine un act autentificat de notarul public reprezintă rezultatul constatărilor sale personale.
în acest caz, este firesc să nu se recunoască forţa probantă unor consemnări ale declaraţiilor părţilor a căror realitate notarul public nu a avut posibilitatea să o controleze, la fel ca a menţiunilor privitoare la fapte constatate personal de notar.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. 5 din Legea nr. 36/1995, notarul public stabileşte identitatea, domiciliul şi capacitatea părţilor (subl. ns.).
Stabilirea identităţii părţilor şi a domiciliului sunt rezultatul constatărilor personale ale notarului public, deoarece ele rezultă din examinarea actelor de identitate ale căror date sunt menţionate în încheierea de autentificare sau pe baza atestărilor la care se referă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 36/1995.
Capacitatea părţilor, în sensul stabilirii faptului că părţile au împlinit vârsta cerută de lege pentru exercitarea dreptului de a încheia personal acte juridice, rezultă, de asemenea, din examinarea actelor de identitate. înscrierea datei autentificării actului este tot rezultatul unei constatări personale.
Nu poate fi rezultatul unei constatări personale menţionarea capacităţii părţii în sensul neafectării discernământului de o boală psihică sau care influenţează negativ psihicul părţii, în cazul în care aceste afecţiuni nu au manifestări evidente, deoarece acestea pot fi cunoscute numai de specialişti.
Notarul public nu este în măsură să constate nici viciile de consimţământ, dacă ele sunt ascunse de parte. Voinţa juridică a părţilor este deja formată atunci când părţile se prezintă la notarul public pentru redactarea şi autentificarea înscrisului sau numai pentru autentificarea acestuia, astfel că notarul nu are posibilitatea să stabilească în ce condiţii a fost luată hotărârea de întocmire a actului respectiv.
Scapă, de asemenea, controlului notarului operaţiunea juridică simulată sau înţelegerea frauduloasă. De altfel, în privinţa simulaţiei, nici nu se pune problema constatării valabilităţii înscrisului autentic, deoarece el constituie actul aparent într-o astfel de operaţiune, iar în cazul simulaţiei, care presupune existenţa unui act public, aparent, şi a unui act secret, ceea ce se dovedeşte în instanţă este actul secret care nu a fost instrumentat de notarul public.
Dacă preţul nu a fost plătit în faţa notarului public, nici menţiunile din înscrisul autentic cu privire la cuantumul şi plata lui nu pot fi considerate rezultatul constatărilor personale ale notarului public.
Toate aceste menţiuni ale înscrisului autentic, care privesc fapte sau împrejurări ce nu au fost constatate de notarul public, pot fi combătute fără să fie necesară proba specială a falsului.
3. Un moment al formalităţilor îndeplinite de notarul public îl reprezintă luarea consimţământului părţii la autentificarea înscrisului.
Potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, pentru a lua consimţământul părţilor, notarul public, după citirea actului, le va întreba pe acestea dacă au înţeles conţinutul înscrisului şi dacă cele cuprinse în el exprimă voinţa lor. O altă regulă importantă o reprezintă cea prevăzută în art. 45 alin. 1 al legii, potrivit căreia notarul public are obligaţia să desluşească raporturile reale dintre părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care-l urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice.
Exercitarea acestor atribuţii înseamnă, de fapt, că notarul public constată personal consimţământul părţii la încheierea actului, potrivit naturii juridice înscrise în acesta.
Apreciem greşită susţinerea că în acest caz a fost posibil ca partea să se afle în eroare asupra naturii juridice a actului şi că, deci, ar trebui să i se recunoască posibilitatea să facă dovada ei prin mijloace de probă obişnuite, aşa cum se întâmplă atunci când se invocă eroarea ca viciu de consimţământ.
Pentru a fi valabil, consimţământul exprimat de parte la încheierea actului juridic trebuie ca, în afara îndeplinirii altor condiţii, să fie pe deplin conştient şi liber.
Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a face un act juridic.
Specific viciilor de consimţământ este faptul că există manifestare de voinţă, dar ea a fost viciată fie în conţinutul său intelectual conştient - cum sunt cazurile erorii şi al dolului - fie în caracterul său liber, ca în cazul violenţei şi al leziunii.
Eroarea, ca falsă reprezentare a realităţii de către parte la încheierea actului juridic, este reglementată de art. 954 C. civ., potrivit cu care “eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.
în literatura juridică, pornindu-se de la gravitatea şi consecinţele pe care le produce eroarea asupra valabilităţii formării actului juridic, aceasta a fost clasificată în trei categorii: eroare-obstacol, eroare-viciu de consimţământ, eroare indiferentă.
Eroarea-obstacol este cea mai gravă formă a erorii, fiind denumită şi “distructivă de voinţă”. Aceasta întrucât, atunci când intervine, face ca acordul de voinţă al părţilor să nu se realizeze şi, practic, actul juridic să nu se formeze.
Eroarea-obstacol se manifestă în două forme:
- eroarea asupra identităţii obiectului actului (error in corpore) - care constă în aceea că una din părţi are în vedere la încheierea contractului un anumit obiect, pe când cealaltă parte crede că tratează asupra unui alt obiect;
- eroarea asupra naturii actului (error in negotio) - când una din părţi crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic.
în speţă, o astfel de eroare a fost invocată, anume cea care poartă asupra naturii actului juridic, reclamanţii pretinzând că au avut convingerea că încheie un contract de întreţinere şi nu un contract de vânzare-cumpărare cu rezerva dreptului de uzufruct viager, aşa cum s-a consemnat în înscrisul autentificat.
Aşa cum am precizat, error in negotio, ca formă a erorii-obstacol, nu reprezintă un viciu de consimţământ (nefiind doar o simplă alterare a acestuia), ci echivalează cu lipsa însăşi a consimţământului. Spunând că a urmărit încheierea unui contract de întreţinere, nu a unuia de vânzare-cumpărare, partea reclamă, în fapt, lipsa consimţământului său la încheierea convenţiei în forma autentificată de notar (vânzare-cumpărare). Dar din înscrisul autentic rezultă că partea a consimţit încheierea actului cu natura juridică menţionată în conţinutul său, deci formal acest element al contractului există.
Contestarea naturii juridice a actului înseamnă, în realitate, negarea de către parte a faptului că notarul public şi-a îndeplinit atribuţiile care-i sunt stabilite de lege în înfăptuirea formalităţilor de autentificare a înscrisului, adică cele privind luarea consimţământului părţii după ce notarul i-a citit actul şi a primit răspunsul confirmativ la întrebarea dacă a înţeles conţinutul înscrisului şi dacă cele cuprinse în act exprimă voinţa ei, ceea ce înseamnă că partea neagă constatările personale ale notarului.
Combaterea constatărilor personale ale notarilor nu se poate însă admite decât prin proba falsului.
în mod corect au decis, deci, judecătorii cauzei, care au formulat opinia majoritară, că, în acest caz, se impunea proba falsului şi au respins cererea părţii de administrare în faţa instanţei a probelor pentru dovedirea unei astfel de erori, fără să justifice neputinţa exercitării acţiunii penale pentru infracţiunea de fals.
Susţinem, deci, pe baza argumentelor expuse mai sus, că, pentru combaterea menţiunilor cuprinse în înscrisul autentificat de notarul public, cu privire la natura juridică
a actului, este necesară proba falsului (înscrierii în fals), fie printr-o hotărâre penală de condamnare a notarului public pentru săvârşirea infracţiunii de fals, fie, în cazul în care acţiunea penală nu se poate exercita, printr-o hotărâre civilă de constatare a falsului.
| ← IMOBIL PRELUAT DE STAT FĂRĂ TITLU VALABIL. VÂNZARE. NULITATE... | CONTRACT DE ÎNCHIRIERE. EVACUAREA CHIRIAŞULUI PENTRU... → |
|---|
