COMPETENŢĂ MATERIALĂ PARTAJ SUCCESORAL. DATA ÎN FUNCŢIE DE CARE SE STABILEŞTE VALOAREA IMOBILULUI, PENTRU DETERMINAREA INSTANŢEI COMPETENTE
| Comentarii |
|
In materie de partaj, stabilirea competenţei materiale a instanţei se determină după valoarea bunurilor menţionate în acţiunea introductivă.
Faptul că ulterior, pe baza unei expertize, valorile au fost reactualizate, nu atrage competenţa altei instanţe.
Cum, în speţă, valoarea de circulaţie a imobilului, inclusiv la data când a fost pronunţată prima sentinţă în cauză, era de 40.000.000 lei, competenţa de
soluţionare în primă instanţă revine judecătoriei conform art. 1 pct. 1 C. pr. civ., nu tribunalului, care, procedând la judecarea cauzei ca instanţă de fond, a pronunţat o soluţie nelegală (cu notă critică).
(Curtea de Apel Alba-lulia, secţia civilă, dec. nr. 28/Aldin 19 februarie 2001)
CURTEA
Asupra apelului civil de faţă:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Mediaş în dos. nr. 3034/1994, reclamanţii P.M. şi P.L. au chemat în judecată pe pârâţii D.M., C.L., M.C., T.A.E., Ş.E.R., T.R.N., T.O., solicitând sistarea indiviziunii cu privire la imobilul înscris în CF 440 Mediaş A+5 nr. top. 1106/1, situat în Mediaş, str. G. Coşbuc nr. 2, motivat pe faptul că sunt coproprietari împreună cu pârâţii asupra acestui imobil, cota lor fiind de 98/786 şi doresc sistarea acestei stări.
Prin sentinţa civilă nr. 5036/21 dec. ’95, Judecătoria Mediaş a admis acţiunea şi a dispus sistarea stării de indiviziune prin formarea a două loturi şi atribuirea lor părţilor.
Această sentinţă a fost desfiinţată de Tribunalul Sibiu prin deC. civ. nr. 1155/23 oct. '96, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, urmarea admiterii apelului declarat de pârâtele M.C., C.L. şi
D.M., motivat în esenţă de faptul că hotărârea nu cuprinde numele tuturor părţilor interesate astfel că soluţia pronunţată faţă de acestea este afectată de nulitate.
în rejudecare, Judecătoria Mediaş, constatând că obiectul litigiului depăşeşte valoarea de.
150.000.000 lei, prin sentinţa civilă nr. 316/1 iulie '99 a admis în principiu în fond acţiunea şi în consecinţă a dispus sistarea stării de indiviziune prin formarea a trei loturi, cu atribuirea lor părţilor.
în considerentele sentinţei, tribunalul a reţinut că părţile nu-şi contestă calităţile şi cotele de proprietate şi imobilul a cărui valoare a fost stabilită prin expertiză se poate dezmembra în natură, iar propunerile cele mai judicioase sunt cele ale expertului F. M., pentru că propunne lotizarea imobilului în trei corpuri şi fără sulte, astfel că satisface interesele tuturor coindivizarilor [...].
Acţiunea a fost admisă în temeiul art. 728 şi urm. cod civil şi Legii nr. 603/1943.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii C.L., M.C., B.L., C.C., D.N. şi C.V. solicitând desfiinţarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Mediaş, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
în expunerea de motive, invocând disp. art. 282 şi urm. comb. cu art. 158 şi urm. rap. la art. 1,13 C. pr. civ. a arătat că, în mod greşit a fost judecată cauza în primă instanţă de Tribunalul Sibiu, excepţie pe care a invocat-o fără a fi luată în considerare, întrucât competenţa în cauză aparţine Judecătoriei Mediaş.
Consideră că faţă de soluţia de casare cu trimitere anterioară, Tribunalul Sibiu în favoarea căruia şi-a declinat competenţa Judecătoria Mediaş trebuia să sesizeze Curtea de Apel Alba lulia pentru a se pronunţa asupra conflictului ivit printr-un regulator de competenţă.
Separat de aceasta, invocând disp. art. 282 şi urm. comb. cu art. 109 şi urm. C. pr. civ. cu referire la disp. Legii nr. 603/1943, a susţinut că deşi cauza a fost casată în primul ciclu procesual pentru că nu au fost introduşi în cauză moştenitorii unuia dintre coproprietarii imobilului, greşeală ce s-a repetat şi la Tribunalul Sibiu ca instanţă de prim grad.
Totodată că, în mod greşit au fost calculate cotele de proprietate a celor rămaşi în indiviziune.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate şi din oficiu instanţa reţine apelul ca fondat pentru următoarele considerente:
în materie de partaj, stabilirea competenţei materiale a instanţei se determină după valoarea bunurilor menţionate în acţiunea introductivă.
Faptul că ulterior, pe baza unei expertize, valorile au fost reactualizate nu atrage competenţa altei instanţe.
Cum în speţă valoarea de circulaţie a imobilului, inclusiv la data când a fost pronunţată prima sentinţă în cauză, era de 40.000.000 lei, competenţa de soluţionare în primă instanţă revine judecătoriei conform art. 1 pct. 1 C. pr. civ. nu a tribunalului, care, procedând la judecarea cauzei ca instanţă de fond, a pronunţat o soluţie nelegală.
Ca atare, întrucât competenţa după valoarea obiectului litigiului este de ordine publică, i se poate invoca în orice fază a procesului chiar şi din oficiu instanţa, faţă de cele reţinute în baza art. 297 şi 2
C. pr. civ. va admite apelul ca fondat, va desfiinţa Cu ocazia rejudecării vor fi examinate şi celelalte
sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aspecte critice invocate în apel.
Judecătoriei Mediaş ca instanţă de fond.
NOTĂ
Prin sentinţa civilă nr. 284/1999, Judecătoria Mediaş, după rejudecare, a declinat competenţa de soluţionare a unei ieşiri din indiviziune în favoarea Tribunalului Sibiu pe considerentul că prin expertiza nou efectuată în cauză, după rejudecare, valoarea de circulaţie a imobilului s-a stabilit la 504.000.000 lei şi deci cauza este de competenţa tribunalului; această sentinţă de declinare a rămas definitivă prin neapelare.
Prin sentinţa civilă nr. 316 din 1 iulie 1999, Tribunalul Sibiu a rezolvat cauza în fond, aceasta a fost atacată cu apel şi prin decizia civilă nr. 28 din 19 februarie 2001 a Curţii de Apel Alba-lulia, pronunţată în dosar nr. 5375/1999, s-a admis apelul formulat în cauză, s-a desfiinţat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Mediaş, ca instanţă de fond, cu motivarea că valoarea obiectului care trebuie să determine competenţa de judecată între judecătorie şi tribunal este aceea de la data introducerii acţiunii şi nu cea care se stabileşte ulterior în proces în urma unor expertize care se efectuează.
Soluţia Curţii de Apel Alba-lulia este corectă, fiind pe linia practicii Curţii Supreme de Justiţie, iar actualmente există chiar text în acest sens, art. 181 din C. pr. civ. care prevede: “Instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul aceluiaşi obiect.” (introdus prin art. I, pct. 7 din O.U.G. nr. 138/2000).
Oarecum în acelaşi sens a fost şi practica Curţii Supreme de Justiţie materializată în decizia nr. VIII din 21 decembrie 2000, dată în secţiuni unite şi prin care s-a stabilit că, “indiferent de valoarea masei partajabile, competenţa de a soluţiona cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei revine judecătoriei atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când sunt formulate separat.”
Deşi corectă, ca soluţie, în privinţa stabilirii competenţei, soluţia Curţii de Apel Alba-lulia rămâne discutabilă sub aspectul tehnicii juridice.
Nu s-ar fi pus nici o problemă - care, evident, prezintă mai mult un aspect teoretic decât ca finalitate practică - dacă speţa pe care o discutăm nu ar fi trecut - amănunt deloc neglijabil - prin faza iniţială a unei declinări de competenţă de către Judecătoria Mediaş în favoarea Tribunalului Sibiu, iar această hotărâre de declinare nu a fost atacată şi a îmbrăcat, deci, autoritatea lucrului judecat.
Curtea de Apel Alba-lulia s-a aflat, evident, în situaţia ca faţă de soluţiile jurisprudenţiale ale instanţei noastre supreme de atunci (soluţii jurisprudenţiale care în prezent şi-au găsit, cum am arătat mai sus, o consacrare legislativă) să trebuiască ca, în apelul declarat în cauză, să invoce din oficiu problema competenţei materiale şi să constate că această competenţă de judecare ca instanţă de fond este aceea a Judecătoriei Mediaş. Dar, Curtea de Apel Alba-lulia nu mai era în faza (şi nici nu fusese sesizată în acest sens) ca să se pronunţe asupra hotărârii definitive, cu autoritate de lucru judecat, a
Judecătoriei Mediaş de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu. Dacă Tribunalul Sibiu şi-ar fi declinat la rândul său competenţa judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Mediaş, eram în faza unui conflict negativ de competenţă, şi, prin regulator de competenţă, Curtea de Apel Alba-lulia ar fi rezolvat cauza.
Dar nu s-a întâmplat aşa.
în situaţia dată, Judecătoria Mediaş se află în faţa a două hotărâri: cea prin care s-a dezînvestit şi care este definitivă şi cea a Curţii de Apel Alba-lulia care, fără să desfiinţeze hotărârea de declinare a Judecătoriei Mediaş pentru că nici nu putea să o facă, aşa cum am arătat mai sus, obligă Judecătoria Mediaş să judece cauza prin indicaţii de casare care, potrivit art. 315 C. pr. civ. sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere.
Dacă Judecătoria Mediaş ar considera că s-a creat un conflict de competenţă între declinarea făcută prin propria hotărâre şi decizia care o obligă să judece, cum ultima este a Curţii de Apel Alba-lulia, atunci numai Curtea Supremă de Justiţie ar putea rezolva acest aşa-zis conflict de competenţă printr-un regulator de competenţă, dar ar fi un fals conflict de competenţă, deoarece declinarea de competenţă a Judecătoriei Mediaş nu s-a făcut în favoarea Curţii de Apel Alba-lulia, ci în favoarea Tribunalului Sibiu; pe de altă parte, Curtea de Apel Alba-lulia nu şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Mediaş, ca să fie vorba de un conflict de competenţă, ci a casat sentinţa Tribunalului Sibiu cu trimitere la Judecătoria Mediaş ca să judece în primă instanţă.
Deci, ar fi vorba de un fals conflict de competenţă, din elementele conflictului de competenţă existând unul singur şi anume: Judecătoria Mediaş declină judecarea cauzei în favoarea altei instanţe, dar, printr-un concurs de factori procedurali, i se trimite înapoi cauza pentru ca totuşi să o judece, în primă instanţă.
Am putea spune că s-a ajuns la o situaţie de nesoluţionat ca logică juridică (un adevărat nod gordian), dar, practic, cea mai bună soluţie este evident aceea de respectare a indicaţiilor de casare ale Curţii de Apel Alba-lulia şi de rejudecare a cauzei ca primă instanţă de fond de către Judecătoria Mediaş, ceea ce nu înlătură realitatea existenţei a două hotărâri absolut contradictorii, ambele definitive cu privire la competenţă, aşa cum am arătat mai sus.
într-o singură situaţie această contrazicere ar fi fost înlăturată: dacă textul art. 181 C. pr. civ., pe care l-am citat mai sus, ar fi intervenit înainte de pronunţarea făcută de Curtea de Apel Alba-lulia şi dacă s-ar fi considerat textul ca fiind de aplicaţiune imediată, acesta ar fi surclasat, în mod evident, efectele hotărârii de declinare de competenţă rămasă definitivă. Dar nu aşa au evoluat situaţiile.
Fără efect practic diferit, ci cu acelaşi efect, însă mai corect juridic ar fi fost ca prin decizia Curţii de Apel Alba-lulia să se fi casat sentinţa Tribunalului Sibiu cu indicaţiunea ca la rejudecare Tribunalul Sibiu să-şi verifice competenţa materială în lumina indicaţiilor Curţii de Apel Alba-lulia, indicaţiuni obligatorii, în urma căror indicaţiuni, cu ocazia rejudecării, Tribunalul Sibiu ar fi declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Mediaş şi, constatând cu acea ocazie că s-a ivit un conflict negativ de competenţă în faţa Tribunalului Sibiu ar fi trimis dosarul la Curtea de Apel Alba-lulia, care, de data aceasta, în deplină legalitate procesuală dădea un regulator de competenţă în favoarea Judecătoriei Mediaş. Chiar alambicată, dar aceasta ar fi fost calea juridică legală şi ar fi constituit o corectă aplicare a legii.
| ← CONTRACT DE ÎNCHIRIERE. EVACUAREA CHIRIAŞULUI PENTRU... | COMPETENŢĂ MATERIALĂ ASIGURARE DE DOVEZI. CERERE FORMULATĂ... → |
|---|
