Asistenţi judiciari. Incompatibilitate

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Dispoziţiile privind interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor se aplică deopotrivă şi asistenţilor judiciari, potrivit art. 111 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară. Asistentul judiciar care a participat la soluţionarea unui litigiu de muncă şi asigurări sociale, în primă instanţă nu mai poate participa la constituirea completului pentru judecata cauzei după casarea, cu trimitere,fiind incompatibil faţă de dispoziţiile art. 111 din Legea nr. 304/2004 şi art. 24 alin. (1) C.proc.civ..

Secţia I civilă, Decizia nr. 2350 din 2 noiembrie 2012

Prin acțiunea înregistrată la data de 29 decembrie 2010, reclamantul R. D. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la:

- plata unor despăgubiri reprezentând diferență sume compensatorii de salariu acordate în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, coroborate cu Legea cadru nr. 330/2009, în cuantum de 15% din salariul de bază lunar, echivalentul sporului de doctor în drept, începând cu data de 23.03.2010 și în continuare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective;

- obligarea ultimului pârât la asigurarea fondurilor necesare plății drepturilor solicitate pentru ceilalți doi pârâți.

în motivarea acțiunii s-a susținut de către reclamant că la data de 23 martie 2010 i-a fost recunoscut titlul științific de „doctor în drept” prin Ordinul Ministrului Educației, Cercetării și Inovării nr. 3492.

învederează reclamantul că a început cursurile de obținere a titlului științific de doctor în toamna anului 2004, dată la care pentru fiecare magistrat care obținea titlul respectiv se acorda un spor la salariu de 15% lunar din indemnizația de încadrare. După obținerea titlului, la data de 30.06.2010, reclamantul s-a adresat Ministerului Justiției pentru a-i fi acordate drepturile salariale ce decurg din acest titlu, ca sumă compensatorie, însă răspunsul a fost unul negativ.

Apreciază reclamantul că neplata integrală a salariului încalcă dispozițiile art. 44 din Constituția României, iar refuzul de plată a salariului stabilit în mod legal echivalează cu o lipsire abuzivă de acest drept. De asemenea, s-a arătat că aceasta constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului și contravine jurisprudenței CEDO în materia respectării art. 6 din Convenție și a art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 al Convenției.

S-a mai invocat de către reclamant cauza Mureșan vs. România, Curtea Europeană statuând că drepturile salariale reprezintă un drept de posesie și că fiecare cetățean are dreptul la un liniștit beneficiu al posesiilor sale. Reclamantul a mai subliniat faptul că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în sensul că poate fi considerat „bun” și „speranța legitimă” pe care a avut-o la data începerii cursurilor de doctorat, moment la care se acorda acest spor.

Reclamantul a mai susținut că este și discriminat față de alți colegi ai Secției Civile a Curții de Apel Pitești, care au obținut suma compensatorie de 15%, ajungându-se ca acesta, având calitatea de președinte al acestei secții și având obținut și acest titlu de doctor în drept, să câștige mai puțin decât judecătorul care are același titlu dar care primește suma compensatorie de 15% și care are aceeași vechime în magistratură.

în drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 474 C.civ., art. 20 și art. 44 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția Europeană.

La data de 4.02.2011, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat în principal excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât reclamantul face o gravă eroare atunci când consideră că Ministerul Finanțelor Publice poate fi confundat cu bugetul de stat, plata drepturilor solicitate putând fi făcută doar de către Ministerul Justiției și de către Curtea de Apel Pitești.

Pe fondul cauzei, acest pârât a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

- neacordarea sporului solicitat de către reclamant este consecința punerii în executare a dispozițiilor O.U.G. nr. 1/2010, acesta nefiind îndreptățit la acordarea sporului solicitat în condițiile în care la 31.12.2009 nu beneficia de acest spor;

- prin decizia nr. 1325/04.12.2008 Curtea Constituțională a reținut că Parlamentul și, prin derogare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, instanțele judecătorești neavând o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția;

- măsurile dispuse prin O.U.G. nr. 1/2010 și măsura contestată de reclamant sunt în acord și cu dispozițiile art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 al Convenției.

La data de 16.02.2011 reclamantul a depus la dosar o completare a motivelor pe care își întemeiază acțiunea, susținând că a fost încălcat de către pârâți principiul predictibilității și principiul nediscriminării.

în susținerea acestei motivări, reclamantul a arătat că la începutul studiului pentru obținerea titlului de doctor în drept a avut premisa legală și speranța legitimă că după terminarea pregătirii și obținerea titlului de doctor în drept, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, va vărsa în conturile Ministerului Justiției sporul de 15% din salariu. Legea salarizării în materia sporului de doctorat nu a fost accesibilă și previzibilă, deoarece, în loc să asigure o continuitate și o stabilitate în materia salarizării magistratului a ajuns să creeze două categorii de judecători - una care primește sporul de 15% lunar sub forma unei sume compensatorii și a doua categorie care nu primește această sumă compensatorie, deși ambele categorii au aceeași pregătire profesională.

La data de 10.02.2011 pârâtul Ministerul Justiției a înaintat la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii având în vedere următoarele considerente:

- pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege este considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești;

- în condițiile în care nicio dispoziție legală după adoptarea Legii nr. 330/2009 nu prevede sporul de doctorat în beneficiul magistraților, nu există temei legal pentru acordarea acestui drept, instanța nefiind abilitată să completeze dispozițiile legale;

- normele legale care interzic și sancționează nerespectarea principiului nediscriminării au în vedere modalitatea de aplicare a legii la situații care sunt identice sau similare raportat la exercitarea drepturilor recunoscute prin lege;

- Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii;

- la data de 21.01.2010 reclamantul a susținut teza de doctorat, iar la data de 30.06.2010 s-a adresat Ministerului Justiției solicitând acordarea sporului de 15%; potrivit art. 5 din O.U.G. 27/2006, abrogat prin art. 48 din Legea 330/2009, sporul de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară de acordă de la data de 1 a lunii următoare celei în care s-a solicitat; în condițiile în care dispozițiile art. 5 nu ar fi fost abrogate și având în vedere data formulării cererii (30.06.2010), reclamantul urma să beneficieze de sporul de doctorat de la data de 1.07.2011, în nici un caz de la data de 23.03.2010;

- aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 este exclusă în cazul reclamantului, în primul rând că drepturile salariale ale acestuia nu au fost mai mici în luna ianuarie 2010 decât în luna decembrie 2009, iar în al doilea rând sporul de doctorat nu i-a fost acordat acestuia în luna decembrie 2009;

- în ceea ce privește aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 instanța va trebui să aprecieze în primul rând dacă există o posesie în sensul convenției, dacă a existat o ingerință și dacă acea ingerință este sau nu justificată; în cazul în care răspunsul la una dintre aceste întrebări este negativ, analiza trebuie să se oprească și să se constate că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1;

- conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturile salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului; în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun;

- reclamantul, la data abrogării temeiului de drept pentru sporul de doctorat nu îndeplinea condițiile pentru acordarea acestuia, titlul de doctor fiind obținut în ianuarie 2010, astfel încât caracterizarea sporului de doctorat ca bun în sensul convenției nu poate fi susținută.

Prin sentința civilă nr. 413/14.03.2011, Tribunalul Argeș a respins acțiunea formulată de reclamant. împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 1245/R-CM/23.06.2011 Curtea de Apel Pitești a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pe rolul Tribunalului Argeș cauza a fost înregistrată din nou la data de 16.02.2012.

La data de 3.02.2012 pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a înaintat la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a reluat apărările din primul ciclu procesual.

Prin încheierea din data de 16.02.2012 instanța a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 143 din 23 februarie 2012 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și s-a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeași sentință a fost respinsă în rest acțiunea.

în adoptarea acestei soluții instanța a reținut următoarele:

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, instanța a reținut că este întemeiată, întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de subiect pasiv al vreunui raport juridic cu părțile din proces, astfel că nu poate sta în judecată. Drepturile solicitate sunt de natură salarială, iar într-o asemenea acțiune părți în proces sunt reclamantul și pârâții care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestuia, având în vedere că într-un proces calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 10/2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava s-a reținut că între instituțiile publice chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanțelor Publice și instituțiile respective nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituție publică a obligației ce îi incumbă în baza raportului juridic de muncă.

în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.

Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de O.U.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale unităților din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și a de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) și i) din Legea nr. 500/2005, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin.(1) pct. 6-8, 11 și 13 din H.G. nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Pentru aceste motive instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

în ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul îndeplinește funcția de magistrat în cadrul Curții de Apel Pitești, iar la data de 23.03.2010 i-a fost recunoscut titlul științific de „doctor” în drept prin Ordinul nr. 3942 al Ministrului Educației, Cercetării și Inovării, așa cum rezultă din diploma depusă la dosarul cauzei (fila 3).

La data de 30.06.2010 reclamantul a solicitat Ministerului Justiției acordarea drepturilor bănești ce i se cuvin ca urmare a obținerii titlului științific sus-menționat. Ministerul Justiției a răspuns solicitării reclamantului prin adresa nr. 69123/2010 (fila 5), în sensul că sporul pentru titlul științific de doctor nu se regăsește printre sporurile avute în vedere de Legea-cadru nr. 330/2009, iar în raport de dispozițiile art. 30 alin. (6) din același act normativ, de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 și de faptul că reclamantul nu a beneficiat de sporul de doctor în drept în luna decembrie 2009, nu poate beneficia de acest spor nici sub forma unei sume compensatorii.

în raport de această situație, reclamantul a promovat prezenta acțiune prin care a solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri reprezentând diferență sume compensatorii de salariu acordate în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, coroborate cu Legea-cadru nr. 330/2009, în cuantum de 15% din salariul de bază lunar, echivalentul sporului de doctor în drept, începând cu data de 23.03.2010 și în continuare, sume ce vor actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

Cu privire la această solicitare, instanța a reținut că nu este întemeiată, având în vedere următoarele:

Potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006, „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți, precum și personalul de specialitate din cadrul Institutului Național de Criminologie, care posedă titlul științific de doctor sau doctor docent, beneficiază de un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, care se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat”. Aceste dispoziții au fost abrogate prin dispozițiile art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009.

Potrivit art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 „Pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege și nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcțiilor de bază sau, după caz, în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.”

Potrivit dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 1/2010: „(1) în cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 și cu prezenta ordonanță de urgență sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcției de bază sau indemnizația lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabilesc în funcție de acestea.”

Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, „în salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, respectiv în solda funcției de bază/salariul funcției de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcției de bază, precum și sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, și care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcție, fără ca prin acordarea lor să conducă la creșteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege”.

în raport de aceste dispoziții și de împrejurarea că reclamantul nu a avut în plată în luna decembrie 2009 sporul de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru titlul științific de „doctor”, în mod legal prin adresa nr. 69123/2010 i s-a comunicat că nu poate beneficia nici de o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să includă acest spor.

Reclamantul a susținut că prin neacordarea acestui drept (sporul de doctorat de 15% sub forma unei sume compensatorii) sunt încălcate art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6 alin. (1) și art. 14 din Convenție.

Potrivit art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Acest articol reglementează trei reguli de bază, și anume: a) principiul respectării proprietății; b) privarea de proprietate în interes public și condițiile în care aceasta poate fi făcută și c) controlul folosinței bunurilor.

Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol, trebuie analizate, așadar, mai multe aspecte: existența în patrimoniul reclamantului a unui „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

în ceea ce privește existența în patrimoniul reclamantului a unui „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol, instanța a constatat că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate. Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

în cauza de față nu se pune problema existenței unui „bun actual”, însă reclamantul a susținut că avea o „speranță legitimă” rezultând din împrejurarea că la începerea cursurilor de doctorat, respectiv în anul 2004, legislația în vigoare prevedea sporul de doctorat.

„Speranța legitimă” invocată de reclamant a fost reținută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca reprezentând un „bun” în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (cauza Mureșanu contra României) sau atunci când din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția Guvernului prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (cauza Radu împotriva României, cauza Străin și alții împotriva României), ceea ce nu este cazul în speța de față.

Doar împrejurarea că la începerea cursurilor de doctorat ale reclamantului, respectiv în anul 2004, legislația în vigoare prevedea sporul de doctorat nu este suficientă pentru a genera un interes patrimonial ce constituie o „valoare patrimonială” ce reclamă protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Dreptul la sporul în cauză nu a fost recunoscut reclamantului de vreo instanță și nici nu există o practică a instanțelor care să fie favorabilă unor cereri similare cu cea a reclamantului.

în consecință, instanța a reținut că reclamantul nu are niciun „bun actual” și nicio „speranță legitimă” în sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenție nu este aplicabil în speță.

De altfel, în jurisprudența Curții în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale, au fost stabilite unele principii, după cum urmează:

în cauzele Vilho Eskelinen și alții contra Finlandei, respectiv Felicia Mihăileș și Adrian Gavril Senteș împotriva României, Curtea a reamintit că „dispozițiile Convenției nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum. (...) O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată”.

în cauza Kechko contra Ucrainei se precizează faptul că „ (...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare (...)”.

S-a reținut de asemenea, că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenției, de a stabili politica economică și socială a țării (cauza James și alții împotriva Marii Britanii”.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamantul ar avea nu „bun” în sensul Convenției, se apreciază că ingerința statului, constând în abrogarea dispozițiilor legale care reglementau sporul de doctorat, este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.

în acest sens, abrogarea art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006, care reglementa sporul de doctorat, s-a realizat prin Legea nr. 330/2009, act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat „lege” din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la susținerea reclamantului privind încălcarea principiului predictibilității, instanța a reținut că nu este întemeiată.

Acest principiu trebuie analizat în speță avându-se în vedere natura drepturilor solicitate, și anume drepturi salariale.

în cauza Felicia Mihăileș și Adrian Gavril Senteș împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Revine statului să stabilească de o manieră discreționară ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare...”

Reclamantul și-a început studiile de doctorat în toamna anului 2004 și le-a finalizat în anul 2010. Acceptând argumentele acestuia, statul nu mai avea posibilitatea de a schimba legislația aplicabilă salarizării magistraților în perioada în care acesta si-a desfășurat studiile de doctorat, fapt în mod evident inacceptabil.

A doua condiție este ca scopul ingerinței să fie justificat de un interes public. în cauza de față, adoptarea Legii nr. 330/2009 a urmărit un scop legitim, de interes general, respectiv reglementarea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului și reducerea cheltuielile de personal la toate autoritățile/instituțiile publice în contextul crizei economico-financiare mondiale.

Cu privire la proporționalitate, ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit, adică să se fi menținut un „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marje de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării. Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu poate consta, în principal și exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci trebuie analizat în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Cauza Azinas contra Ciprului) sau dacă măsura este discriminatorie (Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei).

în lumina principiilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că măsura criticată de reclamant nu l-a determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Statul nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

Prin urmare, chiar dacă s-ar considera că reclamantul ar avea nu „bun” în sensul Convenției, nu se poate vorbi de o încălcare a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Deși s-a făcut referire de către reclamant și la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, acesta nu a prezentat niciun argument pentru această susținere și nici nu a menționat cum s-a materializat o asemenea încălcare din partea pârâților din cauza de față, astfel că instanța nu poate analiza această încălcare.

în al treilea rând, reclamantul s-a plâns de încălcarea art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului privind principiul nediscriminării.

în acest sens, reclamantul a susținut că a fost discriminat în raport cu alți magistrați din cadrul Secției Civile a Curții de Apel Pitești, care beneficiază de o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu aferentă sporului de 15% pentru titlul științific de „doctor” în drept.

Din adresa managerului economic al Curții de Apel Pitești (fila 23) rezultă că în cadrul Secției Civile a Curții de Apel Pitești există 2 judecători cărora li se plătește lunar de sporul de doctor de 15%, sub formă de sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu și care s-a introdus în indemnizația de încadrare brută lunară.

în lumina art. 14 din Convenție, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile (cauza Driha contra României).

în același sens, Curtea Constituțională a statuat prin numeroase decizii că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar nu împiedică aplicarea unui tratament juridic diferit, justificat obiectiv de existența unei situații diferite în care se află o categorie de cetățeni, în comparație cu alta.

Principiul egalității în drepturi și al nediscriminării, se aplică doar situațiilor egale ori analoage, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor în considerarea unor situații obiectiv diferite, nereprezentând discriminare.

în cauza de față nu se pune problema încălcării principiului nediscriminării, întrucât reclamantul nu se găsește în aceeași situație cu a celorlalți doi magistrați din cadrul Secției Civile a Curții de Apel Pitești, care beneficiază de sporul de 15% sub formă de sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu și care s-a introdus în indemnizația de încadrare brută lunară.

Cei doi magistrați beneficiau în luna decembrie 2009 de sporul de 15% pentru titlul științific de „doctor” în drept, astfel că, în raport de dispozițiile art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, în mod legal acest spor le-a fost acordat sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu, în timp ce reclamantul nu beneficia în luna decembrie 2009 de sporul în cauză, acestuia fiindu-i recunoscut titlul științific de „doctor” în drept abia la data de 23.03.2010, prin Ordinul nr. 3942 al Ministrului Educației, Cercetării și Inovării, dată la care dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006 erau abrogate.

Avându-se în vedere că reclamantul se află într-o situație diferită de cea a persoanelor față de care se consideră discriminat, existența unui regim diferențiat pe aspect salarial își are o justificare obiectivă, astfel că nu se pune problema existenței unei discriminări.

în raport de considerentele de fapt și de drept mai sus-enunțate, instanța a constatat că acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Pitești nu este neîntemeiată, sens în care a fost respinsă ca atare.

împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal reclamantul Radu Daniel, care o critică pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C.proc.civ..

Printr-un prim motiv de recurs se arată că prima instanță a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prev. de art. 15 alin. (2) C.proc.civ., întrucât asistentul judiciar I. S. a făcut parte atât din completul de judecată care a soluționat pe fond - sentința civilă nr. 413/2011, cât și din completul de judecată care a pronunțat sentința atacată, contrar dispozițiile art. 24 alin. (1) C.proc.civ.

Chiar dacă votul asistentului judiciar este consultativ, punctul acestuia de vedere se consemnează în dispozitivul hotărârii, iar asistentul judiciar are aceleași incompatibilități, ca și judecătorul.

Sub acest aspect soluția legală este cea de casare a hotărârii cu reținerea cauzei spre rejudecare pe fond, față de dispozițiile Legii nr. 202/2010.

Următorul motiv de recurs vizează fondul cauzei, recurentul arătând, în esență, că prima instanță a aplicat și interpretat greșit prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 și art. 14 din Convenție.

Consideră reclamantul că a existat o ingerință a Statului Român în exercitarea dreptului la respectarea „bunului” ce a avut ca efect privarea sa de acest drept, fapt care este dovedit sub aspectul că nu beneficiază de acest cuantum, această ingerință fiind prevăzută de Legea nr. 330/2009, Legea nr. 285/2010 și O.U.G. nr. 1/2010, care nu sunt în concordanță cu reglementările internaționale, întrucât, față de aceste acte normative nu beneficiază de cuantumul sumelor compensatorii, deși alți judecători beneficiază de acest drept.

în acest mod i s-a încălcat speranța legitimă care a avut-o începând cu anul 2004, când a început studiile de doctorat, cât și principiul predictibilității.

Cu privire la încălcarea art. 6 din CEDO, tribunalul, în mod nelegal a considerat că nu a prezentat niciun argument pentru această susținere și nu a analizat această încălcare, fără a observa că a menționat că a fost încălcat principiul ierarhiei sub aspectul salarizării, ținând cont că, în calitate de președinte de secție beneficiază de un venit lunar mai mic ca și cuantum față de un judecător din secția pe care o conduce, care are titlul de doctor în drept și aceeași vechime în muncă și magistratură.

De asemenea, în mod nelegal tribunalul a aplicat și interpretat prevederile art. 14 din CEDO privind principiul nediscriminării, întrucât a statuat că nu se află în aceeași situație cu ceilalți doi magistrați din secție, care beneficiau în luna decembrie 2009 de sporul de 15% pentru titlul științific de doctor în drept, sume care li se acordă după 1 ianuarie 2010, în timp ce recurentul nu beneficiază de acest spor, pentru că nu i-a fost recunoscut acest titlu la 23.03.2010, dată la care prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006 erau abrogate.

Adoptarea actelor normative în materia salarizării magistraților sub aspectul sumelor compensatorii tranzitorii reprezentând fostul spor de doctorat, sunt discriminatorii, încălcând dreptul primar al Uniunii Europene și Directivele Consiliului Europei, cu atât mai mult cu cât, în legislația muncii naționale este consacrat principiul că la muncă și pregătire profesională egală există o remunerație egală, ceea ce în cazul de față nu se aplică.

Pentru acest motiv se solicită modificarea sentinței în parte, iar pe fond admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș - Pitești a formulat întâmpinare, în temeiul art. 308 alin. (2) C.proc.civ., solicitând respingerea recursului și arătând că, în mod corect tribunalul, rejudecând cauza a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui minister și a respins acțiunea față de instituția fiscală.

Mai mult, chiar recurentul prin motivele de recurs solicită admiterea pe fond a acțiunii precizate doar în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Curtea de Apel Pitești.

Și intimata-pârâtă Curtea de Apel Pitești a formulat întâmpinare, solicitând menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, cu precizarea că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, întrucât reclamantul nu are nici un „bun” actual și nicio „speranță legitimă”, petentul terminându-și studiile de doctorat la 21 ianuarie 2010, când prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006 erau abrogate începând cu 1 ianuarie 2010.

în speță nu este vorba de o încălcare a principiului predictibilității, având în vedere că reclamantul a început studiile de doctorat în toamna anului 2004 și le-a finalizat în 2010, iar statul nu poate fi ținut să nu schimbe legislația salarizării magistraților în perioada în care acesta și-a desfășurat studiile de doctorat.

A fost respectat principiul proporționalității, ingerința fiind proporțională cu scopul legitim urmărit și nu s-a produs o încălcare a prevederilor art. 14 din CEDO, întrucât ceilalți magistrați și-au obținut titlul științific când prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006 erau în vigoare.

Ministerul Justiției, prin întâmpinarea formulată apreciază recursul ca neîntemeiat.

Referitor la prima critică arată că susținerile potrivit cărora dispozițiile art. 24 alin. (1) C.proc.civ. se aplică și asistenților judiciari este lipsită de orice temei legal, de altfel recurentul, în cadrul motivelor de recurs nu indică niciun text de lege care să reglementeze situația de incompatibilitate prevăzută de lege.

Participarea asistenților judiciari la judecata litigiilor de muncă se rezumă la un vot consultativ, aceștia nu aparțin puterii judecătorești, iar rolul lor în procesele la care participă este pur decorativ, iar responsabilitatea deciziei, pe măsură, adică zero.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, arată că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât reclamantul, la data abrogării temeiului de drept pentru sporul de doctorat nu îndeplinea condițiile pentru acordarea acestuia, titlul de doctor fiind obținut în ianuarie 2010.

Principiul ierarhiei menționat de recurent nu are nicio legătură cu dispozițiile art. 6 din Convenție, iar referirile la termenul rezonabil sunt argumente prezentate într-un mod absolut forțat și determinate de faptul că recurentul, realizând confuzia motivelor din cadrul acțiunii, încearcă în recurs să argumenteze invocarea art. 6 din CEDO.

Cu privire la art. 14 din Convenție solicită a fi avută în vedere decizia nr. 838/2009 a Curții Constituționale. Discriminarea reclamantului față de alți colegi este exclusă, pentru că aceștia din urmă au obținut titlul de doctor în intervalul în care legea prevedea un spor salarial pentru deținătorii acestor titluri, în timp ce recurentul a obținut acest titlu după ce temeiul legal pentru acordarea unor beneficii salariale a fost abrogat.

Pentru aceste considerente solicită respingerea recursului ca nefondat.

Analizând primul motiv de recurs, Curtea constată că acesta este fondat și conduce la casarea sentinței.

Astfel, asistentul judiciar I. S. a participat la judecarea prezentei cauze, făcând parte din respectivele complete de judecată, atât la soluționarea în primul ciclu procesual, când, prin sentința civilă nr. 413 din 14 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Argeș, a fost respinsă acțiunea reclamantului, cât și la rejudecarea cauzei (în urma casării sentinței de mai sus prin decizia civilă nr. 1245/R-CM din 23 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești) prin sentința civilă nr. 143/2012, ce face obiectul prezentului dosar, când, de asemenea, a fost respinsă acțiunea.

Potrivit dispozițiile art. 24 alin. (1) C.proc.civ. „judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare”.

în speță, nu este vorba despre un judecător, ci despre un asistent judiciar, iar prevederea legală care reglementează modalitatea de participare și interdicțiile și incompatibilitățile acestuia sunt reglementate prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Potrivit dispozițiile art. 55 alin. (1) din acest act normativ „completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari”.

Alin. (2) al aceluiași articol prevede că „asistenții judiciari participă la deliberări cu vot consultativ și semnează hotărârile pronunțate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează”.

Conform prevederilor art. 111 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 „dispozițiile legale privind obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile judecătorilor și procurorilor se aplică și asistenților judiciari”.

Prin urmare, chiar dacă participarea asistenților judiciari la judecata litigiilor de muncă se rezumă la un vot consultativ, aceștia își exprimă punctul de vedere, semnează hotărârile și au aceleași incompatibilități ca și judecătorul.

Deci, prevederile art. 24 alin. (1) din C.proc.civ. sunt aplicabile și asistenților judiciari.

Dispozițiile art. 55 și ale art. 110-115 din Legea nr. 304/2004 au fost supuse și controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională, prin decizia nr. 37 din 19 ianuarie 2006 a respins excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții legale.

în consecință, asistentul judiciar I.S. era incompatibil a mai participa și la rejudecarea cauzei după casare, astfel că, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, fiind incidente în speță prevederile art. 304 pct. 1 C.proc.civ., ceea ce ar impune, potrivit art. 312 alin. (1) și 3 C.proc.civ. casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Având însă în vedere dispozițiile art. 312 alin.(61) C.proc.civ., introdus prin art. I pct. 30 din Legea nr. 202/2010, potrivit cu care „casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului pentru cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar în cazul în care, după casarea cu trimitere potrivit art. (5) sau (6) intervine o nouă casare în aceeași cauză, tribunalele și curțile de apel vor judeca în fond cauza, dispozițiile alin.( 4) fiind aplicabile”, ținând cont și de faptul că prezenta cauză a fost casată o dată pentru necercetarea fondului, urmează a se admite recursul și a se casa sentința cu reținerea cauzei în vederea soluționării fondului.

Cu ocazia soluționării cauzei, după casarea cu reținere, va fi analizat și motivul de recurs ce vizează fondul cauzei, ca apărare de fond.

Pentru aceste motive, a fost admis recursul declarat de reclamantul R.D. împotriva sentinței civile nr. 143/2012 din 23 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. 4920/109/2010, a fost casată sentința cu reținerea cauzei pentru soluționarea în fond și a fost fixat termen de judecată pentru o dată ulterioară, dată pentru care se urmează a se cita părțile.

(Judecător Ion Rebeca)

← Admisibilitatea cererii de revizuire. Condiţia evocării...  Calitatea procesual pasivă a unităţilor administrativ... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Asistenţi judiciari. Incompatibilitate