Art. 918 alin. 2 cod procedură civilă prevede: „când soţii au copii minori …instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor
| Comentarii |
|
Tribunalul MARAMUREŞ-Secția I Civilă Decizie nr. 25/R din data de 27.01.2016
Prin sentința civilă nr. 7683/30 octombrie 2015 pronunțată de către Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 6631/182/2015, s-a admis în parte acțiunea petenților F. G. D. și F. A. G.. S-a admis cererea principală formulată de către petenți și s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre părți, încheiată la data de 22.05.1999 și înregistrată în Registrul Stării Civile al loc. Fărcașa sub nr. 7/22.05.1999 prin divorț, pe baza acordului soților. S-a dispus reluarea de către petentă a numelui purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de "Pop";. S-a admis excepția necompetenței instanțelor române în soluționarea cererilor accesorii privind exercitarea autorității părintești asupra minorilor F. G. D., F. G. A. și F. M.G., stabilirea locuinței minorilor și a pensiei de întreținere, invocată din oficiu. Au fost respinse cererile accesorii privind exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorilor și a pensiei de întreținere, ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria a reținut că, în fapt, conform Certificatului de căsătorie aflat la fila 9 din dosar, părțile s-au căsătorit în data de 25 mai 1999.
Din această căsătorie au rezultat minorii F. G. D., născută în 13.11.2000, F. G. A., și F. M.G., astfel cum reiese din certificatele de naștere depuse la dosar.
Conform art. 373 lit. a) Cod civil, divorțul poate avea loc prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț în condițiile prevăzute de art. 374 din același act normativ. Astfel, divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat de către instanța judecătorească indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.
Părțile, prin cererea formulată și semnată de către acestea, au solicitat să se dispună desfacerea căsătoriei prin acordul lor, astfel că, în temeiul art. 930, 931 Cod de procedură civilă, instanța, verificând consimțământul acestora în a divorța, exprimat prin intermediul mandatarului avocat desemnat prin Procura autentificată sub nr. 1929/11.08.2015 de către notarul public G. B. F. (f.17-19), constată că se menține și la acest moment. Pe cale de consecință, fără a mai administra vreo probă privind motivele de divorț, instanța a admis acțiunea de divorț prin acordul părților, în condițiile art. 373 lit. a) raportat la art. 374 alin 1 din Codul civil.
În temeiul art. 383 alin. 3 Cod civil, instanța a dispus reluarea de către pârâtă a numelui purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de "Pop";.
Cât privește excepția necompetenței instanțelor române în soluționarea cererilor accesorii privind exercitarea autorității părintești asupra minorilor, stabilirea locuinței minorilor și a pensiei de întreținere, invocată din oficiu, s-au reținut următoarele considerente:
În fapt, reședința obișnuită a minorilor la data sesizării instanței se află în Franța, țară în care locuiesc și cei doi părinți, părțile din prezenta cauză
În drept, conform art. 915 alin. 2 Cod procedură civilă, "Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, iar potrivit art. 931 alin. 1 teza finală din Codul procedură civilă, Prin aceeași hotărâre, instanța va lua act de învoiala soților cu privire la cererile accesorii, în condițiile legii";.
De asemenea, dispozițiile art. 123 alin. 1 din același act normativ prevăd că "Cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești (...)";.
Astfel, dispozițiile mai sus citate reglementează competența instanțelor în materie de divorț, stabilind că, în ipoteza în care soții nu au locuința în țară, aceștia pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. O asemenea convenție de alegere de competență este cuprinsă în procura notarială de la filele 17-19, părțile convenind ca Judecătoria Baia Mare să fie competentă să soluționeze cererea lor de divorț.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 123 Cod procedură civilă, care stabilesc prorogarea competenței de soluționare a cererilor accesorii în favoarea instanței competente să judece cererea principală, ar reieși că aceeași instanță este competentă să soluționeze și cererile accesorii divorțului, în baza aceleiași convenții de alegere a competenței.
Cu toate acestea, având în vedere că părțile și copiii acestora au reședința în Franța, iar măsurile ce se solicită a fi luate în prezentul dosar intră sub incidența dispozițiilor Regulamentului CE nr. 2201/2003, competența instanței învestite va fi analizată prin raportare la dispozițiile acestui act normativ, cu forță juridică superioară Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Astfel, conform art. 8 din Regulament, privind competența de fond în materie de răspundere părintească, "Instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată. Alineatul al doilea dispune că alineatul 1 se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12";.
Dispozițiile art. 12, care stabilesc prorogarea de competență, prevăd că "Instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când (a) cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de copil și (b) competența instanțelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței judecătorești, iar aceasta este în interesul superior al copilului.
In fine, potrivit art. 3 alin. 1 din Regulament, la care aceste din urmă prevederi fac trimitere, Sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de corp și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru: (a) pe teritoriul căruia se află: reședința obișnuită a soților (...); (b) de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul "domiciliului"; comun.
Rezumând dispozițiile legale redate și aplicându-le la situația de fapt din speță, reiese că dispozițiile din legea națională care permit alegerea de către soți a competenței în materie de divorț sunt în deplină concordanță cu dispozițiile art. 3 lit. b) teza întâi din Regulament, care mențin competența instanțelor judecătorești din statul membru de cetățenie a celor doi soți. Așadar, alegerea de competență în materie de divorț respectă dispozițiile din Regulament.
Cu toate acetea, în privința cererilor accesorii ce aparțin materiei răspunderii părintești, Regulamentul permite prorogarea competenței, însă doar în condițiile stricte și cumulative enumerate în cuprinsul art. 12, constând în exercitarea răspunderii părintești de către cel puțin unul dintre soți, acceptarea expresă a competenței de către soți, iar această alegere este în interesul superior al copilului. În speță, sunt îndeplinite doar primele două condiții, instanța apreciind că, în vederea respectării interesului superior al minorilor, se impune ca cererile referitoare la răspunderea părintească să fie soluționate de instanța competentă din statul membru de reședință.
În examinarea condiției constând în respectarea interesului superior al copilului, au fost avute următoarele aspecte :
Mai întâi, se observă că art. 396 cod civil impune obligativitatea efectuării unei anchete psihosociale în vederea pronunțării asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, precum și a ascultării părinților și a copiilor care au împlinit vârsta 10 ani, raportat și la art. 264 Cod civil.
În speță, întreaga probațiune aferentă cererilor accesorii ar urma să fie administrată prin comisie rogatorie, ceea ce contravine principiului nemijlocirii reglementat de art. 16 Cod procedură civilă, principiu esențial în judecata unui proces, câtă vreme instanța își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză.
Administrarea ansamblului probator prin intermediul altei instanțe și imposibilitatea ascultării minorului de însuși magistratul care va stabili cu cine va locui acesta după divorț, în condițiile în care în astfel de cauze ascultarea copiilor este deseori hotărâtoare, diminuează considerabil șansele ca judecătorul să își formeze o convingere în cunoștință de cauză și transformă dispozițiile imperative ale Codului civil și ale Legii privind protecția copilului în texte pur formale, lipsite de importanță practică.
Nu în ultimul rând, judecarea unor cereri cu privire la raporturile dintre minori și părinți pe o perioadă de un an sau mai mare, știut fiind că efectuarea anchetelor sociale în străinătate necesită perioade îndelungate, nesocotește în mod evident interesul superior al copilului, de vreme ce în această materie rolul trecerii timpului este deosebit de important, impunându-se judecarea cu celeritate.
În concluzie, nefiind în interesul celor trei minori ca o instanță din România să stabilească raporturile dintre aceștia și părinții lor, nu operează prorogarea de competență reglementată de art. 12 din Regulament.
Faptul că art. 396 alin. 1 Cod civil stabilește că instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori (...), iar art. 919 alin. 2 prevede că, în cazul în care soții au copii minori (...), instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț, nu este în măsură să infirme această concluzie, câtă vreme legea națională are forță juridică inferioară regulamentelor europene, ceea ce face ca dispozițiile în materie de competență prevăzute de Regulament să fie interpretate implicit în sensul că acestea se opun aplicării regulii prevăzute în dreptul nostru național, conform căreia în cazul în care este învestită cu soluționarea unei cereri de divorț de către soți care au copii minori, instanța se va pronunța din oficiu cu privire la aspectele amintite. Principiul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene este de altfel înscris în cuprinsul art. 4 Cod procedură civilă.
Față de considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, prima instanță a concluzionat că excepția este întemeiată. Pe cale de consecință, instanța a admis excepția invocată și a respins cererile accesorii referitoare la minorii proveniți din căsătoria petenților, ca nefiind de competența instanțelor române.
Împotriva sentinței civile nr. 7683/30.10.2015 a Judecătoriei Baia Mare, în termenul prevăzut de lege au formulat recurs ambele părți, recurenții F. G. D. și F. A. G. solicitând admiterea recursului și casarea parțială a hotărârii atacate, cu consecința respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor române invocată de instanță din oficiu.
În motivarea recursului, recurenții au arătat că soluția instanței de fond este greșită întrucât dispozițiile art. 8 alin. 1 din Regulamentul 2201/2003 CE nu sunt incidente în prezenta cauză. Aceste dispoziții legale ar fi incidente doar în situația în care aceste capete de cerere nu ar fi accesorii acțiunii de divorț, cum este în cazul de față. În prezentul dosar s-a solicitat instanței de judecată pronunțarea divorțului prin acordul soților și soluționarea celorlalte capete de cerere accesorii divorțului. Petenții au un reprezentant comun convenit prin Procura autentică nr. 1929/11.08.2015, procură prin care și-au exprimat acordul cu privire la toate celelalte capete de cerere precum și cu privire la alegerea competenței instanței, aceasta fiind convenită la Judecătoria Baia Mare. Raportat la aceasta, recurenții apreciază că sunt în situația prorogării legale de competență prevăzută de art. 12 alin. 1 lit. b din regulament.
În acord cu această normă instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența potrivit art. 3 cu privire la o cerere de divorț sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când competența instanțelor a fost acceptată expres ori în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești la data sesizării instanței judecătorești, iar aceasta este în interesul superior al minorilor.
La data sesizării instanței judecătorești exista un acord expres al părților cu privire la alegerea competenței instanței de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Baia Mare.
Raportat la cererea de divorț interpretând coroborat dispozițiile art. 914 alin. 2 Cod procedură civilă, ale art. 918 alin. 1 și respectiv alin. 2 Cod procedură civilă, instanța avea obligația să se pronunțe asupra cererilor accesorii divorțului cu privire la copiii minori rezultați din căsătorie chiar dacă părțile nu ar fi solicitat acest lucru.
Conform art. 918 alin. 2 Cod procedură civilă "Când soții au copii minori …instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț";, cu atât mai mult trebuia să se pronunțe întrucât s-a solicitat acest lucru.
Recurenții au depus la dosar, în fotocopie, procura judiciară dată de către aceștia doamnei avocat D.u I. -fila 4.
Cererea de recurs este legal timbrată, conform art. 23 alin. 1 lit. a și art. 15 lit. e din OUG 80/2013.
Analizând sentința civilă nr. 7683/30.10.2015 prin prisma motivelor de recurs recurate, tribunalul constată că recursul este fondat și urmează a fi admis, pentru considerentele ce succed:
Din actele de la dosar rezultă că la data sesizării instanței judecătorești exista un acord expres al părților cu privire la alegerea competenței instanței de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Baia Mare.
Raportat la cererea de divorț interpretând coroborat dispozițiile art. 914 alin. 2 Cod procedură civilă, ale art. 918 alin. 1 și respectiv alin. 2 Cod procedură civilă, instanța avea obligația să se pronunțe asupra cererilor accesorii divorțului cu privire la copiii minori rezultați din căsătorie chiar dacă părțile nu ar fi solicitat acest lucru.
Art. 918 alin. 2 Cod procedură civilă prevede: "Când soții au copii minori …instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț";, cu atât mai mult trebuia să se pronunțe întrucât s-a solicitat acest lucru.
Potrivit art. 12 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul art. 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când: cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de copil și competența instanțelor a fost acceptată expres sau în orice mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței judecătorești, iar aceasta este în interesul superior al copilului.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 12 alin. 1 din Regulamentul 2201/2003 și respectiv art. 914 alin. 2, 918 alin. 1 și alin. 2 Cod procedură civilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă: în cazul în care competența de soluționare a recursului aparține tribunalului și s-a casat hotărârea atacată, tribunalul va casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului.
În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanța care a pronunțat hotărârea casată ori la altă instanță de același grad cu aceasta, din aceeași circumscripție.
În speță ne aflăm în primul caz prevăzut de art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța fondului a invocat din oficiu și a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române, respingând cererile accesorii divorțului pe această excepție.
Raportat la considerentele ce preced, în baza art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța a admis recursul declarat de recurenții F. G. D. și F. A. G., și în consecință a dispus casarea parțială a sentinței civile nr. 7683/30 octombrie 2015 pronunțată de către Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 6631/182/2015
| ← Acţiune în anulare. | Dovada decesului persoanei fizice nu se face pe cale de... → |
|---|
