AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT. CONTRACT DE LOCAŢIUNE. PROPRIETAR-CHIRIAŞ.
| Comentarii |
|
HOTĂRÂRE RĂMASĂ DEFINITIVĂ PRIN NEAPELARE OBŢINUTĂ DE PROPRIETAR. PENTRU EVACUAREA CHIRIAŞULUI, SPRE A SE MUTA EL ÎN IMOBIL PE ZIUA DE 23 APR. 1920 PE BAZA DECRETULUI-LEGE No. 4881/919. DACĂ PROMULGAREA NOULUI DECRET-LEGE No. 1420 DIN 2 APR. 1920. CARE PRELUNGEŞTE TERMENELE CONTRACTELOR DE ÎNCHIRIERE PÂNĂ LA 23 APR. 1922 ESTE DE ORDINE PUBLICĂ. POATE SĂ DESFIINŢEZE FORŢA executorie A HOTĂRÂRII DOBÂNDITE DE PROPRIETAR? (Art. 1Z01C. civ.). (I)
O lege nouă, de ordine publică, nu poate să desfiinţeze forţa executorie şi efectele unei hotărâri definitive obţinută sub imperiul unei legi anterioare şi pusă în executare sub imperiul legii noi.
Prin urmare, întrucât se dovedeşte în speţă, că sentinţa No. 171/920, ce s-a obţinut de proprietarele intimate şi prin care s-a ordonat evacuarea chiriaşei recurente, pe baza decretului-lege No. 4881/919, a rămas definitivă prin neapelare înainte de apariţia noului decret-lege No. 1420/920, această sentinţă a dobândit autoritatea de lucru judecat care nu poate fi înlăturată decât în acele cazuri excepţionale expres prevăzute, cazuri în care nu se găseşte recurenta chiriaşă.
(Suzana Winkler-Mareş şi Amelia Solomonescu)
CURTEA: Asupra recursului făcut de d-na Suzana Winkler-Mareş contra deciziunei No. 138/920, a Curţii de Apel Bucureşti secţia IV-a, dată în cauză cu intimatele Maria şi Amelia Solomonescu;
Văzând şi motivele I şi II din recurs: f. “Omisiunea esenţială. Curtea de Apel secţia IV-a îşi motivează deciziunea respingându-mi apelul însuşindu-şi în totul considerentele tribunalului. Or, noi am depus la Curte acte noi şi am articulat apărarea noastră pe baza acelor acte, din care se deduce că d-rele Solomonescu sunt proprietare a 2 imobile în Bucureşti pe care le speculează. Or, Curtea nici nu admite, nici nu respinge afirmaţiunile noastre şi nici nu pomeneşte nimic de actele depuse de noi.”
II. “Exces de putere şi omisiune esenţială. Nimeni nu poate fi condamnat decât pe baza unei legi. Drepturile între părţi trebuie să se judece conform legilor în vigoare în momentul când obligaţiunea era exigibilă, or obligaţiunea mea faţă de d-rele proprietare nu devine exigibilă decât la 23 Aprilie 1920. Raporturilor dintre noi nu li se pot aplica decât legea ce va fi în vigoare la acea dată, adică la 23 Aprilie 1920. Tribunalul şi Curtea de Apel secţia IV ne-au aplicat art. 5 din decretul-lege No. 4881 din Noiembrie 1919; acest decret-lege a fost abrogat prin art. 4 din
decretul-lege din 2 Aprilie 1920, azi în vigoare, care de altfel era în vigoare la data când s-a dat sentinţa tribunalului şi sentinţa Curţii. Raporturile dintre mine şi proprietare nu vor putea fi deci regulate decât cel mult de acest din urmă decret-lege.
în momentul judecării procesului meu drepturile de proprietar nu erau încă născute şi deci nu li se putea aplica legea de atunci ci numai legea ce era în vigoare la 23 Aprilie 1920. Astăzi decretul-lege din Noiembrie 1919 aplicat de Tribunal, se menţine de Curte deşi a fost abrogat, iar noul decret-lege îmi este mie favorabil, aşa că am fost condamnat pe baza unei legi abrogate, care nu mi se putea aplica, deoarece dreptul proprietarului nu era născut în momentul judecării şi nu poate invoca nici dreptul câştigat.
Noul decret-lege din 2 Aprilie 1920 abrogând decretul-lege din Noiembrie 1919, îmi dă dreptul să rămân în imobil până la 23 Aprilie 1922.
Acest nou decret-lege, singurul aplicabil, fiind şi de ordine publică am dreptul de a-1 invoca în orice stare a procesului.”
Având în vedere că din decizia atacată cu recurs se constată că intimatele proprietare ale imobilului în litigiu, au cerut evacuarea recurentei pe ziua de 23 Aprilie 1920, pentru motivul că locuind cu chirie, au
nevoie a ocupa personal imobilul, cerere care li s-a admis în virtutea art. 5 din decretul-lege No. 4881/
919, prin sentinţa No. 170 dată de Tribunalul Ilfov la 2 Martie 1920;
Că în urma promulgării decretului-lege No. 1420/
920, chiriaşa pretinzând că beneficiază de prelungirea acordată de acest decret-lege, a cerut a se declara inoperantă sentinţa definitivă de evacuare obţinută de proprietare, cerere care i-a fost respinsă în ultima instanţă prin decizia atacată cu recurs;
Având în vedere că înaintea instanţelor de fond ca şi astăzi în recurs, recurenta a susţinut că numai la 23 Aprilie 1920 proprietarele aveau dreptul născut a cere evacuarea conform art. 5 din decretul-lege No. 4881/919 însă la această dată decretul-lege în chestiune era abrogat prin actuala lege care îi prelungeşte contractul. Că, deci, sentinţa de evacuare violează dispoziţiunile unei legi de ordine publică şi aplică o lege abrogată;
Considerând că este constant în cauză că sentinţa No. 171/920, prin care s-a ordonat evacuarea a rămas definitivă prin neapelare şi înainte de apariţia decretului-lege No. 1420/920 a dobândit autoritatea de lucru judecat;
Că dacă legiuitorul prin acest decret-lege, a găsit necesar în scopul de protecţiune a chiriaşului de a înlătura, în anumite cazuri, autoritatea de care sunt învestite hotărârile judecătoreşti definitive, această măsură are un caracter cu totul excepţional şi nu poate fi aplicată la alte cazuri, decât acele expres prevăzute;
Că întrucât recurenta nu dovedeşte că se află într-unul din cazurile limitativ arătate de lege spre a înlătura efectele autorităţii lucrului judecat, Curtea de fond cu drept cuvânt a respins cererea de faţă şi hotărând astfel, nu a săvârşit nici un exces de putere după cum pretinde recurenta prin motivul de recurs;
Că în această soluţie devine inutil a se mai examina chestiunea ridicată de chiriaşă, prin care arată că proprietarele mai au şi alte imobile pe care le speculează şi, deci, Curtea de fond omiţând a se pronunţa asupra acestei apărări, nu săvârşeşte o omisiune esenţială, după cum neîntemeiat pretinde recurenta;
Că deci recursul de faţă cată a fi respins ca nefondat.
Pentru aceste motive, Curtea, respinge recursul
etc.
Decizia No. 485 din 27 0ct.l920.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Preş. G. V. Buzdugan. Av. C. Pascu pentru recurent. C. Panaitescu pentru intimat).
COMENTARIU
(I) Prin deciziunea pe care o publicăm, înalta Curte rezolvă o delicată dificultate juridică ridicată de decretul-lege No. 1420/920 asupra chiriilor cu privire la executarea hotărârilor date sub decretul anterior şi neexecutate încă la momentul punerii în aplicare a actualului decret.
Decretul No. 4881 din Noiembrie 1919, al d-lui ministru Miclescu, prelungind toate contractele pentru locuinţe, recunoştea totuşi o excepţiune, în favoarea proprietarilor, care ei însăşi ar fi locuit cu chirie şi care ar fi manifestat voinţa de a se muta în imobilul lor.
Pe baza acestor dispoziţiuni din decret, intimatele în recurs câştigase ca proprietare o hotărâre definitivă, care obliga pe chiriaşa lor a părăsi imobilul la 23 Aprilie 1920. Când proprietarele erau în aşteptarea termenului de 23 Aprilie 1920, spre a executa hotărârea şi a se muta în imobil, apare decretul nou, din 2 Aprilie 1920, care prelungea toate contractele până la Aprilie 1922 şi care modifica dispoziţiunea anterioară în privinţa dreptului proprietarului de a se muta în imobilul său, condiţionându-1 prin art. 5 de anumite cerinţe, pe care intimatele poate nu le mai întruneau.
La 23 Aprilie 1920, când proprietarele au voit să execute hotărârea, chiriaşa a făcut contestaţiune susţinând că faţă cu dispoziţiunile noului decret, sentinţa nu mai poate fi executată: a) pentru că această sentinţă s-a dat înainte de termenul când devenea exigibil dreptul pentru proprietare, şi b) pentru că prelungirea acordată de noul decret contractelor e de ordine publică şi nu poate fi lucru judecat în contra ordinii publice.
Instanţele de fond, tribunalul Ilfov secţia IV şi Curtea de Apel, secţia IV, au impus acest mod de a vedea. Chiriaşa a declarat recurs şi deciziunea ce publicăm, s-a pronunţat asupra acestor delicate cestiuni de drept.
Din motivele de recurs - prea confuz redactate - se vede că principala chestiune ridicată e aceea că prelungirea tuturor contractelor de închiriere fiind de ordine publică, executarea hotărârii obţinută anterior nu se mai poate face.
înalta Curte a respins recursul, confirmând astfel soluţiunea dată de instanţele de fond.
In drept, cestiunea care se punea formal pentru înalta Curte era aceea, dacă lucrul judecat obţinut sub imperiul unei legi anterioare mai poate fi executat sub o lege posterioară, când legea nouă ar fi de ordine publică şi ar conţine dispoziţii contrare celor decise prin hotărâre.
în adevăr, art. 1 al. II din noul decret-lege spune că prelungirea contractelor e de ordine publică.
Prin respingerea recursului, înalta Curte, a respuns afirmativ, că adică hotărârea se poate executa şi deci lucrul judecat trece chiar înaintea consideraţiunilor de ordine publică. Decizând astfel, înalta Curte consacră chestiunea generajmente admisă.
“Aussi la chose jugee s ’eleve-t-elle en toutes matieres -spune Dalloz -commeprotectrice et sauvegarde des droits des citoyens. Devantelle, Ies considerations, meme d’ordre public, s ’effacent, et Ies interets qu ’on croyait arbites sous leur empire, sontforces de subir son influente”.
Casaţiunea franceză a decis că “L’autorite qui s’attache ă la chose jugee est si absolute, qu ’il est interdit d’y porter ateinte, alors meme que le jugement duquel elle re sulte aurait meconnu ou viole des regles de competence fondees sur des motifs d’ordre public”. iar Casaţia Belgiană a adăogat că în ceea ce priveşte autoritatea lucrului judecat, legea nu face nici o distincţiune între materiile în care ordinea publică este interesată şi acelea unde nu este.
înalta noastră Curte a decis altădată că: deciziunile judecătoreşti oricât de contrarii ar fi legii, au autoritatea lucrului judecat, de nu au fost reformate de instanţele cărora legea le atribuie competenţa de a le reforma.
Şi cu drept cuvânt, lucru judecat el însuşi interesează ordinea publică în gradul cel mai înalt şi de aceea a fost considerat ca un adevăr: res judicata pro veritate habetur, iar comentatorii pentru a evidenţia puterea efectelor lui spuneau că lucrul judecat face alb ceea ce era negru şi drept ceea ce era curb: facit ex curvo rectum, ex albo nigrum.
Dar în speţă hotărârea nu călcase nici o lege, ea era conformă cu legea sub care fusese dată şi se cerea numai împiedicarea, executarea ei sub cuvânt că ar atinge ordinea publică
creată de legea nouă. Or, aceasta nu era posibil, hotărârea era deja rămasă definitivă şi constituia un drept câştigat pentru intimate şi e de principiu că drepturile câştigate nu pot fi atinse printr-o lege nouă.
E adevărat că decretul-lege asupra chiriilor călcase acest principiu, după cum am remarcat şi altădată, dar aceasta s-a făcut numai în două cazuri (art. 2 şi 4 din decret) şi aceste cazuri nu pot fi întinse pe cale de analogie.
Deciziunea înaltei Curţi e dar din toate punctele de vedere conformă doctrinei dreptului civil.
| ← INCAPABILI. ACTE ÎNCHEIATE DE EI. CAZURILE CÂND El NU POT... | SUCCESIUNE. RENUNŢARE CU TITLU GRATUIT ÎN FAVOAREA UNUI COEREDE. → |
|---|
