Grăniţuire. Persoanele care pot solicita delimitarea prin semne exterioare a fondurilor limitrofe
| Comentarii |
|
C. civ., art. 576, art. 584
Obligaţia de grăniţuire este reglementată prin dispoziţiile art. 584 C. civ. ca o servitute naturală, astfel că îi este incidenţă şi norma generală în materie cuprinsă în art. 576 C civ., care defineşte servitutea ca fiind „o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt stăpân”. Pornind
de la prevederile acestui text de lege, se apreciază în mod tradiţional şi constant în practica judiciară şi în literatura de specialitate că poate solicita recunoaşterea servituţii nu numai proprietarului fondului în favoarea căreia a fost stabilită, ci şi titularului unui drept real sau chiar posesorului acestuia. Această interpretare are în vedere împrejurarea că raţiunea pentru care sunt recunoscute atât servituţile în general, cât şi obligaţia de grăniţuire, şi anume asigurarea unor relaţii de bună vecinătate, se regăseşte şi în ipoteza în care partea nu este proprietarul imobilului afectat, în cauză, prin nestabilirea liniei de hotar. Singura rezervă care se face este aceea că grăniţuirea obţinută de un posesor, altul decât adevăratul proprietar, este numai provizorie, dacă proprietarul nu a fost şi el introdus în cauză, pentru a-i fi opozabilă.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1506/A din 21 noiembrie 2007, nepublicată
Prin cererea înregistrată la data de 24 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 2419/299/2007, reclamanţii
B.D. şi B.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P.C., P.E. şi P.G., ca instanţa să stabilească linia despărţitoare între proprietăţile situate în Bucureşti, str. L. nr. 11 şi respectiv Bucureşti, str. L. nr. 11A şi obligarea pârâţilor la ridicarca construcţiei gard de tablă edificată pe proprietatea reclamanţilor. Prin sentinţa civilă nr. 4422 din 22 martie 2007 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins cererea formulată de reclamanţi, pentru acest considerent.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 mai 1976 între Ş.Ş., în calitatc de vânzător, şi B.D. şi B.M., în calitate de cumpărători, autentificat sub nr. 2529 din 20 mai 1976, cumpărătorii au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei situată pe terenul din Bucureşti, str. L. nr. 11, sector 1.
In conformitate cu prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în vigoare la acea dată, în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent trecea în proprietatea statului, astfel că terenul aferent construcţiei respective, situat în Bucureşti, str. L. nr. 11, sector 1, a intrat în proprietatea statului.
Instanţa nu a reţinut susţinerea reclamanţilor, conform căreia prin abrogarea Legii nr. 58/1974, terenul a intrat în proprietatea reclamanţilor, întrucât, potrivit art. 36 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 18/1991,
republicată, atribuirea în proprietate se face la cerere, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor. Or, aşa cum recunosc chiar reclamanţii şi cum rezultă din adresa Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primarul General nr. 537525 din 19 iunie 2006, la data introducerii cererii de chemare în judecată care face obiectul dosarului nu au fost finalizate formalităţile de construire a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, str. L. nr. 11, sector 1, acesta fiind în continuare în proprietatea statului.
întrucât reclamanţii nu sunt proprietari asupra terenului situat în Bucureşti, str. L. nr. 11, sector 1, şi ţinând seama de prevederile art. 584 C. civ., conform cărora grăniţuirea poate fi cerută de proprietar, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins cererea ca fiind introdusă de persoane fară calitate procesuală activă.
împotriva acestei hotărâri la data de 23 mai 2007, reclamanţii B.D. şi B.M. au declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului
Bucureşti, Secţia a V-a civilă, la 14 iulie 2007. In motivare, aceştia au arătat că, în considerarea caracterului său tehnic, grăniţuirea nu presupune existenţa în sarcina reclamantului a obligaţiei de a proba calitatea sa de proprietar al terenului faţă de terenul vecinului (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 433 din 3 februarie 2006). Dreptul la acţiune bazat pe dispoziţiile art. 584 C. civ. circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau oriec persoană carc are un drept real asupra unui fond limitrof, de a pretinde vecinului său prin acţiune în justiţie, restabilirea hotarului care separă fondurile învecinate şi marcarea acestora prin semne materiale vizibile (I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2153 din 18 iunie 2005).
Apelanţii au mai arătat că, deşi potrivit Legii nr. 58/1974, terenul trecea în proprietatea statului, se recunoştea un drept de folosinţă pe
toată existenţa construcţiei, adică se recunoştea un drept real. In înţelesul art. 584 C. civ., acţiunea în grăniţuire poate fi utilizată de proprietar, uzufructuar şi chiar de către posesor (mai puţin deţinătorii precari) împotriva titularului unui alt drept real (uzufruct, superficie, drept de folosinţă), precum şi împotriva chiriaşului sau arendaşului dar cu introducerea în cauză şi a proprietarului. Aşadar, acţiunea în grăniţuire este la îndemâna şi a altor titulari de drepturi reale, nu numai a proprietarilor tabulari, inclusiv a proprietarilor extratabulari (I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 123 din
13 ianuarie 2005). Pe de altă parte, prin abrogarea Legii nr. 58/1974,
terenul a revenit în proprietatea reclamanţilor, chiar dacă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, atribuirea în proprietate se face la
cerere, aceasta nefiind decât o formalitate prevăzută de lege. In al doilea rând, instanţa de judecată a omis să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor P.C. şi P.G. excepţie
invocată prin întâmpinarea depusă de către pârâtul P.E. In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ. şi art. 584 C. civ., Legea nr. 18/1991.
La data de 16 octombrie 2007, intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat. în motivare, au arătat că terenul nu a revenit automat în proprietatea apelanţilor-reclamanţi la data abrogării Legii nr. 58/1974 prin Decretul-lege nr. 1 din 27 decembrie 1989, nefiind emis actul de atestare a dreptului de proprietate, aşa cum se prevede în dispoziţiile art. 36 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991, republicată, modificată şi completată.
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Tribunalul reţine următoarele:
In mod temeinic a reţinut prima instanţă în ceea ce priveşte situaţia de fapt că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 mai 1976 reclamanţii B.D. şi B.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei situate pe terenul în suprafaţă de 45 mp din Bucureşti, str. L. nr. 11, sector 1.
In conformitate cu prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în vigoare la acea dată, în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent trecea în proprietatea statului, astfel că terenul aferent construcţiei respective, situat în Bucureşti, str. L. nr.
11, sector 1, a intrat în proprietatea statului.
Pe de altă parte, conform art. 30 alin. (2) din acelaşi act normativ: „Dobânditorul construcţiei va primi din partea statului în folosinţă terenul necesar în limitele prevăzute de art. 8 şi 17 din prezenta lege. Atribuirea se face pe durata existenţei construcţiei, cu plata unei taxe anuale, iar conform art. 17 alin. (2): „Loturile necesare pentru construirea de locuinţe şi anexe gospodăreşti vor fi în suprafaţă de 200-250 mp, având de regulă un front la stradă de maximum 12 m”.
Dat fiind că, potrivit adresei nr. 537525/7993 din 19 iunie 2006 emise de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Evidenţă Proprietăţi, în evidenţele cadastrale întocmite pe bază de declaraţii în anul 1986, imobilul situat în Bucureşti, str. L. nr. 11, sector 1, era
înscris cu teren în suprafaţă totală de 242 mp, din care 139 mp construcţii, proprietate particulară, cu posesori parcelă la data întocmirii evidenţelor B.D., B.M., P.C., rezultă că reclamanţii au dobândit în temeiul legii un drept real de folosinţă asupra întregii suprafeţe de teren, nepunându-se problema unei suprafeţe din terenul rămase neatribuite.
De asemenea, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii reţinând că reclamanţii nu sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, str. L. nr. 11, sector 1, astfel că motivul de apel invocat în legătură cu acest aspect este nefondat.
Astfel, potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată,: „Terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităţilor, atribuite, potrivit legii, în folosinţă veşnică sau în folosinţă pe durata existenţei construcţiei, în vederea construirii de locuinţe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuinţe, trec, la cererca proprietarilor actuali ai locuinţelor, în proprietatea acestora (...)”, iar conform art. 36 alin. (6) din acelaşi act normativ: „Atribuirea în proprietate a terenurilor (...) se va face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor”.
Aceasta înseamnă că potrivit mecanismului juridic instituit de Legea nr. 18/1991, se considcră că dreptul de proprietate care a aparţinut foştilor titulari anterior momentului preluării s-a transmis în patrimoniul statului, urmând ca în temeiul acestui act normativ să opereze o nouă transmitere, în beneficiul titularilor actuali ai dreptului de proprietate asupra construcţiei. Această nouă transmitere nu operează direct în temeiul legii, de vreme ce este necesară formularea unei cereri şi, în plus, textul de lege vorbeşte despre „atribuirea în proprietate”, ceea ce implică, potrivit interpretării literale, gramaticale şi logice, încă un act juridic, ulterior, în baza căruia să aibă loc transferul dreptului.
Pe de altă parte, obligaţia de grăniţuire este reglementată prin dispoziţiile art. 584 C. civ. ca o servitute naturală, astfel că îi este incidenţă şi norma generală în materie cuprinsă în art. 576 C. civ., care defineşte servitutea ca fiind „o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt stăpân”. Pornind de la prevederile textului de lege menţionat, se apreciază în mod tradiţional şi constant în practica judiciară şi în literatura de specialitate că poate solicita recunoaştcrea servituţii nu numai proprietarului fondului în favoarea cărcia a fost stabilită, ci şi titularul unui drept real sau chiar
posesorul acestuia. Această interpretare are în vedere împrejurarea că raţiunea pentru care sunt recunoscute atât servitutile în general, cât şi obligaţia de grăniţuire, şi anume asigurarea unor relaţii de bună vecinătate, se regăseşte şi în ipoteza în carc partea nu este proprietarul imobilului afectat, în cauză prin nestabilirea liniei de hotar. Singura rezervă care se face aceea că grăniţuirea obţinută de un posesor, altul decât adevăratul proprietar, este numai provizorie, dacă proprietarul nu a fost şi el introdus în cauză, pentru a-i fi opozabilă.
In aceste condiţii, dat fiind că reclamanţii sunt titularii unui drept de folosinţă, care este un drept real, asupra terenului situat în Bucureşti, str. L. nr. 11, sector 1, este justificată calitatea procesuală activă în cererea lor având ca obiect grăniţuire.
Este, de asemenea, neîntemeiat motivul de apel legat de nepronun-ţarea instanţei asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor P.C. şi P.G. şi de neexercitarea rolului activ din acest punct de vedere. Prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi respingerea acţiunii pentru acest considerent, prima instanţă a soluţionat cererea pe care au formulat-o reclamanţii şi, pe cale de consecinţă, s-a dezînvestit, nemaiputând astfel să facă aprecieri asupra altor aspecte de fapt sau de drept în legătură cu cauza.
Faţă de aceste considerente, reţinând că acţiunea în grăniţuire poate fi formulată şi de cătrc titularul unui drept real şi chiar de cătrc posesor, astfel, că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor legale în materie, precum şi faptul că, procedând astfel, nu a intrat în cerectarea fondului, în temeiul art. 296 şi 297 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul urmează să admită apelul, să desfiinţeze sentinţa civilă apelată şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
| ← Stabilirea liniei de hotar între proprietăţile învecinate.... | Acţiune în revendicare imobiliară. Grăniţuire. Delimitarea... → |
|---|
