Asistenţi judiciari. Incompatibilitate

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Art.111 din Legea nr.304/2004

Dispoziţiile privind interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor se aplică deopotrivă şi asistenţilor judiciari, potrivit art.111 din Legea nr.304/2004, privind organizarea judiciară.

Asistentul judiciar care a participat la soluţionarea unui litigiu de muncă şi asigurări sociale, în primă instanţă nu mai poate participa la constituirea completului pentru judecata cauzei după casarea, cu trimitere,fiind incompatibil faţă de dispoziţiile art.111 din Legea nr.304/2004 şi art.24 alin.1 Cod procedură civilă.

(Decizia civilă nr.2350/02.11.2012)

Prin acţiunea înregistrată la data de 29 decembrie 2010, reclamantul R. D. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la:

- plata unor despăgubiri reprezentând diferenţă sume compensatorii de salariu acordate în conformitate cu prevederile art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, coroborate cu Legea cadru nr.330/2009, în cuantum de 15% din salariul de bază lunar, echivalentul sporului de doctor în drept, începând cu data de 23.03.2010 şi în continuare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective;

- obligarea ultimului pârât la asigurarea fondurilor necesare plăţii drepturilor solicitate pentru ceilalţi doi pârâţi.

În motivarea acţiunii s-a susţinut de către reclamant că la data de 23 martie 2010 i-a fost recunoscut titlul ştiinţific de „doctor în drept” prin Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Inovării nr.3492.

Învederează reclamantul că a început cursurile de obţinere a titlului ştiinţific de doctor în toamna anului 2004, dată la care pentru fiecare magistrat care obţinea titlul respectiv se acorda un spor la salariu de 15% lunar din indemnizaţia de încadrare. După obţinerea titlului, la data de 30.06.2010, reclamantul s-a adresat Ministerului Justiţiei pentru a-i fi acordate drepturile salariale ce decurg din acest titlu, ca sumă compensatorie, însă răspunsul a fost unul negativ.

Apreciază reclamantul că neplata integrală a salariului încalcă dispoziţiile art.44 din Constituţia României, iar refuzul de plată a salariului stabilit în mod legal echivalează cu o lipsire abuzivă de acest drept. De asemenea, s-a arătat că aceasta constituie o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi contravine jurisprudenţei CEDO în materia respectării art.6 din Convenţie şi a art.1 al Protocolului adiţional nr.1 al Convenţiei.

S-a mai invocat de către reclamant cauza „Mureşan vs. România”, Curtea Europeană statuând că drepturile salariale reprezintă un drept de posesie şi că fiecare cetăţean are dreptul la un liniştit beneficiu al posesiilor sale. Reclamantul a mai subliniat faptul că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în sensul că poate fi considerat „bun” şi „speranţa legitimă” pe care a avut-o la data începerii cursurilor de doctorat, moment la care se acorda acest spor.

Reclamantul a mai susţinut că este şi discriminat faţă de alţi colegi ai Secţiei Civile a Curţii de Apel Piteşti, care au obţinut suma compensatorie de 15%, ajungându-se ca acesta, având calitatea de preşedinte al acestei secţii şi având obţinut şi acest titlu de doctor în drept, să câştige mai puţin decât judecătorul care are acelaşi titlu dar care primeşte suma compensatorie de 15% şi care are aceeaşi vechime în magistratură.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp.art.474 Cod civil, art.20 şi art.44 din Constituţia României, art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.1 al Protocolului Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană.

La data de 04.02.2011, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat în principal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât reclamantul face o gravă eroare atunci când consideră că Ministerul Finanţelor Publice poate fi confundat cu bugetul de stat, plata drepturilor solicitate putând fi făcută doar de către Ministerul Justiţiei şi de către Curtea de Apel Piteşti.

Pe fondul cauzei, acest pârât a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

- neacordarea sporului solicitat de către reclamant este consecinţa punerii în executare a dispoziţiilor O.U.G. nr.1/2010, acesta nefiind îndreptăţit la acordarea sporului solicitat în condiţiile în care la 31.12.2009 nu beneficia de acest spor;

- prin decizia nr.1325/04.12.2008 Curtea Constituţională a reţinut că Parlamentul şi, prin derogare legislativă, Guvernul, au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, instanţele judecătoreşti neavând o asemenea competenţă, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiţia;

- măsurile dispuse prin O.U.G. nr.1/2010 şi măsura contestată de reclamant sunt în acord şi cu dispoziţiile art.1 al Protocolului adiţional nr.1 al Convenţiei.

La data de 16.02.2011 reclamantul a depus la dosar o completare a motivelor pe care îşi întemeiază acţiunea, susţinând că a fost încălcat de către pârâţi principiul predictibilităţii şi principiul nediscriminării.

În susţinerea acestei motivări, reclamantul a arătat că la începutul studiului pentru obţinerea titlului de doctor în drept a avut premisa legală şi speranţa legitimă că după terminarea pregătirii şi obţinerea titlului de doctor în drept, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va vărsa în conturile Ministerului Justiţiei sporul de 15% din salariu. Legea salarizării în materia sporului de doctorat nu a fost accesibilă şi previzibilă, deoarece, în loc să asigure o continuitate şi o stabilitate în materia salarizării magistratului a ajuns să creeze două categorii de judecători – una care primeşte sporul de 15% lunar sub forma unei sume compensatorii şi a doua categorie care nu primeşte această sumă compensatorie, deşi ambele categorii au aceeaşi pregătire profesională.

La data de 10.02.2011 pârâtul Ministerul Justiţiei a înaintat la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii având în vedere următoarele considerente:

- pronunţarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege este considerată de Curtea Constituţională ca depăşire a puterii judecătoreşti;

- în condiţiile în care nicio dispoziţie legală după adoptarea Legii nr.330/2009 nu prevede sporul de doctorat în beneficiul magistraţilor, nu există temei legal pentru acordarea acestui drept, instanţa nefiind abilitată să completeze dispoziţiile legale;

- normele legale care interzic şi sancţionează nerespectarea principiului nediscriminării au în vedere modalitatea de aplicare a legii la situaţii care sunt identice sau similare raportat la exercitarea drepturilor recunoscute prin lege;

- Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 şi art.27 alin.1 din OG 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii;

- la data de 21.01.2010 reclamantul a susţinut teza de doctorat, iar la data de 30.06.2010 s-a adresat Ministerului Justiţiei solicitând acordarea sporului de 15%; potrivit art.5 din OUG 27/2006, abrogat prin art.48 din Legea 330/2009, sporul de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară de acordă de la data de 1 a lunii următoare celei în care s-a solicitat; în condiţiile în care dispoziţiile art.5 nu ar fi fost abrogate şi având în vedere data formulării cererii (30.06.2010), reclamantul urma să beneficieze de sporul de doctorat de la data de 01.07.2011, în nici un caz de la data de 23.03.2010;

- aplicarea dispoziţiilor art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 este exclusă în cazul reclamantului, în primul rând că drepturile salariale ale acestuia nu au fost mai mici în luna ianuarie 2010 decât în luna decembrie 2009, iar în al doilea rând sporul de doctorat nu i-a fost acordat acestuia în luna decembrie 2009;

- în ceea ce priveşte aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 instanţa va trebui să aprecieze în primul rând dacă există o posesie în sensul convenţiei, dacă a existat o ingerinţă şi dacă acea ingerinţă este sau nu justificată; în cazul în care răspunsul la una dintre aceste întrebări este negativ, analiza trebuie să se oprească şi să se constate că nu există o încălcare a art.1 din Protocolul 1;

- conturarea unei posesii sau bun în sensul convenţiei, în ceea ce priveşte drepturile salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului; în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, iar această operaţiune se realizează prin lege, nu se mai poate reţine în continuare existenţa unei posesii sau bun;

- reclamantul, la data abrogării temeiului de drept pentru sporul de doctorat nu îndeplinea condiţiile pentru acordarea acestuia, titlul de doctor fiind obţinut în ianuarie 2010, astfel încât caracterizarea sporului de doctorat ca bun în sensul convenţiei nu poate fi susţinută.

Prin sentinţa civilă nr.413/14.03.2011, Tribunalul Argeş a respins acţiunea formulată de reclamant. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr.1245/R-CM/23.06.2011 Curtea de Apel Piteşti a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pe rolul Tribunalului Argeş cauza a fost înregistrată din nou la data de 16.02.2012.

La data de 03.02.2012 pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a înaintat la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a reluat apărările din primul ciclu procesual.

Prin încheierea din data de 16.02.2012 instanţa a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr.143 din 23 februarie 2012 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi s-a respins acţiunea faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă în rest acţiunea.

În adoptarea acestei soluţii instanţa a reţinut următoarele:

Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a reţinut că este întemeiată,întrucât Ministerul Finanţelor Publice nu are calitatea de subiect pasiv al vreunui raport juridic cu părţile din proces, astfel că nu poate sta în judecată. Drepturile solicitate sunt de natură salarială, iar într-o asemenea acţiune părţi în proces sunt reclamantul şi pârâţii care au atribuţii în ceea ce priveşte salarizarea acestuia, având în vedere că într-un proces calitatea de pârât poate aparţine numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.

Pe de altă parte, prin Decizia nr.10/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţieîn soluţionarea recursurilor în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava s-a reţinut că între instituţiile publice chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială şi Ministerul Finanţelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naştere în virtutea obligaţiilor legale reciproce şi specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile respective nu există nicio obligaţie de garanţie sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituţie publică a obligaţiei ce îi incumbă în baza raportului juridic de muncă.

În cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanţelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, dar nu are atribuţia de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat şi cu respectarea acesteia.

Procedura legală de executare de către instituţiile publice a obligaţiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de O.U.G. nr.22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligaţia de diligenţă de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii şi ale unităţilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanţelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi a de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuţiile prevăzute de art.19 lit.a), g), h) şi i) din Legea nr.500/2005, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv de art.3 alin.(1) pct.6-8, 11 şi 13 din H.G. nr.34/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru aceste motive instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamantul îndeplineşte funcţia de magistrat în cadrul Curţii de Apel Piteşti, iar la data de 23.03.2010 i-a fost recunoscut titlul ştiinţific de „doctor” în drept prin Ordinul nr.3942 al Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, aşa cum rezultă din diploma depusă la dosarul cauzei (fila 3).

La data de 30.06.2010 reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei acordarea drepturilor băneşti ce i se cuvin ca urmare a obţinerii titlului ştiinţific sus-menţionat. Ministerul Justiţiei a răspuns solicitării reclamantului prin adresa nr.69123/2010 (fila 5), în sensul că sporul pentru titlul ştiinţific de doctor nu se regăseşte printre sporurile avute în vedere de Legea-cadru nr.330/2009, iar în raport de dispoziţiile art.30 alin.6 din acelaşi act normativ, de art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 şi de faptul că reclamantul nu a beneficiat de sporul de doctor în drept în luna decembrie 2009, nu poate beneficia de acest spor nici sub forma unei sume compensatorii.

În raport de această situaţie, reclamantul a promovat prezenta acţiune prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri reprezentând diferenţă sume compensatorii de salariu acordate în conformitate cu prevederile art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, coroborate cu Legea-cadru nr.330/2009, în cuantum de 15% din salariul de bază lunar, echivalentul sporului de doctor în drept, începând cu data de 23.03.2010 şi în continuare, sume ce vor actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Cu privire la această solicitare, instanţa a reţinut că nu este întemeiată, având în vedere următoarele:

Potrivit art.5 din O.U.G. nr.27/2006, „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, precum şi personalul de specialitate din cadrul Institutului Naţional de Criminologie, care posedă titlul ştiinţific de doctor sau doctor docent, beneficiază de un spor de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, care se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat”. Aceste dispoziţii au fost abrogate prin dispoziţiile art.48 alin.1 pct.7 din Legeanr.330/2009.

Potrivit art.30 alin.6 din Legea nr.330/2009 „Pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege şi nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcţiilor de bază sau, după caz, în indemnizaţiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.”

Potrivit dispoziţiile art.6 din O.U.G. nr.1/2010: „(1) În cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr.330/2009 şi cu prezenta ordonanţă de urgenţă sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabilesc în funcţie de acestea.”

Potrivit art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, „În salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr.330/2009, cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege”.

În raport de aceste dispoziţii şi de împrejurarea că reclamantul nu a avut în plată în luna decembrie 2009 sporul de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru titlul ştiinţific de „doctor”, în mod legal prin adresa nr.69123/2010 i s-a comunicat că nu poate beneficia nici de o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să includă acest spor.

Reclamantul a susţinut că prin neacordarea acestui drept (sporul de doctorat de 15% sub forma unei sume compensatorii) sunt încălcateart.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, art.6 alin.1 şi art.14 din Convenţie.

Potrivit art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Acest articol reglementează trei reguli de bază, şi anume: a) principiul respectării proprietăţii; b) privarea de proprietate în interes public şi condiţiile în care aceasta poate fi făcută şi c) controlul folosinţei bunurilor.

Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art.1 din Primul protocol, trebuie analizate, aşadar, mai multe aspecte: existenţa în patrimoniul reclamantului a unui „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

În ceea ce priveşte existenţa în patrimoniul reclamantului a unui „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol, instanţa a constatat că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate. Dimpotrivă, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1.

În cauza de faţă nu se pune problema existenţei unui „bun actual”, însă reclamantul a susţinut că avea o „speranţă legitimă” rezultând din împrejurarea că la începerea cursurilor de doctorat, respectiv în anul 2004, legislaţia în vigoare prevedea sporul de doctorat.

„Speranţa legitimă” invocată de reclamant a fost reţinută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca reprezentând un „bun” în sensul primei reguli a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanţă suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (cauza Mureşanu contra României) sau atunci când din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenţia Guvernului prin ordonanţe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (cauza Radu împotriva României, cauza Străin şi alţii împotriva României), ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Doar împrejurarea că la începerea cursurilor de doctorat ale reclamantului, respectiv în anul 2004, legislaţia în vigoare prevedea sporul de doctorat nu este suficientă pentru a genera un interes patrimonial ce constituie o „valoare patrimonială” ce reclamă protecţia art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

Dreptul la sporul în cauză nu a fost recunoscut reclamantului de vreo instanţă şi nici nu există o practică a instanţelor care să fie favorabilă unor cereri similare cu cea a reclamantului.

În consecinţă, instanţa a reţinut că reclamantul nu are niciun „bun actual” şi nicio „speranţă legitimă” în sensul jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că art.1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţie nu este aplicabil în speţă.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale, au fost stabilite unele principii, după cum urmează:

În cauzele Vilho Eskelinen şi alţii contra Finlandei, respectiv Felicia Mihăileş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, Curtea a reamintit că „dispoziţiile Convenţiei nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum. (...) O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată”.

În cauza Kechko contra Ucrainei se precizează faptul că „(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare (...)”.

S-a reţinut de asemenea, că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenţiei, de a stabili politica economică şi socială a ţării (cauza James şi alţii împotriva Marii Britanii”.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamantul ar avea nu „bun” în sensul Convenţiei, se apreciază că ingerinţa statului, constând în abrogarea dispoziţiilor legale care reglementau sporul de doctorat, este conformă celei de-a doua reguli statuate în art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

Astfel, art.1 din Protocolul nr.1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.

În acest sens, abrogarea art.5 din O.U.G. nr.27/2006, care reglementa sporul de doctorat, s-a realizat prin Legea nr.330/2009, act normativ care conţine prevederi suficient de clare, precise şi accesibile pentru a fi considerat „lege” din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la susţinerea reclamantului privind încălcarea principiului predictibilităţii, instanţa a reţinut că nu este întemeiată.

Acest principiu trebuie analizat în speţă avându-se în vedere natura drepturilor solicitate, şi anume drepturi salariale.

În cauza Felicia Mihăileş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Revine statului să stabilească de o manieră discreţioară ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare ....”

Reclamantul şi-a început studiile de doctorat în toamna anului 2004 şi le-a finalizat în anul 2010. Acceptând argumentele acestuia, statul nu mai avea posibilitatea de a schimba legislaţia aplicabilă salarizării magistraţilor în perioada în care acesta si-a desfăşurat studiile de doctorat, fapt în mod evident inacceptabil.

A doua condiţie este ca scopul ingerinţei să fie justificat de un interes public. În cauza de faţă, adoptarea Legii nr.330/2009 a urmărit un scop legitim, de interes general, respectiv reglementarea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului şi reducerea cheltuielile de personal la toate autorităţile/instituţiile publice în contextul crizei economico-financiare mondiale.

Cu privire la proporţionalitate, ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, adică să se fi menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marje de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării. Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporţionalitate nu poate consta, în principal şi exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci trebuie analizat în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei), funcţionarul şi familia sa au fost lipsiţi în totalitate de mijloace de subzistenţă (Cauza Azinas contra Ciprului) sau dacă măsura este discriminatorie (Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei).

În lumina principiilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că măsura criticată de reclamant nu l-a determinat să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art.1 din Protocolul nr.1. Statul nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Prin urmare, chiar dacă s-ar considera că reclamantul ar avea nu „bun” în sensul Convenţiei, nu se poate vorbi de o încălcare a prevederilor art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Deşi s-a făcut referire de către reclamant şi la încălcarea art.6 alin.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, acesta nu a prezentat niciun argument pentru această susţinere şi nici nu a menţionat cum s-a materializat o asemenea încălcare din partea pârâţilor din cauza de faţă, astfel că instanţa nu poate analiza această încălcare.

În al treilea rând, reclamantul s-a plâns de încălcarea art.14 din Convenţia europeană a drepturilor omului privind principiul nediscriminării.

În acest sens, reclamantul a susţinut că a fost discriminat în raport cu alţi magistraţi din cadrul Secţiei Civile a Curţii de Apel Piteşti, care beneficiază de o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu aferentă sporului de 15% pentru titlul ştiinţific de „doctor” în drept.

Din adresa managerului economic al Curţii de Apel Piteşti (fila 23) rezultă că în cadrul Secţiei Civile a Curţii de Apel Piteşti există 2 judecători cărora li se plăteşte lunar de sporul de doctor de 15%, sub formă de sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu şi care s-a introdus în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

În lumina art.14 din Convenţie, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepţia justificării obiective şi raţionale, persoane aflate în situaţii comparabile (cauza Driha contra României).

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a statuat prin numeroase decizii că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar nu împiedică aplicarea unui tratament juridic diferit, justificat obiectiv de existenţa unei situaţii diferite în care se află o categorie de cetăţeni, în comparaţie cu alta.

Principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării, se aplică doar situaţiilor egale ori analoage, tratamentul juridic diferenţiat, stabilit de legiuitor în considerarea unor situaţii obiectiv diferite, nereprezentând discriminare.

În cauza de faţă nu se pune problema încălcării principiului nediscriminării, întrucât reclamantul nu se găseşte în aceeaşi situaţie cu a celorlalţi doi magistraţi din cadrul Secţiei Civile a Curţii de Apel Piteşti, care beneficiază de sporul de 15% sub formă de sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu şi care s-a introdus în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Cei doi magistraţi beneficiau în luna decembrie 2009 de sporul de 15% pentru titlul ştiinţific de „doctor” în drept, astfel că, în raport de dispoziţiile art.30 alin.6 din Legea nr.330/2009 şi art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, în mod legal acest spor le-a fost acordat sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu, în timp ce reclamantul nu beneficia în luna decembrie 2009 de sporul în cauză, acestuia fiindu-i recunoscut titlul ştiinţific de „doctor” în drept abia la data de 23.03.2010, prin Ordinul nr.3942 al Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, dată la care dispoziţiile art.5 din O.U.G. nr.27/2006 erau abrogate.

Avându-se în vedere că reclamantul se află într-o situaţie diferită de cea a persoanelor faţă de care se consideră discriminat, existenţa unui regim diferenţiat pe aspect salarial îşi are o justificare obiectivă, astfel că nu se pune problema existenţei unei discriminări.

În raport de considerentele de fapt şi de drept mai sus-enunţate, instanţa a constatat că acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Piteşti nu este neîntemeiată, sens în care a fost respinsă ca atare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul Radu Daniel, care o critică pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând disp. art.304 pct.5 şi 9 Cod procedură civilă.

Printr-un prim motiv de recurs se arată că prima instanţă a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prev. de art.15 alin.2 Cod procedură civilă, întrucât asistentul judiciar I. S. a făcut parte atât din completul de judecată care a soluţionat pe fond - sentinţa civilă nr.413/2011, cât şi din completul de judecată care a pronunţat sentinţa atacată, contrar disp. art.24 alin.1 Cod procedură civilă.

Chiar dacă votul asistentului judiciar este consultativ, punctul acestuia de vedere se consemnează în dispozitivul hotărârii, iar asistentul judiciar are aceleaşi incompatibilităţi, ca şi judecătorul.

Sub acest aspect soluţia legală este cea de casare a hotărârii cu reţinerea cauzei spre rejudecare pe fond, faţă de dispoziţiile Legii nr.202/2010.

Următorul motiv de recurs vizează fondul cauzei, recurentul arătând, în esenţă, că prima instanţă a aplicat şi interpretat greşit prevederile art.1 din Protocolul nr.1 anexă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.6 şi art.14 din Convenţie.

Consideră reclamantul că a existat o ingerinţă a Statului Român în exercitarea dreptului la respectarea „bunului” ce a avut ca efect privarea sa de acest drept, fapt care este dovedit sub aspectul că nu beneficiază de acest cuantum, această ingerinţă fiind prevăzută de Legea nr.330/2009, Legea nr.285/2010 şi O.U.G. nr.1/2010, care nu sunt în concordanţă cu reglementările internaţionale, întrucât, faţă de aceste acte normative nu beneficiază de cuantumul sumelor compensatorii, deşi alţi judecători beneficiază de acest drept.

În acest mod i s-a încălcat speranţa legitimă care a avut-o începând cu anul 2004, când a început studiile de doctorat, cât şi principiul predictibilităţii.

Cu privire la încălcarea art.6 din C.E.D.O., tribunalul, în mod nelegal a considerat că nu a prezentat niciun argument pentru această susţinere şi nu a analizat această încălcare, fără a observa că a menţionat că a fost încălcat principiul ierarhiei sub aspectul salarizării, ţinând cont că, în calitate de preşedinte de secţie beneficiază de un venit lunar mai mic ca şi cuantum faţă de un judecător din secţia pe care o conduce, care are titlul de doctor în drept şi aceeaşi vechime în muncă şi magistratură.

De asemenea, în mod nelegal tribunalul a aplicat şi interpretat prevederile art.14 din C.E.D.O. privind principiul nediscriminării, întrucât a statuat că nu se află în aceeaşi situaţie cu ceilalţi doi magistraţi din secţie, care beneficiau în luna decembrie 2009 de sporul de 15% pentru titlul ştiinţific de doctor în drept, sume care li se acordă după 1 ianuarie 2010, în timp ce recurentul nu beneficiază de acest spor, pentru că nu i-a fost recunoscut acest titlu la 23.03.2010, dată la care prevederile art.5 din O.U.G. nr.27/2006 erau abrogate.

Adoptarea actelor normative în materia salarizării magistraţilor sub aspectul sumelor compensatorii tranzitorii reprezentând fostul spor de doctorat, sunt discriminatorii, încălcând dreptul primar al Uniunii Europene şi Directivele Consiliului Europei, cu atât mai mult cu cât, în legislaţia muncii naţionale este consacrat principiul că la muncă şi pregătire profesională egală există o remuneraţie egală, ceea ce în cazul de faţă nu se aplică.

Pentru acest motiv se solicită modificarea sentinţei în parte, iar pe fond admiterea acţiunii, aşa cum a fost precizată.

Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş – Piteşti a formulat întâmpinare, în temeiul art.308 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea recursului şi arătând că, în mod corect tribunalul, rejudecând cauza a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui minister şi a respins acţiunea faţă de instituţia fiscală.

Mai mult, chiar recurentul prin motivele de recurs solicită admiterea pe fond a acţiunii precizate doar în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Piteşti.

Şi intimata-pârâtă Curtea de Apel Piteşti a formulat întâmpinare, solicitând menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate, cu precizarea că nu sunt aplicabile disp. art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, întrucât reclamantul nu are nici un „bun” actual şi nicio „speranţă legitimă”, petentul terminându-şi studiile de doctorat la 21 ianuarie 2010, când prevederile art.5 din O.U.G. nr.27/2006 erau abrogate începând cu 1 ianuarie 2010.

În speţă nu este vorba de o încălcare a principiului predictibilităţii, având în vedere că reclamantul a început studiile de doctorat în toamna anului 2004 şi le-a finalizat în 2010, iar statul nu poate fi ţinut să nu schimbe legislaţia salarizării magistraţilor în perioada în care acesta şi-a desfăşurat studiile de doctorat.

A fost respectat principiul proporţionalităţii, ingerinţa fiind proporţională cu scopul legitim urmărit şi nu s-a produs o încălcare a prevederilor art.14 din C.E.D.O., întrucât ceilalţi magistraţi şi-au obţinut titlul ştiinţific când prevederile art.5 din O.U.G. nr.27/2006 erau în vigoare.

Ministerul Justiţiei, prin întâmpinarea formulată apreciază recursul ca neîntemeiat.

Referitor la prima critică arată că susţinerile potrivit cărora disp. art.24 alin.1 Cod procedură civilă se aplică şi asistenţilor judiciari este lipsită de orice temei legal, de altfel recurentul, în cadrul motivelor de recurs nu indică niciun text de lege care să reglementeze situaţia de incompatibilitate prevăzută de lege.

Participarea asistenţilor judiciari la judecata litigiilor de muncă se rezumă la un vot consultativ, aceştia nu aparţin puterii judecătoreşti, iar rolul lor în procesele la care participă este pur decorativ, iar responsabilitatea deciziei, pe măsură, adică zero.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, arată că nu a fost încălcat art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, întrucât reclamantul, la data abrogării temeiului de drept pentru sporul de doctorat nu îndeplinea condiţiile pentru acordarea acestuia, titlul de doctor fiind obţinut în ianuarie 2010.

Principiul ierarhiei menţionat de recurent nu are nicio legătură cu disp. art.6 din Convenţie, iar referirile la termenul rezonabil sunt argumente prezentate într-un mod absolut forţat şi determinate de faptul că recurentul, realizând confuzia motivelor din cadrul acţiunii, încearcă în recurs să argumenteze invocarea art.6 din C.E.D.O.

Cu privire la art.14 din Convenţie solicită a fi avută în vedere decizia nr.838/2009 a Curţii Constituţionale. Discriminarea reclamantului faţă de alţi colegi este exclusă, pentru că aceştia din urmă au obţinut titlul de doctor în intervalul în care legea prevedea un spor salarial pentru deţinătorii acestor titluri, în timp ce recurentul a obţinut acest titlu după ce temeiul legal pentru acordarea unor beneficii salariale a fost abrogat.

Pentru aceste considerente solicită respingerea recursului ca nefondat.

Analizând primul motiv de recurs, Curtea constată că acesta este fondat şi conduce la casarea sentinţei.

Astfel, asistentul judiciar I. S. a participat la judecarea prezentei cauze, făcând parte din respectivele complete de judecată, atât la soluţionarea în primul ciclu procesual, când, prin sentinţa civilă nr.413 din 14 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost respinsă acţiunea reclamantului, cât şi la rejudecarea cauzei (în urma casării sentinţei de mai sus prin decizia civilă nr.1245/R-CM din 23 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti) prin sentinţa civilă nr.143/2012, ce face obiectul prezentului dosar, când, de asemenea, a fost respinsă acţiunea.

Potrivit disp. art.24 alin.1 Cod procedură civilă „judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare”.

În speţă, nu este vorba despre un judecător, ci despre un asistent judiciar, iar prevederea legală care reglementează modalitatea de participare şi interdicţiile şi incompatibilităţile acestuia sunt reglementate prin Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

Potrivit disp. art.55 alin.1 din acest act normativ „completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari”.

Alin.2 al aceluiaşi articol prevede că „asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează”.

Conform prevederilor art.111 alin.2 din Legea nr.304/2004 „dispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor se aplică şi asistenţilor judiciari”.

Prin urmare, chiar dacă participarea asistenţilor judiciari la judecata litigiilor de muncă se rezumă la un vot consultativ, aceştia îşi exprimă punctul de vedere, semnează hotărârile şi au aceleaşi incompatibilităţi ca şi judecătorul.

Deci, prevederile art.24 alin.1 din codul de procedură civilă sunt aplicabile şi asistenţilor judiciari.

Dispoziţiile art.55 şi ale art.110-115 din Legea nr.304/2004 au fost supuse şi controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională, prin decizia nr.37 din 19 ianuarie 2006 a respins excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale.

În consecinţă, asistentul judiciar I. S. era incompatibil a mai participa şi la rejudecarea cauzei după casare, astfel că, instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, fiind incidente în speţă prevederile art.304 pct.1 Cod procedură civilă, ceea ce ar impune, potrivit art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă casarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Având însă în vedere disp. art.312 alin.(61) Cod procedură civilă, introdus prin art.I pct.30 din Legea nr.202/2010, potrivit cu care „casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului pentru cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar în cazul în care, după casarea cu trimitere potrivit art.(5) sau (6) intervine o nouă casare în aceeaşi cauză, tribunalele şi curţile de apel vor judeca în fond cauza, dispoz. alin.(4) fiind aplicabile”, ţinând cont şi de faptul că prezenta cauză a fost casată o dată pentru necercetarea fondului, urmează a se admite recursul şi a se casa sentinţa cu reţinerea cauzei în vederea soluţionării fondului.

Cu ocazia soluţionării cauzei, după casarea cu reţinere, va fi analizat şi motivul de recurs ce vizează fondul cauzei, ca apărare de fond.

Pentru aceste motive, a fost admis recursul declarat de reclamantul R. D. împotriva sentinţei civile nr.143/2012 din 23 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.4920/109/2010*, a fost casată sentinţa cu reţinerea cauzei pentru soluţionarea în fond şi a fost fixat termen de judecată pentru o dată ulterioară, dată pentru care se urmează a se cita părţile.

<

← Admisibilitatea cererii de revizuire. Condiţia evocării...  Contestaţie în anulare - semnificaţia noţiunii de greşeală... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Asistenţi judiciari. Incompatibilitate