SUCCESIUNE. RENUNŢARE CU TITLU GRATUIT ÎN FAVOAREA UNUI COEREDE.
| Comentarii |
|
DONATIUNE. ACCEPTARE. ART. 691 AL. 1,813 SI 814 C. CIV. RENUNŢARE LA UN DREPT DE PROPRIETATE. Art. 713 şi 814 C. Civ. (I).
Eredele renunţând cu titlu gratuit la succesiune în favoarea altui coerede, această renunţare constituie o adevărată donaţiune care trebuie să îndeplinească toate condiţiunile cerute de art. 813 şi 814 din codul civil.
2. Renunţarea la un drept de proprietate în favoarea altuia, nu este suficientă pentru ca persoana în favoarea căreia a fost făcută să dobândească dreptul de proprietate asupra lucrului, ci mai trebuie ca acea persoană să consimtă a se îmbrăca cu acel drept, astfel că, pentru ca o ofertă de donaţiune să poată deveni un contract perfect, trebuie să fie acceptată de donatar şi acceptarea să fie comunicată donatorului.
(Eufrusina V.D. Chiriţă cu Victoria Nicolescu)
CURTEA: Asupra motivelor de casare: “Violarea art. 695 C. civ., întrucât pentru renunţarea la moştenire, prezentarea personală a părţii renunţătoare nu este o condiţiune cerută de lege pentru validitatea renunţării.
Violarea art. 691, paragr. I şi 695 C. Civ. Curtea anulează renunţarea făcută de d-na Nicolescu ca fiind făcută in favorem şi deduce că după art. 695 nu e valabilă decât o renunţare făcută în folosul tuturor moştenitorilor laolaltă. Curtea violează aceste texte, căci renunţul in favorem valorează acceptaţiune şi cum
acceptaţiunea, prin deosebire de renunţ, nu e un act solemn, Curtea faţă de acest considerent trebuia să scoată valabil renunţul D-nei Nicolescu chiar în cazul ipotetic când i-ar fi lipsit una din condiţiile cerute de art. 695.
“Omisiune esenţială, eroare grosieră, violarea art. 691 al. 1 şi 695 C. civ., întrucât Curtea socoteşte că renunţul d-nei Nicolescu nu s-a făcut cu privire la toate bunurile care alcătuiau succesiunea, că deci ar fi un renunţ pro parte, nul după art. 695, şi nu se pronunţă asupra mijlocului nostru de apărare consistând
în faptul că d-na Nicolescu, renunţând la imobilul său din Bucureşti, a renunţat la întreaga succesiune.
Greşita aplicare a art. 814, violarea principiului în materie de donaţiuni indirecte, omisiune esenţială violarea art. 691 şi 695 C. civ., comite Curtea socotind că donaţiunea ce ar cuprinde renunţul făcut de d-na Nicolaescu urma să fie acceptată prin act autentic”.
Având în vedere că din decizia supusă recursului se constată că Curtea de apel a admis acţiunea pentru ieşire din indiviziune intentată de intimata Victoria I. Nicolescu, dispunând împărţirea în 2 părţi egale a averii rămase pe urma defunctului N. Dâmbeanu, compusă dintr-un imobil situat în str. Mihai-Vodă No. 84 azi 66 şi o creanţă de 3756 lei constatată printr-o sentinţă judecătorească:
Că, pentru a admite acţiunea, Curtea de Apel constată în fapt, că în anul 1904 încetând din viaţă N. Dâmbeanu a lăsat pe urma sa 2 fete moştenitoare, recurenta şi intimata Victoria I. Nicolescu; că în acelaşi an intimata a făcut o declaraţie autentică prin Trib. Vâlcea prin care renunţă la dreptul său de moştenire din averea rămasă dela tatăl său asupra imobilului din Bucureşti, str. Mihai Vodă No. 84, azi 66, în favoarea recurentei, declaraţiune pe care intimata a trimis-o prin poştă împreună cu o petiţiune la grefierul Trib. Ilfov s. I cerând să se transcrie în registrul special de renunţări la succesiune, ceea ce s-a şi efectuat;
Considerând că art. 695 C. civil cere două condiţiuni pentru ca o renunţare la succesiune să fie valabilă şi anume: ca renunţarea să fie făcută la grefa trib. deschiderii succesiunii şi în urmă să fie trecută în registrul special ţinut în acest scop;
Că, în speţă, prin petiţia adresată de recurentă grefierului Tribunalului Ilfov, întrucât se constată că renunţarea a fost făcută la grefa Tribunalului deschiderii succesiunii şi că ea s-a trecut în registrul respectiv, rezultă că condiţiile legii au fost satisfăcute şi deci renunţarea este valabil făcută;
Că odată stabilită validitatea ca formă a renunţării, urmează să se examineze efectele sale juridice în raport cu faptele procesului.
Considerând că, conform art. 691 al. I, eredele poate face o renunţare la succesiune în favoarea unuia din coerezi, în care caz dânsul este presupus că a acceptat succesiunea şi ca atare porţiunea sa din acea succesiune a intrat în patrimoniul său înainte de-a trece la eredele în favoarea căruia a renunţat.
Că deci, în principiu, se poate face o renunţare “in favorem” şi pro parte.
Considerând că, o asemenea renunţare, când este făcută cu titlu gratuit, ca în speţă, constituie o adevărată donaţiune în favoarea coeredelui căruia a fost făcută; că această donaţiune, pentru a fi valabilă, trebuia neapărat să îndeplinească toate condiţiunile cerute de art. 813 şi 814 din codul civil.
Considerând că simpla renunţare la un drept de proprietate în favoarea altuia nu este de ajuns pentru ca persoana în favorul căreia se face renunţarea să dobândească dreptul de proprietate asupra lucrului, ci mai trebuie ca acea persoană să consimtă a se îmbrăca cu acel drept; că dar o ofertă de donaţiune, ca să poată deveni un contract perfect urmează să fie acceptată de donatar şi acceptarea să fie comunicată donatorului.
Că, în speţă, cu drept cuvânt Curtea de Apel constată şi motivează că actul de renunţare, deşi făcut în formă autentică întrucât este semnat numai de intimată, şi apelanta - recurentă astăzi - nu dovedeşte că s-au îndeplinit condiţiunile acceptării donaţiunii, aşa cum sunt cerute de lege prin art. 814 cod civil, actul de renunţare nu poate avea nici o valoare ca donaţiune şi este de nul efect.
Că de altfel o asemenea acceptare nu mai poate fi făcută astăzi, întrucât Curtea stabileşte în fapt, că înainte de a se intenta acţiunea de faţă, iritiiiata a notificat recurentei retragerea ofertei de don.liune, care ar putea fi cuprinsă în actul de renunţare.
Că, faţă de această argumentare, susţinerile recurentei relative la validitatea actului de renunţare ca donaţiune indirectă, devin neîntemeiate, odată ce s-a stabilit că în speţă este vorba de-o donaţiune directă ce trebuia să îndeplinească condiţiunile imperioase cerute de articolele sus menţionate.
Că, prin urmare, deciziunea Curţii de Apel fiind justă ca soluţiune, cată să fie menţinută pe această din urmă consideraţiune, şi deci recursul urmează să fie respins ca nefondat.
Pentru aceste motive, respinge
Decizia No. 134 din 26 Martie 1920.
(Preşidenţia d-lui V. Bossy, consilier Av.Tache Ionescup. recurent şiM. Djuvara pentru intimat).
COMENTARIU
(I) Deciziunea de faţă ridică două chestiuni deosebite: I) în ce forme trebuie făcută renunţarea la succesiune, faţă de prescripţiunile art. 695 c. c., numai direct pe registrul special ţinut de Grefa Tribunalului unde s-a deschis succesiunea, sau şi printr-un act distinct, oricare, numai să se fi trecut în registrul ţinut la Grefa Tribunalului unde s-a deschis succesiunea şi să se fi făcut de parte cerere în acest sens la Grefa acelui Tribunal? şi II) o renunţare la succesiunea făcută în mod gratuit în favoarea celorlalţi coerezi trebuie oare făcută faţă de aceştia cu formele cerute de lege pentru donaţiuni sau este valabilă şi fără aceste forme?
I. Curtea noastră de Casaţiune, în deciziunea de mai sus, hotărăşte că este suficient ca: 1) renunţarea la succesiune să fie “trecută” în registrul anume ţinut pentru aceasta şi 2) o cerere să fie îndreptată în acest scop la Tribunalul locului unde s-a deschis succesiunea. Este cu alte cuvinte indiferent, dacă renunţătorul semnează sau nu direct pe registru; tot ce se cere este numai să adreseze o petiţiune la Tribunalul competent, cuprinzând declaraţiunea sa de renunţare şi să stăruie apoi mai departe spre a se face menţiune despre declaraţiunea sa în registrul respectiv. Forma declaraţi unii însăşi este aşadar indiferentă, dacă e îndreptată unde trebuie; totul s-ar reduce numai la o măsură de pură publicitate.
Ar putea fi permis a ne întreba, dacă soluţiunea la care s-a oprit astfel Curtea noastră de Casaţiune nu ar comporta oarecare observaţiuni demne de notat.
In privinţa determinării formelor renunţărilor la succesiune textul legii se arată într-adevăr deosebit de sever şi restrictiv. Art. 695 C. civ. reprodus întocmai de art. 704 C. civ. referitor la formele acceptaţiunii unei succesiuni sub beneficiu de inventar (respectiv art. 784 şi 793 C. civ. fr. şi art. 997 din proc. civ. fr. legea din 2 Iunie 1841), prevede într-adevăr că “renunţarea ...nu se poate face decât la grefa tribunalului unde succesiunea s-a deschis şi pe un registru ţinut anume pentru aceasta”. Singura deosebire între textul român şi cel francez este că în acesta din urmă citim că renunţarea “nu se mai poate face decât ...” pe acel registru.
în speţa de care Curtea noastră de Casaţiune s-a ocupat prin hotărârea mai sus arătată, se făcuse o renunţare prin act unilateral, autentificat de Tribunalul Vâlcea. Se trimisese acea renunţare prin poştă cu o petiţiune către Grefa Tribunalului Ilfov S. I. c.c., succesiunea fiind deschisă în Ilfov, şi se transcrisese în urmă de acea grefă renunţarea pe registrul special cerut de lege: nu se făcuse renunţarea direct pe acel registru la Tribunalul Ilfov şi prin urmare s-ar fi putut afirma că condiţiunile de formă cerute de lege nu au fost respectate. O interpretare strictă şi restrictivă a cuvintelor expres întrebuinţate de legiuitor ar fi putut aşadar duce cu suficientă seriozitate la discuţiunea dacă o asemenea renunţare nu trebuie considerată ca valabilă.
Pentru a se preciza mai bine înţelesul textului trebuie încă notat, că în art. 695 C. civ. nu este vorba de vreo convenţiune. Când o renunţare la succesiune este făcută printr-o convenţiune, se aplică în totul dreptul comun. Este adevărat că pentru acest caz pare că există un text care s-ar exprima altfel şi care se invocă deseori întunecându-se materia: art. 691 C. civ.
Prin a contrario la al. ultim s-a spus anume că o renunţare făcută în mod gratuit în folosul tuturor coerezilor fără deosebire, ar fi o renunţare valabilă, nefiind o acceptare a succesiunii. Se va observa însă că acel articol are ca obiect numai de a enumera o serie de acte care valorează ca o acceptaţiune a succesiunii. Raţionamentul construit asupra textului
poate duce prin urmare numai la concluziunea că renunţarea arătată nu valorează ca o acceptare a succesiunii. Textul citat lasă aşadar deschisă chestiunea de a se şti dacă şi până la ce punct o asemenea renunţare valorează ca o renunţare la succesiune.
Când prin urmare renunţarea e făcută printr-o convenţiune se va aplica, fără nici o derogare, regimul general al convenţiunilor.
în realitate legea civilă nu se ocupă în art. 695 decât numai de formele renunţării care este obiect al unui act unilateral de voinţă. Este vorba cu alte cuvinte de formele în care trebuie să se cristalizeze în mod legal o declaraţiune unilaterală de voinţă, când cuprinde o renunţare la o succesiune. O asemenea declaraţiune nu poate avea vreun efect, dacă nu se învesteşte în formele cerute de lege; prin aceste forme ea capătă prin urmare o existenţă care îi lipsea din punctul de vedere juridic, până în momentul împlinirii lor. Din acel moment însă, dacă sunt împlinite condiţiunile de fond ale unei renunţări la succesiune, declaraţiunea de renunţare devine opozabilă de orice persoană interesată celui care a făcut-o sau de acesta altora. Aceasta este ceea ce se exprimă la art. 695 C. civ.
Se va observa pe de altă parte că formele cerute de art. 695 C. civ. conferă actului însuşi existenţa sa juridică şi ne aflăm prin urmare în faţa unor forme cerute ad solemnitatem. Caracterul solemn al renunţărilor la succesiune a fost de altfel recunoscut în doctrină. (Laurent. voi. IX No. 427 şi 432; Demolombe Voi. XV. Par.3).
Inexistenţa actului pentru călcarea formelor poate fi aşadar invocată de orice persoană interesată, şi anume nu numai de terţii interesaţi dar chiar şi de renunţătorul însuşi.
Se pune întrebarea: în interesul cui a prescris legiuitorul formele prevăzute de art. 695 C. civ.? Este evident că aceste forme au fost prescrise şi în interesul renunţătorului, de vreme ce legea îi dă dreptul de a invoca neregularitatea împlinirii lor.
Ce a avut în vedere legea în cazul acesta?
Pe lângă instituirea unei publicităţi cât mai largi, pentru renunţările la succesiuni, este probabil că legea a urmărit şi o protecţiune specială a voinţei renunţătorului. în acest scop legea a putut organiza o serie de formalităţi care să atragă în special atenţiunea părţii asupra naturii actului ce intenţionează. Asemenea formalităţi ar putea fi facerea declaraţiunii de renunţare numai direct pe un registru special pentru renunţările la succesiuni şi anume la Tribunalul unde s-a deschis succesiunea. în felul acesta atenţiunea renunţătorului ar fi suficient reţinută asupra însemnătăţii actului special pe care-1 face şi astfel el are tot răgazul sufletesc de a chibzui cum se cuvine hotărârea de luat. în acest sens este de altfel şi tradiţiunea mai veche a dreptului francez (D’Argentre; Lebrun. L. III. ch. VIII. S. II. No. 36; Pothier. Des successions ch. III. S. V. Par. III; Demolombe. Voi. XV. Par. 3-B. Par. 18 şi Par. 19).
Pornind de la aceste constatări, ne-am putea întreba, dacă soluţiunea la care s-a oprit Curtea noastră de Casaţiune implică vreo protecţiune eficace a voinţei renunţătorului, dacă prin urmare ea ar intra întocmai în cadrul ce e probabil că a creat legiuitorul însuşi. A admite că legea cere o singură condiţie, anume numai menţionarea sau trecerea renunţării în registrul respectiv, însemnează a proclama că renunţarea se poate face oricum, numai să fie scrisă şi că nu e nevoie de o declaraţiune autentică. Renunţarea s-ar putea face prin urmare printr-un act sub semnătură privată; ar putea fi şi numai simpla cerere adresată grefierului.
Unde nu am ajunge însă pe calea aceasta? Siguranţa, pe care, evident, legea a vrut să o organizeze, se pierde. Un mare pericol ar exista în orice moment faţă de o asemenea lipsă de precauţiune.
în realitate legea, chiar şi prin raţiunea istorică a cuvintelor pe care le întrebuinţează, arată că a voit să dea o greutate nouă şi specială renunţărilor la succesiuni. Textul francez proclamă într-adevăr că ele “nu se vor mai putea face decât” ... în formele numite. Formula aceasta se explică prin aceea că înainte de codul civil renunţările la succesiuni obişnuiau a se face în Franţa, prin acte notariale şi, faţă de această practică, legea organizează prin art. 784 C. civ. fr. (art. 695 c. c. român) un mod special de autenticitate, agravat în formele sale. Notariarea, respectiv la noi autentificarea, nu mai este prin urmare suficientă, sub regimul codului civil, pentru a investi renunţările la succesiuni cu existenţa juridică. Şi totuşi să fie considerate ca valabile renunţările făcute prin acte sub semnătură privată?
Soluţiunea hotărâtă de Curtea noastră de Casaţiune implică ideea că formele cerute de art. 695 C. civ. sunt simple măsuri de publicitate; ar fi prin urmare ordonate de legiuitor exclusiv numai în interesul terţilor şi în nici un fel şi în cel al renunţătorului.
în spiritul acestei teorii s-ar putea atunci spune că succesorul care a renunţat la o succesiune printr-un act unilateral de voinţă în alte forme decât cele prescrise de art. 695 c. c. poate reveni asupra renunţării sale, nu pentru că dispoziţiunile numitului articol nu au fost împlinite, ceea ce ar putea din contra să invoace orice terţ interesat în contra lui, ci numai pentru că o declaraţiune unilaterală de voinţă nu poate lega partea decât dacă s-a completat cu altă voinţă constituind o convenţiune.
Rămâne totuşi observaţiunea, pe care o credem de reţinut, că prin soluţiunea dată de Curtea noastră de Casaţiune se conferă caracterul solemnităţii unor simple forme de publicitate.
în fapt practica grefelor Tribunalelor noastre a fost până acum destul de variată şi nesigură. S-au primit de obicei, în orice formă declaraţiunile de renunţare. La Tribunalul Ilfov Grefa Secţiunii I C. C., unde este ţinut registrul de renunţări la succesiuni, s-a pretins de obicei părţilor să semneze cu mâna proprie pe registrul însuşi, personal sau prin mandatar. S-au primit şi s-au transcris însă şi declaraţiunile autentice de renunţare, înaintate grefei cu o simplă cerere.
II. Asupra celui de al doilea punct pus în dezbatere în deciziunea pe care o analizăm, Curtea de Casaţiune a hotărât că o renunţare gratuită la succesiune făcută în favoarea celorlalţi coherezi este o renunţare in favorem şi trebuie să se facă în formele cerute de lege pentru o donaţiune, conform art. 813 şi 814 C. civ..
în speţa judecată de Curte existau numai doi moştenitori. Unul a renunţat prin act autentic la succesiune în mod gratuit în favoarea celuilalt, numindu-1.
Trebuie mai întâi examinat, dacă nu cumva ne aflăm în faţa unei renunţări care ar putea constitui o donaţiune indirectă nesupusă formelor donaţiunilor.
Renunţarea se recunoaşte prin aceea că dreptul care-i formează obiectul (în cazul de faţă dreptul la o întreagă succesiune) nu a fost primit de renunţător în patrimoniul său şi nu a făcut parte prin urmare nici un moment din acest patrimoniu.
O renunţare la succesiune ca cea din speţa pe care o analizăm se descompune însă în două acte distincte: a) o acceptare a succesiunii conform art. 691 C. civ. şi b) o dispoziţiune cu titlu gratuit în favoarea comoştenitorului determinat.
Este mai întâi o acceptare conform art. 691 C. civ. Singurul caz în care actul de renunţare nu ar valora acceptare se deduce într-adevăr prin a contrario din alineatul ultim al acestui articol: este cel în care “renunţarea se face în folosul tuturor coherezilor fără deosebire” (textul art. 780 C. civ. fr. zice “indistinctement”) şi se face cu titlu gratuit. Renunţarea nu se poate socoti însă făcută în folosul tuturor coherezilor /ăra deosebire, or decâte ori deşi sunt numai doi herezi, se specifică prin ea că se face în favoarea coheredelui existent,
desemnat în mod individual prin numele său. Dacă într-adevăr s-ar revela întâmplător în urmă un alt coherede, este evident că nu ar putea beneficia de renunţare. în cazul arătat actul valorează aşadar ca o acceptare a succesiunii.
Iată dar că devoluţiunea patrimoniului succesoral s-a făcut odată în mod definitiv la renunţător care nu mai e prin urmare străin de succesiune. Cel de al doilea moment juridic al renunţării pe care o analizăm este actul de dispoziţiune prin care, dacă e valabil, bunurile trec din patrimoniul renunţătorului în acel al beneficiarului.
Printr-o renunţare valabilă ca atare, bunurile ar trece din contra direct din patrimoniul lui de cujus în acel al beneficiarului eventual, fără a mai trece nici o clipă prin patrimoniul renunţătorului: acesta nu ar mai fi putut dispune de ele ca de un drept câştigat al său. Nu ar putea fi vorba de transmisiune ci numai de o extencţiune de drepturi.
Iată dar că o renunţare făcută în felul arătat nu este o renunţare, nu este prin urmare o donaţiune indirectă şi cu drept cuvânt Curtea de Casaţiune i-a aplicat aşadar dispoziţiunile art. 813 si 814 C. civ. (Cass. fr. 15 Nov. 1850. Sirey 59-1-9; Cass. fr. 17 aout 1815. S.-V. 15-1-413).
Un raţionament analog se poate face şi din alt punct de vedere şi-a şi făcut în speţa pe care o discutăm, dar nu a fost reţinut de Curte probabil pentru că era inutil.
Renunţarea era formulată cu individualizarea bunurilor din care era compusă succesiunea (în speţă succesiunea cunoscută se compunea în momentul confecţiunii actului de renunţare dintr-un imobil şi mult mai târziu s-a mai descoperit o creanţă).
Asemenea renunţare trebuie considerată ca făcută, numai pro parte, căci nu se poate întinde şi la bunurile care eventual s-ar mai descoperi ca făcând parte din succesiune; ea valorează ca o acceptare a succesiunii conform art. 691 C. civ. şi prin urmare actul subsecvent prin care se dispune de bunurile succesiunii constituie o donaţiune şi trebuie să împlinească în speţă si din acest punct de vedere prescriptiunile art. 813 si 814 C. civ.
| ← AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT. CONTRACT DE LOCAŢIUNE.... | LOCATIUNE. INDIVIZIUNE. COPROPRIETARI. CONTRACT ÎNCHEIAT DE UN... → |
|---|
