INCAPABILI. ACTE ÎNCHEIATE DE EI. CAZURILE CÂND El NU POT INVOCA BENEFICIUL DE PROTECŢIUNE AL LEGII. PENTRU ANULAREA ACESTOR ACTE.
| Comentarii |
|
Pentru ca protecţiunea ce legea conferă tuturor incapabililor în genere de a contracta, să fie reală, legea lasă în sarcina persoanelor capabile care au contractat cu un incapabil, de a verifica ele însăşi capacitatea acestui din urmă; aşa că aceste persoane urinează să sufere consecinţele neglijenţei sau neprevederii lor deoarece, pe de o parte, ele nu pot cere ca incapabilul să-şi execute obligaţia ce a contractat, iar pe de alte, actele făcute de incapabili sunt anulabile după cererea lor.
Acest principiu nu-şi mai are însă aplicare, de câte ori persoana capabilă a fost victima unei erori generale, provocată de incapabil, eroare în care ar fi putut cădea oricine; sau cu atât mai mult, de câte ori acea persoană a fost victima unui delict ori unui quasi-delict comis de incapabil.
în acest din urmă caz, incapabilul răspunde conform principiului general înscris în art. 998 C. civ. (I)
(Maria Bogheanu ş.a. cu Henrietta Braunstein).
CURTEA: Având în vedere decizia atacată cu recurs prin care se constată că recurenta Maria Boghianu zisă Iliescu a intentat la Trib. Ilfov acţiune la care a intervenit şi soţul ei Ion Boghianu azi decedat, cerând anularea a trei acte de ipotecă constituite în favoarea intimatei asupra unui imobil al său, pentru motivul că la facerea actelor nu a avut consimţământul soţului.
Că atât tribunalul cât şi Curtea de Apel, au respins această acţiune.
Având în vedere că pentru a hotărî astfel, Curtea de apel constată în fapt că reclamanta s-a căsătorit la 1876 în Mamomiţa, jud. Dorohoi cu Ion Boghianu, trăind împreună în altă comună până la 1886, când divorţează fără a transcrie la ofiţerul stării civile hotărârea de divorţ; că apoi se strămută la Bucureşti, unde trăieşte separată de soţul ei, comportându-se 30 ani ca femeie văduvă, purtând încontinuu în numeroase acte publice numele de Maria Iliescu, provocând în public o eroare generală asupra stării sale civile, eroare în care a căzut şi intimata în recurs.
Că situaţia de fapt ce a creat-o recurenta prin modul său de viaţă, în public, de a face să se creadă că este văduvă, comportându-se ca atare şi săvârşind acte în această calitate, constituie un quasi-delict, care atrage repararea prejudiciului ce a cauzat, reparaţie care constă tocmai în menţinerea actelor săvârşite fără autorizaţie, soluţie criticată de recurentă prin motivele de recurs ca violând art. 199 şi urm. 998,1162 C. civ.
Considerând că pentru ca protecţiunea ce legea o acordă celor incapabili de a contracta să fie reală, legea în adevăr lasă în sarcina persoanelor capabile de a verifica capacitatea persoanei cu care contractează, că dacă au contractat fără a-şi lua măsurile de precauţiune necesare, ele singure au să sufere consecinţele neprevederii sau neglijenţei lor, prin aceea că nu vor putea cere incapabilului executarea obligaţiunii ce a contractat şi vor vedea anulându-se, la cererea acestuia, actele încheiate.
Că această regulă nu-şi mai poate avea aplicaţia atunci când unei persoane capabile nu i se poate imputa nici o neglijenţă şi ea însăşi a fost victima unei erori generale provocate de persoana incapabilă, eroare în care ar fi putut oricine cădea, şi cu atât mai mult când este victima unui delict sau quasi-delict, săvârşit de incapabil.
Că în acest caz potrivit art. 1162 C. civ. regula generală din art. 998 şi urm. C. civ. îşi reia imperiul şi obligă pe incapabil la reparaţia prejudiciului cauzat, refuzându-i acţiunea în anularea actelor ilicite.
Considerând că dacă simplul fapt al unei femei căsătorite, de a se comporta ca femeie necăsătorită şi a fi considerată în public ca atare, nu poate prin el însăşi să constituie un delict sau quasi-delict, această situaţiune încetează atunci când acea persoană exploatează în profitul său această situaţiune, cauzând altuia un prejudiciu.
Considerând că determinarea raporturilor între faptul dăunător care constituie delictul sau quasi-delictul cu prejudiciul cauzat şi care urmează a fi reparat, este de atributul suveran al instanţelor de fond.
Că în specie Curtea de fond examinând împrejurările cauzei şi afirmând că eroarea în care a căzut intimata asupra stării civile a recurentei, care a voit şi a reuşit să profite de această eroare, obţinând contractarea actelor de împrumut ipotecare, arătând împrejurările din care îşi fac convingerea, oricât de eronate ar putea fi în fapt, aceste constatări şi consecinţele la care duc sunt făcute în mod suveran şi ca atare scapă controlului înaltei Curţi.
Că prin urmare sunt neîntemeiate motivele de recurs de mai sus, prin care se pretinde că intimata a contractat din neglijenţa sa de a verifica starea civilă a recurentei şi că Curtea de Apel ar fi omis să se pronunţe asupra acestei neglijenţe şi a dat o hotărâre nemotivată, menţinând actele de ipotecă prin violarea art. 199 şi urm. 998 C. civ.
Că astfel fiind recursul de faţă este neîntemeiat şi cată a se respinge.
Decizia No. §44 din 15 Iunie 1921.
Preşedinţia d-lui Victor Romniceanu, prim preşedinte.
Avocaţi: d-nii Paraschivescu Ciurcu, p. recurentă, Bimberg şi C. C. Arion, p. intimată.
COMENTARIU
(1) Decizia Curţii de Casaţie ce publicăm astăzi, este foarte importantă. înainte de a veni la punctele decise prin ea, vom face un scurt istoric asupra acţiunii pe care o aveau minorii pentru a ataca actele făcute de ei.
La Romani, vârsta omului fiind împărţită în trei perioade, după cum era la noi altădată şi este şi astăzi în unele legiuiri străine: în Austria (art. 21 C. austriac), în Rusia, etc., se înţelege că vârsta înrâurea din trei puncte de vedere asupra validităţii actelor şi a obligaţiilor în genere.
1° Astfel, pruncii (infantes), adică acei care nu păşise peste al şaptelea an (cpr. art. 33 C. Calimach), erau cu desăvârşire incapabili, şi nu puteau face nici un act, nici chiar din acelea care erau spre folosul lor, quia nullum intellectum habent (Gaius, Instit., § 109). Obligaţiile contractate de ei erau deci radical nule, sau mai bine zis inexistente. “Când un copil sau cel ce se află în patima nebuniei, va vinde vreun lucru, zice Andronache Donici (capit. 10 § 6), tocmala este în zadar, căci aceştia nu au slobozenie, nici la mâna lor spre a putea vinde sau a cumpăra”. Copiii erau deci puşi pe aceeaşi treaptă cu smintiţii, quia hujus aetatis pupilii nullum intellectum habent (Gaius, Instit., III, § 109).
2° Nevârstnicii (impuberes), adică băieţii care nu păşise peste al 14-lea an, iar fetele peste al 12-lea an (cpr. Gaius, Instit., I, § 196 şi Instit. Justinian, I, 22, pr. Quibus modis tutela finitur, art. 33 C. Calimach, etc.), pe care Andr. Donici îi numea anilies, iar pravila lui Matei Basarab, copii necrescuţi (glava 287), puteau să-şi facă condiţia mai bună (Instit. Justinian, I, 21, Pr., De auctoritate tutorum), fară însă a se putea obliga şi a dispune de bunurile lor. Obligaţiile contractate de ei nu erau inexistente, ci numai anulabile, după cererea lor, nu însă şi după a celora care contractase cu ei. (Cpr. art. 952 C. civ. actual).
Ei puteau să se oblige în mod valid, însă numai cum auctoritate tutoris, având, în orice caz, beneficiul instituţiei in integrum, de câte ori erau legaţi, fie că actul era făcut de ei înşişi, cu autorizarea tutorului, fie că actul era făcut de tutorul lor. Bunurile lor nu puteau fi înstrăinate decât cu autorizarea magistratului, scilicetper inquisitionem judicis etprobationem causae et interpositionem decreti, utfraudi locus non sit (L. 22, cod,De administr. tutorum et curatorum 5^37); şi, în lipsa acestei autorizări, care nu se încuviinţa decât pentru o cauză de neapărată trebuinţă sau un folos învederat (L. 5 § 9, Dig., De rebus eorum, qui sub tutela vel cura sunt, 27, 9), bunurile înstrăinate puteau fi revendicate, dacă înstrăinarea nu fusese confirmată la majoritate. (Cpr. art. 1163 c. civil actual).
3° în fine, sprevârstnicii, sau minorii de 25 de ani (puberes), pe care Andr. Donici îi numea anilies, iar pravila lui Matei Basarab, copii crescuţi, .adică acei care trecuse de patrusprezece sau doisprezece ani, şi nu împlinise încă 25 de ani (cpr. art. 33 c. Calimach), erau, afară de oarecare excepţii, capabili de a face toate actele vieţii civile, putând însă, în caz de leziune, să fie restituiţi in integrum, atât în contra actelor făcute de curatorul lor, acest beneficiu neaparţinând însă minorilor care dobândise o iertare de vârstă (venia aetatis). (Cpr. C. Caragea, art. I urm., partea I, capit. 3, pentru iertarea de vârstă).
Restituţia in integrum, această cale excepţională, întemeiată pe echitate (art. L. 1, Pr. Dig. De minoribus, 4. 4), şi introdusă de pretor, prin care actul minorului, valid jure civili, era desfiinţat prin dreptul pretorian, era un ultimum et extraordinarium auxilium, pe care pretorul nu-1 admitea decât atunci când minorul nu avea altă cale spre a ataca actul şi a fi dezdăunat de paguba suferită fie prin micşorarea patrimoniului său, fie prin lipsa unui câştig legitim (cpr. art. 1959, in fine, C. Calimach).
Prin această măsură echitabilă, minorul, care nu avea încă experienţa necesară spre a-şi conduce afacerile sale, era, ce e drept, apărat, însă siguranţa tranzacţiunilor era compromisă, pentru că nimeni nu voia să contracteze cu el, din cauza restituirii lui care era iminentă. De accea, pretorul nu intervenea, decât atunci când minorul se făcuse culpabil de o neglijenţă considerabilă, sau fusese amăgit de cealaltă parte contractantă (L. 24, § t, in fine, Dig., De minoribus, 4, 4).
în vechiul drept francez, în provinciile de drept scris, se aplica dreptul roman, iar în provinciile de drept obişnuelnic, majoritatea (legitima aetas) fiind, afară de Normandia, fixată la 25 de ani, după legea Plaetoria sau Laetoria, dela numele tribunului Laetorius Plancianus, minorul avea acţiunea în resciziune nu numai contra actelor făcute de el însuşi, dar şi în contra actelor făcute de el cu autorizarea tutorelui, şi chiar în contra celor făcute de însuşi tutorul.
Cât pentru dreptul nostru anterior, el adoptase principiile dreptului roman. în adevăr, după art. 1156 din codul Calimach (865 C. austriac), acel lipsit de minte sau care nu împlinise încă vârsta de 14 ori 12 ani, nu putea nici să dea, nici să primească făgăduinţă; iar celelalte persoane care se aflau sub puterea părintească, sau a tutorului ori a curatorului, puteau să primească o făgăduinţă, care era numai spre folosul lor (art. 1157 C. Calimach, 865 C. austriac).
Minorul, la caz de leziune, avea acţiunea de restituire (art. 1905 C. Calimach), şi această acţiune se prescria prin patru ani dela majoritate (ari. 1959 C. Calimach), soluţie care se vede admisă şi prin art. 1301 din codul civil spaniol, promulgat la 24 Iulie 1889. Această acţiune a minorului se prescrie, în codul austriac, prin trei ani (art. 1487), iar în codul italian prin cinci ani (art. 1300). Art. 205 din legea bulgară asupra obligaţiilor şi contractelor, promulgată şi publicată în Dărjaven Westnik, No. 268, din 5 Decembrie 1892, reproduce textul menţionat din codul italian, reducând însă termenul prescripţiei la trei ani. In orice caz, termenul de zece ani, prevăzut de art. 1900 din codul nostru este prea lung; de aceea, l-am redus la trei ani în viitorul cod civil al României Mari.
Venim acum, după acest istoric, la dreptul actual, unde textele noastre se deosebesc întrucâtva de cele franceze. în adevăr, art. 951 din codul civil, în loc de a reproduce § 1 al art. 1125 fr., după care minorul nu poate, pentru cauză de incapacitate, să atace angajamentul său decât în cazurile anume statornicite de lege, dispune că minorul nu poate să atace angajamentul său, pentru cauză de incapacitate, decât în caz de leziune, modificare care a dat loc la dificultăţi după cum vom vedea îndată.
în Franţa, după multe discuţiuni, post multas controversias, s-a admis, în fine, că legea conferă minorului două acţiuni deosebite pentru a ataca actele ce-1 jignesc: o acţiune în anulare întemeiată pe vicii de formă, şi o acţiune în resciziune întemeiată pe leziune. Acest sistem, care pune capăt discuţiilor anterioare, rezultă din art. 1311 (1163 c. rom.), care distinge anularea pentru vicii de formă de restituirea sau resciziunea pentru leziune.
Ce trebuie să decidem în legislaţia noastră? Chestiunea este controversată, deşi, de bună seamă, legiuitorul a voit să curme orice controversă prin art. 951.
Curtea din Bucureşti a decis, în adevăr, altădată, că, în legislaţia noastră, minorul n-ar avea acţiunea în anulare pentru lipsă de forme ci numai pentru leziune sau vătămare; de unde ar rezulta că actul săvârşit de minor sau de tutorul său, fară îndeplinirea formelor, legale, ar rămânea în picioare de câte ori nu s-ar dovedi o leziune din partea minorului. Cu alte cuvinte, legiuitorul nostru, modificând într-un mod radical codul francez, ar fi consfinţit
sistemul din dfeptul roman, care se rezumă în maxima cunoscută: Minor restituitur non tanqum minor, sed tanquam laesus. (Vezi în acest sens, C. Bucureşti, Dreptul din 1892, No. 44 şi 1897, No. 16, consid. de la p. 127, coloana 2; Trib. Iaşi şi Tecuci, Dreptul din 1884, No. 20 şi din 1898, No. 28, sentinţă casată, etc.).
Secţiunile unite ale Curţii de Casaţie au condamnat însă această interpretare, şi, cu drept cuvânt, au casat decizia menţionată a Curţii din Bucureşti. (Vezi Bulet. 1892, p. 1084 şi Dreptul din 1893, No. 4. Vezi, în acelaşi sens, Cas. s. I, 6 Oct. 1919, Jurisprudenţa română din 1920, No. 3, p. 19, No. de ordine 26, etc.).
în adevăr, art. 951 din codul civil după care minorul nu poate să-şi atace angajamentul său, decât în caz. de leziune, n-are în vedere decât actele minorului emancipat sau neemancipat privitoare la obligaţiile pentru care legea n-a cerut decât simpla intervenţie a tutorului sau asistenţa curatorului, şi pe care el le-a făcut în lipsa acestora, iar nu şi obligaţiile rezultând din acte juridice pe care legea le-a supus în interesul lor, unor anume formalităţi, şi care sunt izbite de nulităţi numai din cauza neobservării acestor formalităţi, independent de orice leziune.
Aşadar, chestiunea anulării contractelor privitoare la minori trebuie rezolvită după următoarea distincţie: Dacă actul s-a săvârşit de tutor, în limitele mandatului său, cu îndeplinirea formelor legale, el este opozabil minorului şi nu poate fi dărâmat nici chiar sub cuvânt de leziune sau vătămare; pentru că minorul a fost destul de apărat prin îndeplinirea formelor legale. De exemplu, averea imobiliară a minorului a fost înstrăinată de tutor cu îndeplinirea formelor legale. Asemenea înstrăinare nu mai poate fi atacată de minor, nici chiar sub cuvânt de leziune, rămânând ca minorul, care a fost vătămat de tutorul său, să ceară daune dela acest din urmă. Pentru actele săvârşite de tutor, în limitele mandatului său şi cu îndeplinirea legiuitelor formalităţi, se va aplica deci în totul maxima: Factum tutoris, factum pupilii.
Dacă presupunem, din contra, că actul pentru care se cere îndeplinirea unor anume formalităţi, precum este, de exemplu, autorizarea consiliului de familie, omologarea justiţiei, etc., a fost săvârşit fie de minor, fie de tutorul lui, fără îndeplinirea acestor formalităţi, actul va putea fi dărâmat, în folosul minorului, independent de orice leziune şi numai pentru lipsă de forme, fiindcă minorul n-a fost apărat de câte ori nu s-au îndeplinit formele prescrise de lege pentru completarea capacităţii sale: (Cpr. Cas. s. I, Bulet. 1912, p. 924 şi alte autorităţi citate în tom. VII al coment. noastre, p. 90 nota 2).
Asemenea act nu este inexistent, ci numai anulabil, nulitatea fiind în speţă relativă. (Trib imper. german (Leipzig), Sirey, 84.4.16).
Această acţiune în anulare pentru lipsă de forme, pe care Curtea din Bucureşti o tăgăduise, rezultă din art. 1163 din codul civil, care, în partea sa finală, prevede că minorul nu mai poate exercita acţiunea în resciziune, dacă, la majoritate, a confirmat un angajament care era nul în formă şi care, prin urmare, putea fi atacat pentru lipsă de forme. Curtea din Bucureşti mărturiseşte că acest argument este puternic, însă zice că art. 1163 este o inadvertenţă a legiuitorului, şi că acest text trebuie să fie considerat ca nescris în codul nostru, faţă de dispoziţia art. 951 (Dreptul din 1892, No. 44, consid. dela p. 352, coloana 1). Auziţi argument! Art. 1163 trebuie considerat ca nescris fiind o inadvertenţă a legii. Cu un asemenea argument, s-ar putea înlătura întregul cod civil.
Apoi, nulitatea actelor făcute fără îndeplinirea formelor legale rezultă în mod virtual din însăşi prohibiţia legii, pentru că legiuitorul prescrie anume păzirea unor forme oarecare spre a acoperi incapacitatea minorului.
în fine, dacă presupunem că actul a fost făcut de însuşi minorul, acest act va fi anulat pentru vicii de forme, în caz când s-ar cere pentru existenţa lui îndeplinirea unor forme speciale. De câte ori va fi însă vorba de un act pentru care legea nu cere nicţ o formă specială, precum ar fi, de exemplu, un contract de închiriere sau de arendare, asemenea convenţie va putea fi dărâmată din partea minorului, la majoritate, sau de reprezentanţii săi, în cursul minorităţii, pentru leziune, dacă, bineînţeles, leziunea este, după aprecierea judecătorilor, destul de însemnată.
în orice caz, chestiunea de a se şti dacă minorul a fost sau nu lezat, fiind o chestiune de fapt scapă de sub cenzura Casaţiei.
într-un cuvânt, sistemul cel mai juridic, şi pentru care noi avem un argument mai mult, art. 951, se poate rezuma în modul următor:
Actele fifcute de tutor, în numele minorului şi în limitele mandatului său legal, cu îndeplinirea formelor prescrise de lege, obligă pe minor şi nu pot fi nici într-un caz atacate nici de el nici de reprezentanţii săi; iar în privinţa actelor făcute de tutor, fără îndeplinirea formelor legale, ele pot fi dărâmate fie de minor, fie de reprezentanţii săi, prin acţiunea în anularea pentru lipsă de forme, independent de orice leziune.
Cât pentru actele făcute personal de minor, pentru care nu se cere nici o anumită formă, singura cale prin care ele pot fi dărâmate, este acţiunea în resciziune pentru leziune (art. 951 şi 1157 C. Civil).
în acest sens am curmat controversa în viitorul cod civil al României Mari.
Regula mai sus expusă, după care minorul poate dărâma pentru leziune sau vătămare, actele personal săvârşite de el, sufere oarecare excepţii, prevăzute de art. 1159-1162 din Codul civil.
1° Minorul, emancipat sau neemancipat, nu poate invoca leziunea de câte ori el a întrebuinţat manopere frauduloase, spre a face pe cealaltă parte contractantă să creadă că era major, producând, de exemplu, un act de naştere mincinos, etc..
“Acel ce cu viclenie se face că ar fi vrednic după legi de a încheia tocmeli, zice art. 1158 din codul Calimach (866 c. austriac), şi aşa va înşăla pe altul, se îndatoreşte spre despăgubire, dacă păgubitul n-ar fi putut cu lesnire să întrebe şi să afle despre aceasta”; iar art. 328 din acelaşi cod (248 c. austriac) adaogă:
“Tânărul cel ce după al doăzecilea an al vârstei sale, va fi zis la o pricină că este în vârstă desăvârşită, se îndatoreşte a răspunde de paguba pricinuită, dacă cealaltă parte n-ar fi putut mai înainte de săvârşirea tocmelei să afle cu înlesnire vârsta lui”. “wenn cler andere Theil der Albschliessung des Geschăftes nicht mahl orst Erkundigung iiber die Wahrheit des Vorgehens einholen konnte”, zice textul austriac.
Soluţia de mai sus, admisă şi prin art. 1205 din codul italian (art 210 din legea bulgară asupra obligaţiilor, dela 1892), rezultă în dreptul nostru, prin argumenta contrario, din art. 1159 C. Civil, după care simpla declaraţie din partea minorului că este major, nu-1 împiedică de a exercita acţiunea în resciziune, fie că el a făcut această declaraţie din eroare (si minor per errorem dixerit, nihilominus restituita, zice Harmenopol), fie chiar din rea credinţă.
Persoana capabilă, care a contractat cu minorul, este, în adevăr, în culpă că nu s-a informat despre vârsta lui. “Qui cum alio contrahit, vel est, vel debet esse non ignorus conditionis ejus” (L. 19, Pr., Dig., De diversis regulis juris antiqui, 50. 17).
Aceeaşi soluţie se aplică tuturor incapabililor, în genere, de exemplu, femeii măritate, care ar declara că nu este măritată; risipitorului şi interzisului, care ar ascunde starea incapacităţii lor, etc.;
2° Minorul comerciant sau artizan, adică care exercită o artă sau un meşteşug, nu are acţiunea în resciziune în privinţa obligaţiilor contractate de el pentru comerţul sau arta sa (art. 1160 C. civil), această acţiune neexistând decât atunci când el a contractat o obligaţie străină de comerţul sau arta sa;
3° Minorul nu poate să atace pentru leziune convenţiile care fac parte din contractul său matrimonial, de câte ori acest contract a fost făcut cu consimţământul şi asistenţa celor în drept pentru săvârşirea căsătoriei (art. 1161, 1231 C. Civil); fiindcă, pe de o parte aceste acte au fost făcute cu îndeplinirea formelor prescrise de lege; iar pe de alta, fiindcă ele au ca scop înlesnirea căsătoriilor. Aceasta nu este decât aplicarea maximei cunoscute: Habilis ad nuptias, habilis adpacta nuptialia.
4° Minorul nu poate fi restituit în contra obligaţiilor care rezultă din delictele sau quasi-delictele sale (articolul 1162 Codul Civil), precum ar fi, de exemplu, în cazul când el s-ar servi de un act fals spre a face pe cealaltă parte să creadă că este major (art. 1159 C. civil); căci, după cum bine a zis oratorul guvernului, oricine este în culpă, fie chiar un incapabil, trebuie să sufere consecinţele acestei culpe. “De obşte se îndatoreşte tânărul, zice art. 329 din codul Calimach (248 C. austriac), a răspunde şi cu persoana şi cu averea sa, şi pentru alte oprite fapte, pentru paguba care de dânsul în orice chip s-au pricinuit”. Maliţia supplet aetatem zicea legea romană (L. 3, ah initio, Cod. Si minor se majorem dixerit, 2. 43).
Aşadar, la Romani, restituirea minorului nu putea să aibă loc în contra pagubelor cauzate printr-un delict, cu toate că legea 37, § t, De minoribus, 4, 4, ar avea aerul să decidă contrariul, cel puţin în privinţa delictelor uşoare. (Cpr. Savigny, System des heutigen romischen Rechts, VII, § 321, text şi nota d\ Goudschmidt, Cours des Pandectes, I. § 110, p. 340). Restituirea pare însă a fi fost admisă în privinţa delictelor uşoare (quasi-delicte). (Savigny, op. şi loco cit., text şi nota/; Goudschmidt, op. cit., p. 341, nota 1; Windscheit, Lehbruch des Pandechtenrechts, § 115, nota 10, etc.);
5° Minorul nu poate fi restituit în contra obligaţiilor care se nasc fără concursul voinţei sale sau care rezultă din lege, ori din faptul unui terţ. Astfel, el este obligat a suferi servitutile legale, oricât de dăunătoare ar fi pentru el, fiindcă nimeni nu se poate sustrage dela aplicarea legii;
6° El nu poate să exercite acţiunea în resciziune, de câte ori s-a înavuţit în dauna altuia, pentru că, în asemenea caz, el este obligat până la concurenţa sumei cu care s-a îmbogăţit, quatenus locupletior factus est (art. 1098, 1164);
7° In fine, minorul n-are acţiune în resciziune în privinţa actelor anulabile, pe care el le-ar fi confirmat la majoritatea sa (art. 1163), fie în mod tacit, pentru că confirmarea a şters viciul de care ele erau atinse. “Et placet (ut est constitutum), si quis major factus comprobaverit quod minor gesserit, restitutionem cessare” (L. 3 § 1, Dig., De minoribus, 4, 4). Aceste sunt cazurile în care minorul nu mai poate să exercite acţiunea în anulare sau în resciziune.
Curtea de casaţie, prin decizia ce publicăm astăzi, nu se ocupă decât despre cazul când incapabilul, în speţă, o femeie măritată neautorizată, n-a fost admisă să anuleze actul făcut de ea, fiindcă întrebuinţase doi spre a amăgi şi a induce în eroare pe cealaltă parte contractantă.
Independent de manoperile frauduloase de care incapabilul s-ar fi făcut capabil, persoana capabilă, care a contractat cu un incapabil, poate să fi fost victima unei erori generale, provocată de însuşi acel incapabil, eroare în care ar fi putut cădea oricine, chiar un diligens
pater-familias. Aceasta este o aplicare a faimoase maxime Error communis facit jus, extrasă din legea aşa zisă Barbarus Philippus pentru că începe prin aceste cuvinte (L. 3, Dig., De officio praetorum, 1,14), (Vezi asupra acestei maxime, tom. I. al. Comment. noastre; p. 792, nota 3, etc.).
Tot în baza acestei celebre maxime, jurisprudenţa noastră admite validitatea înstrăinărilor imobiliare, consimţite de către un erede sau moştenitor aparent, de câte ori terţiul achizitor a fost de bună credinţă. în conflictul de drepturi între adevăratul proprietar şi un terţ achizitor de bună credinţă, zice o decizie recentă a Curţii de Casaţie, din 5 Mai 1919, (Jurisprudenţa rom. din 1919, No. 21, 22, p. 227, No. de ordine 677), trebuie să triumfe maxima “Error communis facit jus”, în contra regulii de drept "Nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet”, care este în contradicţie cu noţiunea de echitate şi de ordine socială.
în speţa judecată de Curtea de casaţie, era vorba de o femeie măritată, care, comportându-se ca femeie necăsătorită, a fost considerată în public ca atare, şi exploatând această situaţie, contractase fără autorizarea bărbatului. Această femeie, invocând incapacitatea sa, ceruse anularea actului juridic făcut de ea, însă această cerere a fost, pe drept cuvânt, respinsă.
Iată cum am rezolvat această chestiune în viitorul cod civil al României Mari, prin art. 414, dela titlul obligaţiilor:
“Simpla declaraţie de majoritate, făcută de minor, nu împiedică acţiunea în restituire pentru incapacitate sau leziune, dacă, de altfel, el n-a întrebuinţat manoperi frauduloase, spre a induce pe terţii în eroare asupra capacităţii sale.”
“Aceeaşi soluţie este aplicabilă tuturor incapabililor în genere.”
| ← SUCCESIUNE. LEGAT SINGULAR. PRESTATIUNI PERIODICE.... | AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT. CONTRACT DE LOCAŢIUNE.... → |
|---|
