Apărarea dreptului de servitute de trecere de către posesorul unui fond, altul decât proprietarul tabular. Acţiunea confesorie
| Comentarii |
|
C. civ., art. 616
Potrivit art. 616 C. civ., doar proprietarul al cărui loc este înfundat, adică nu are ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe terenul vecinului său, pentru a-şi putea folosi propriul fond, având însă îndatorirea de a-l despăgubi pentru pagubele ce i le-ar cauza, trecerea trebuind să se facă pe calea cea mai scurtă de ieşire la drumul public şi prin locul ce ar pricinui cea mai mică pagubă proprietarului fondului aservit, în timp ce proprietarul fondului aservit este ţinut să nu facă nimic de natură a împiedica realizarea intereselor legitime ale proprietarului fondului dominant.
Cel care a promovat acţiunea tocmai pentru a i se stabili o servitute de trecere, în favoarea terenului pe care-l foloseşte de circa 40 de ani, nu este proprietar tabular al imobilului, dar având în vedere că exercită asupra acestui teren o posesie îndelungată şi că foloseşte acest teren, exercitând deci atributele de posesie şi folosinţă, i se poate recunoaşte calitatea de uzufructuar, calitate în care putea promova acţiunea confesorie de servitute.
C.A. Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 2340/R din 24 octombrie 2005,
în C.A. Cluj, B.J. 2005, p. 117
Prin sentinţa civilă nr. 4105 din 28 septembrie 2004 a Tribunalului Bistriţa, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta P.M. împotriva pârâţilor C.G., C.S., C.C., G.I., S.V., V.F., S.A, G.M., G.A, G.G., G.N. şi G.R., O.I, S.R., S.P., S.G., S.D., B.T., L.M., M.I., S.E., D.S., G.C., I.I., I.M., I.G., I.C., I.P., P.I., P.V., M.V., A.I. şi, în consecinţă, s-a stabilit o servitute de trecere în favoarea terenului reclamantei, situat în Bistriţa Bârgăului, ridul Brazii Buni, pe o lungime de 170 m liniari, cu lăţimea de 3 m, peste terenurile pârâţilor
C.G., C.S. şi C.C., G.I., S.V., V.F., S.A, G.M., G.A, G.G., G.N. şi
G.R. conform variantei I din raportul de expertiză a ing. V.N., ce face parte din hotărâre; s-a respins cererea de înscriere în cartea funciară a
dreptului de servitute în favoarea reclamantei; pârâţii C.G., C.S. şi
C.C. au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 1.174.000 Ici cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că terenul reclamantei este situat în localitatea Bistriţa Bârgăului în ridul Brazii Buni, teren care este loc înfundat în sensul legii, deoarece orice cale de acces către acesta trebuie să treacă peste terenurile învecinate.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, pârâţii
C.C. şi C.G., fară însă ca aceştia să depună la dosarul cauzei un memoriu care să cuprindă o dezvoltare a motivelor de apel şi prin care să invoce aspecte de nelegalitate sau de netemeinicie ale hotărârii apelate.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 197/A din 18 februarie 2005, pronunţată în dosarul nr. 90/2005, a admis apelurile pârâţilor, a schimbat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii reclamantei care a fost obligată la 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea lui C.C. şi 220.000 lei în favoarea lui C.S., reţinând în considerentele deciziei următoarele:
Dreptul de servitute este un drept real principal derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit sau dominat, pentru uzul şi utilitatea altui imobil numit fond dominant, imobile care aparţin la proprietari diferiţi. Or, faţă de caracterele juridice ale servituţii de trecere, este de reţinut că reclamanta nu este proprietara imobilului dominant.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.M., solicitând admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii acţiunii pentru stabilirea servituţii de trecere sau a menţinerii sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea recursului s-a arătat că soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât terenul folosit de reclamantă este loc înfundat, în sensul art. 616 C. civ., neavând nicio ieşire la calea publică, reclamanta folosind acest imobil de circa 40 de ani şi tot de 40 de ani foloseşte aceeaşi cale de trecere către imobil, aspect confirmat de altfel de expertiza întocmită în cauză de expert V.N. şi de cercetarea la faţa locului efectuată de instanţă.
Recursul este fondat.
Este adevărat că, potrivit art. 616 C. civ., doar proprietarul al cărui loc este înfundat, adică nu arc ieşire la calca publică, poate reclama o
trecerc pc terenul vecinului său, pentru a-şi putea folosi propriul fond, având însă îndatorirea de a-1 despăgubi pentru pagubele ce i le-ar cauza, trecerea trebuind să se facă pe calca cea mai scurtă de ieşire la drumul public şi prin locul ce ar pricinui cea mai mică pagubă proprietarului fondului aservit, în timp ce proprietarul fondului aservit este ţinut să nu facă nimic de natură a împiedica realizarea intereselor legitime ale proprietarului fondului dominant.
Este adevărat că reclamanta, care a promovat acţiunea tocmai pentru a i se stabili o servitute de trecere, în favoarea terenului pe care-1 foloseşte de circa 40 de ani, nu este proprietara tabulară a acestui imobil, aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în faţa primei instanţe de către expert N.V., dar nu este mai puţin adevărat că o atare împrejurare nu poate conduce automat la respingerea acţiunii având ca obiect stabilirea unei servituţi de trecere.
Expertul arată că terenul pe care-1 foloseşte reclamanta figurează înscris în CF nr. 1448 şi CF nr. 574 Bistriţa Bârgăului ca proprietate a numitului S.V., intabulat în 1914, respectiv, a numiţilor C.F., C., I.,
G., P., P., V., I. şi F., intabulaţi în 1972, reclamanta-recurentă nefiind vreodată intabulată în cartca funciară deschisă asupra acestui teren.
Nu s-a contcstat de către părţile adverse împrejurarea că reclamanta foloseşte terenul, în favoarea căruia a solicitat stabilirea ser-vituţii de trecere, de circa 40 de ani.
Cererea introductivă de instanţă, chiar dacă a fost defectuos redactată de către reclamantă, şi prin care s-a solicitat stabilirea unei servituţi de trecere, reprezintă, în realitate, o veritabilă acţiune confcsorie de servitute.
Este ştiut faptul că, acţiunea confcsorie este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată să stabilească, prin hotărârea ce o va pronunţa, că el este titularul unui drept real, dezmein-brământ al dreptului de proprietate - uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie - asupra bunului altuia şi să-l oblige pe pârât, care poate fi proprietarul sau o altă persoană, să-i permită exercitarea lui deplină şi netulburată.
Aşa cum s-a stabilit în doctrina de specialitate, acţiunea confesorie (act io confessoria, v indicat io servi tutis) urmăreşte practic apărarea însuşi a dreptului de servitute, însă printr-o astfel de acţiune confesorie se poate apăra nu numai dreptul de servitute, dar şi celelalte dez-membrăminte ale dreptului de proprietate (Eugen iu Safta Romano -Dreptul de proprietate privată şi publică din România, Ed. Graphix, Iaşi, 1993, p. 259).
Acţiunca confcsoric de servitute este o acţiune petitorie, putând fi promovată atât de proprietarul fondului dominant, împotriva titularului fondului aservit, cât şi de cel care are doar o parte a dreptului de proprietate, de pildă un uzufructuar sau un uzuar, în acest sens în literatura de specialitate arătându-se că „sub denumirea de proprietar nu trebuie să înţelegem numai pe acela care are plenum dominium, ci pe toţi acei care au un drept real, adică o parte a dreptului de proprietate, precum uzufructuarul, uzuarul etc.” (Dimitrie Alexandresco, Expli-caţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tomul al 111-lea, partea 1, ediţia a Il-a, Bucureşti, 1909, p. 47).
Prin urmare, chiar dacă reclamanta nu este proprietară tabulară a terenului în favoarea căruia a solicitat stabilirea dreptului de servitute, având în vedere că exercită asupra acestui teren o posesie îndelungată, de circa 40 de ani, şi că foloseşte acest teren, exercitând deci atributele de posesie şi folosinţă, acesteia i se poate recunoaşte calitatea de uzufructuar, calitate în care putea promova acţiunea confesorie de servitute.
Decizia recurată este criticabilă nu numai sub aspectul împrejurării că s-a respins acţiunea reclamantei pe excepţia lipsei calităţii de proprietar a acesteia, fară să se fi judecat pe fond apelul, dar este criticabilă şi sub aspectul că instanţa de apel s-a pronunţat mai mult decât s-a cerut, sub aceste aspecte soluţia instanţei de apel intrând sub incidenţa art. 304 pct. 6, art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (5)
C. proc. civ.
Astfel, apelanţii nu şi-au motivat în niciun fel apelul, situaţie în care, instanţa de apel era obligată, conform art. 292 alin. (2) C. proc. civ„ să cerceteze apelul doar prin raportare la mijloacele de apărare invocate de aceşti pârâţi-apelanţi în faţa primei instanţe. Or, nicăieri în faţa primei instanţe apelanţii nu au solicitat respingerea acţiunii reclamantei pe motiv că aceasta nu este proprietara terenului în favoarea căruia a solicitat a se stabili respectiva servitute de trecere.
Aşa fiind, în temeiul considerentelor mai sus expuse şi a textelor legale anterior invocate, Curtea va admite prezentul recurs, va casa în întregime decizia recurată şi va trimite cauza pentru rejudecarea apelului pe fond la Tribunalul Bistriţa-Năsăud, având în vedere modificările aduse Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 219/2005.
Cu ocazia rejudecării apelului se va dispune de către instanţa de rejudecare, fie completarea expertizei de către expertul N.V. - având în vedere că este o expertiză defectuos şi lacunar redactată, în baza căreia nu va fi posibilă punerea în executare a dispozitivului hotărârii
referitor la amplasamentul exact al servituţii de trecere - fie va dispune efectuarea unei noi expertize de către un alt expert topograf, expertiză prin care să se indiec cu exactitate carc sunt punctele prin care urmează să se stabilească limitele servituţii de trecere, respectiv să se determine şi să se identifice exact fiecare punct prin care ar urma să treacă servitutea de trecere, de asemenea manieră încât punerea în executare a acestei servituţi de trecere să fie posibilă.
De asemenea, în măsura în care instanţa de rejudecare va aprecia necesar, va putea administra orice alte probe impuse de natura cauzei.
| ← Contract de vânzare-cumpărare. Privilegiul vânzătorului... | Stabilirea liniei de hotar între proprietăţile învecinate.... → |
|---|
