Calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea unui bun preluat abuziv de stat. Testament întocmit în străinătate. Aplicarea în România a conţinutului dreptului străin în materie succesorală
| Comentarii |
|
Potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, moştenirea este supusă, în ceea ce priveşte bunurile imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat - lit. b). Legea aplicabilă moştenirii stabileşte: a) momentul deschiderii moştenirii; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante. Având în vedere dispoziţiile legale arătate, transmisiunea succesorală testamentară s-a produs, în ceea ce priveşte succesiunea defunctei R.M., potrivit legii naţionale a testatoarei, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţie de a moştenit şi deci calitatea de moştenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de notarul D.M. la 10 mai 2005, fiind desemnat dl. A.T. ca moştenitor universal.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 225 din 6 octombrie 2010
La 13 octombrie 2005 reclamantul A.T.A. a chemat în judecată pârâtele Primăria Orașului Eforie și SC C. SRL solicitând anularea dispoziției nr. 230/24.03.2005 emisă de Primarul Orașului Eforie prin care a fost respinsă notificarea formulată, obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 1220 mp și construcția aflată pe acesta, situat în Eforie Sud, loturile nr. 81 și 82 din parcelarea Movila, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 304/11.03.2002 încheiat între Primăria Orașului Eforie și SC C. SRL pentru fraudarea legii și cauză ilicită, obligarea pârâtelor să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul notificat.
în motivarea cererii reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al mătușii sale R.M., decedată la 12.08.2002 la Roma, Italia, conform certificatului de moștenitor atașat cererii și că prin dispoziția nr. 230/24.03.2005 pârâta a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului cu motivarea că nu s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat și că nu se încadrează în dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Susține reclamantul că față de normele legale imperative, motivul respingerii notificării este nelegal deoarece, indiferent de modul de preluare al bunului de către stat, cât timp acesta exista fizic la momentul formulării notificării, Primăria Eforie avea obligația să dispună restituirea în natură. Imobilul a fost preluat abuziv, fără nici un titlu iar pârâta cunoștea situația juridică a imobilului.
Arată că Primăria Eforie a vândut bunul către SC C. S. SRL cu încălcarea prevederilor legale, după formularea notificării de restituire, o astfel de vânzare fiind nelegală deoarece cererea de restituire și actele anexate atestau faptul că statul nu deține bunul și nu a intrat în proprietatea statului în baza unui titlu legal, situație care nu îi permitea să înstrăineze ceea ce nu i-a aparținut niciodată. Aceste împrejurări demonstrează că atât vânzătorul cât și cumpărătorul au fost de rea credință la momentul la care a intervenit operațiunea de vânzare cumpărare, actul astfel încheiat fiind lovit de nulitate absolută având la bază o cauză ilicită.
Pârâta SC C. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța, considerând că judecătoria era instanța competentă să soluționeze cauza și excepția tardivității introducerii acțiunii în sensul depășirii termenului prevăzut de lege cu privire la acțiunea de revendicare a imobilului.
S-a mai arătat că, în situația de respingere a acestor excepții, se solicită constatarea bunei-credințe a SC C. SRL în cumpărarea imobilului, întrucât achiziția s-a efectuat cu respectarea legii, neexistând nicio solicitare de restituire la data respectivă.
Pârâta Primăria Orașului Eforie a formulat întâmpinare în care a invocat excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei și excepția inadmisibilității revendicării.
în motivarea excepției lipsei capacității procesuale, s-a arătat că primăria este doar o structură funcțională cu activitate permanentă compusă din primar, viceprimar, secretar și aparatul propriu de specialitate din consiliul local, fără a avea personalitate juridică și se solicită respingerea acțiunii ca introdusă împotriva unei structuri ce nu este subiect de drept.
în privința cererii în revendicare, se arată că, prin apariția Legii nr. 10/2001, dreptul comun a fost părăsit și înlocuit cu norme speciale de drept substanțial, Legea nr. 10/2001, suprimând practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, fără însă a elimina accesul la justiție, perfecționând sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc. Ori, în situația dedusă judecății, reclamantul se prevalează de dispozițiile dreptului comun, întemeindu-și capătul trei al cererii de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480 C.civ.
Pe fondul cauzei s-a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, fundamentându-și cererea doar pe actul de partaj, respectiv pe procesul-verbal de punere în posesie și în care se atestă doar o situație existentă la 1935. Nu s-a făcut practic nicio dovadă a dreptului de proprietate pretins în justiție pentru perioada 1935-1945, pentru a putea observa dacă sunt pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.
La 10.01.2005, pârâta SC C.S. 2000 SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii invocând excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, invocată în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere dispozițiile art. 50 alin. (5) care prevăd ca „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Textul fostului art. 46 vizează exclusiv situația „imobilelor care cad sub incidența prezentei legi” cazul de față, dat fiind faptul că imobilul a făcut obiectul legii în condițiile în care s-a notificat în baza Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii în natură a acestuia. Termenul de 1 an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, expirând la 14.08.2002, astfel încât acțiunea în constatarea nulității absolute introduse în anul 2005 este prescrisă.
Cu privire la reaua-credință a societății pârâte, aceasta nu a existat, simpla notificare introdusă la o unitate nefăcând dovada relei-credințe a vânzătoarei. Imobilul înstrăinat a făcut parte din capitalul social al SC C.S. 2000 SA prin divizarea parțială asimetrică a SC C.S. S.A, conform protocolului de predare primire încheiat în noiembrie 2000, iar din actele de predare primire nu rezultă că acesta ar fi fost preluat abuziv de către stat și nici faptul că, anterior predării, asupra lui ar fi fost exercitate acte de restituire.
în condițiile în care reclamantul a invocat drept temei art. 480-481 C.civ., s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de către stat, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil și oricare ar fi fost destinația acestora la data preluării.
Prin încheierea din 11.04.2006 instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile necompetenței materiale, tardivității formulării cererii de anulare, inadmisibilității cererii în revendicare și prescripția dreptului material la acțiunea cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Prin sentința civilă nr. 1224 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.T.A., a anulat dispoziția nr. 230/24.03.2005 emisă de Primarul Orașului Eforie și a dispus restituirea către reclamant a suprafeței de teren de 927, 2 mp aria ADFE” conform schiței anexă a răspunsului la obiecțiuni - fila 91 dosar, volum II, situat în Eforie Sud, str. D.
A obligat pârâtul Primarul Orașului Eforie să acorde reclamantului, în compensare, alte bunuri sau servicii sau să propună acordarea de despăgubiri pentru suprafața de 302,8 mp teren ce nu poate fi restituit în natură.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 304/11.03.2002 la B.N.P. Asociați G.P. și E.L.Ș. și a obligat pârâtele SC C.S. SA Eforie Sud și SC C. SRL Eforie Sud să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie vila N. situată în Eforie Sud, str. D., suprafață construită 263 mp P+1.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că imobilul compus din teren în suprafață de 1220 mp și vila construită pe acesta, situat pe loturile 81 și 82 din parcelarea Movilă, a fost dobândit prin cumpărare de către F.S., prin actul autentificat sub nr. 19693/12.08.1924 la Tribunalul Ilfov și transmis apoi prin succesiune și partaj succesoral surorii cumpărătorului, numita SCR., conform actului de partaj din 24.10.1932, iar după decesul acesteia, fiicei sale, R.M., succesoare conform certificatului de moștenitor nr. 190/20.11.2001. Prin notificarea nr. 2028/27.11.2001 înregistrată la B.E.J. M.A., numita R.M. a solicitat Primăriei Eforie Sud restituirea în natură a imobilului teren și construcție situat în Eforie Sud, proprietatea mamei sale R.S.M.
La decesul notificatoarei R.M., petrecut la 19.08.2002 la Roma, Italia, bunurile sale au fost transmise prin mai multe testamente olografe pentru care s-a urmat - conform legislației italiene - o procedură de publicație. Deși a existat un mod defectuos de redactare a testamentelor, tribunalul a concluzionat că prin aceste testamente s-a transmis universalitatea bunurilor defunctei R.M. către A.T. și că acesta a fost instituit legatar universal, îndreptățit să i se restituie imobilul notificat conform art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din lege.
Instanța a mai reținut că terenul - care în prezent face parte din domeniul privat al localității Eforie - a fost preluat abuziv deoarece pârâții nu au răsturnat prezumția legală instituită prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit căreia ,în cazul în care nu se poate face dovada formei preluării de către stat, faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă. Din toate situațiile juridice comunicate de Primăria Orașului Eforie a reieșit, în mod constant, că R.C. a stăpânit lotul 81, 1/2 din lotul 82 și vila G. până în anul 1950, următoarea înregistrare datând din anul 1958 când, pentru acest imobil apare înregistrat ca proprietar M.A.I.
Pornind de la această premisă stabilită de textele legale menționate și raportând situația imobilului în litigiu la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța a constatat că bunul în cauză a fost preluat fără titlu valabil, o preluare în fapt, contrar Constituției epocii și care nu a creat în favoarea statului un titlu.
Analizând buna credință la încheierea actelor a căror valabilitate se contestă în cauză, tribunalul a reținut că pârâta SC C. SRL a cumpărat vila N. în circumstanțe care, pentru o persoană prudentă și diligentă, ar fi trebuit să creeze măcar îndoiala cu privire la valabilitatea preluării de stat a bunului în cauză. S-a amintit de existența unor mențiuni în protocolul de predare a patrimoniului SC C.S. SA cu privire la acțiunile în revendicare dar și de anul punerii în funcțiune a imobilului, 1926, care în opinia instanței au fost suficiente pentru a crea cumpărătoarei convingerea că au existat mai multe transmiteri decât o simplă divizare a unei societăți de stat, ceea ce a condus la concluzia că SC C. SRL nu a fost de bună credință.
S-a stabilit că actul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru reaua credință a cumpărătoarei și din cauză că aceasta a cunoscut faptul că bunul nu aparține înstrăinătorului, actul încheiat bazându-se pe o cauză ilicită.
Reținând că imobilul a fost preluat abuziv de stat și că reclamantul face dovada calității de succesor al notificatoarei, instanța a stabilit că dispoziția nr. 230/2005 emisă de Primarul Orașului Eforie este lovită de nulitate și a dispus restituirea în natură a porțiunii libere de teren și restituirea în echivalent a terenului în suprafață de 302,8 mp care constituie terenul aferent locuinței vândute chiriașilor S.V. și E. de către SC U. 96 Eforie prin contractul de vânzare cumpărare nr. 242/21.08.2000.
Constatând nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 304/11.03.2002 pentru desființarea dreptului transmițătorului prin anularea actului inițial și pentru reaua credință a cumpărătorului, instanța de fond dispus ca pârâtele C.S. SA Eforie Sud și SC C. SRL să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie Vila N., dreptul său de proprietate fiind păstrat de la data preluării conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Primarul Orașului Eforie, SC C. SRL și SC C.S. 2000 SA.
în apelul formulat, Primarul Orașului Eforie susține că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile testamentelor lăsate de defuncta R.M. și a constatat neîntemeiat că reclamantul are calitatea de legatar universal. Arată că potrivit actelor depuse reclamantul are doar calitatea de executor testamentar iar nu pe aceea de legatar universal.
Susține că actul de partaj și procesul verbal de punere în posesie atestă doar o situație din anul 1935 și nu dreptul de proprietate al autoarei R.S.M. și că nu sunt dovezi privind preluarea abuzivă a imobilului pentru a putea concluziona că imobilul se află în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001.
Pârâta SC C. SRL a susținut, prin motivele de apel, că instanța a dispus greșit restituirea în natură a construcției Vila N. pentru că cererea de restituire nu s-a întemeiat pe dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, ci pe dispozițiile dreptului comun; că reclamantul nu avea calitate procesuală activă deoarece este moștenitor testamentar iar autoarea sa nu a solicitat restituirea construcției ci numai restituirea terenului iar la data întocmirii testamentului prin care reclamantul era declarat legatar cu titlu universal acest bun nu se afla în patrimoniul dispunătoarei; că reclamantul nu a probat că există identitate între A.T.A., cel care a formulat cererea de chemare în judecată și persoana desemnată prin testament ca legatar, respectiv A.T., nu a probat că există identitate între persoana menționată în certificatul de calitate de moștenitor nr. 190/2001, R.M. și cea menționată în actele eliberate în Italia, R. - M.M. și nici nu a lămurit neconcordanța care există între certificatul de moștenitor nr. 190/2001, în privința numelui autoarei R.S.M. și actele cu care se tinde a se dovedi proprietatea unde este menționată R.C.S.; că actul de partaj este un act declarativ și nu constitutiv de drepturi și nu face dovada proprietății; că față de temeiurile de nulitate susținute, respectiv reaua credință, se discută de o nulitate relativă în raport de care cererea era prescrisă.
în apelul său, pârâta SC C.S. 2000 SA a invocat nelegalitatea sentinței apelate și a încheierilor anterioare pentru următoarele motive:
- instanța a respins greșit excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare invocată în temeiul Legii nr. 10/2001 având în vedere că dispozițiile art. 45 alin. (5) din lege instituie un termen de prescripție special, care derogă de la prevederile generale. Termenul de prescripție prevăzut de lege a expirat la 14.08.2002 astfel că acțiunea în nulitate introdusă în anul 2005 este prescrisă.
Instanța nu putea reține incidența art. 20 alin. (4) din Legea nr. 247/2005, respectiv art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 deoarece această interdicție a fost prevăzută prin Legea nr. 247/2005 care a intrat în vigoare în mai 2005 și această prevedere legală nu poate retroactiva.
- în mod greșit instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii în condițiile în care reclamantul a invocat drept temei al acțiunii art. 480 și art. 481 C.civ., având în vedere că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestui act normativ special.
- instanța a stabilit greșit că SC C.S. 2000 SA a fost de rea credință la încheierea actului, simpla notificare introdusă la o altă unitate nefăcând dovada relei credințe a vânzătoarei. Nu rezultă din actele de preluare a imobilului de către SC C.S. 2000 SA, respectiv protocolul de predare primire încheiat în noiembrie 2000, că imobilul a fost preluat abuziv de către stat și nici faptul că, anterior predării, s-ar fi solicitat restituirea imobilului.
- reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită pentru că dreptul său se bazează pe actul de vânzare cumpărare din 02.08.1924 prin care se transmite un teren de 1220 mp și vila în stare de ruină, pe actul de partaj autentificat în 24.10.1934 în temeiul căruia SC R. preia numai terenul de la C.S. și pe procesul verbal încheiat în anul 1935 care nu constituie titlu de proprietate.
Moștenitoarea S.R., numita M.R., a întocmit la 31 iulie 1989 un testament prin care l-a desemnat pe reclamant moștenitor universal dar acest testament a fost anulat prin testamentul din 20 iulie 1999 iar prin acest testament și prin testamentele ulterioare R.M. l-a desemnat pe reclamant moștenitor cu titlu particular al diverselor bunuri mobile și imobile, dar nu și moștenitor al imobilului din Eforie. în legătură cu aceste acte în mod greșit instanța a adăugat la testamente, suplinind voința testatoarei pe motiv că testamentul întocmit are o exprimare deficitară.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport de criticile pârâților, instanța constată că apelurile nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la apelul pârâtului Primarul Orașului Eforie;
Potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptățite.
în speță, pentru restituirea imobilului din Eforie Sud compus din teren și construcție, care a aparținut S.M.R., numita R.M. a formulat la 27 noiembrie 2001 notificare de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001. Aceasta a decedat la scurt timp după formularea notificării, respectiv la 19 august 2002, anterior soluționării notificării de către autoritățile administrative notificate. Cererea de chemare în judecată pentru analiza legalității și temeiniciei refuzului acestor autorități de a dispune restituirea bunului notificat a fost formulată, după decesul M.R., de către dl. A.T.A., care a invocat calitatea sa de succesor al defunctei, calitate dobândită în baza testamentelor întocmite de defunctă.
Pârâtul apelant primarul Orașului Eforie a contestat calitatea reclamantului de succesor cu titlu universal al defunctei R.M., susținând că, potrivit testamentelor depuse, dl. A.T.A. este numai executor testamentar.
Reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctei R.M. invocând Actul Notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul D.M., din Colegiul Notarial din provincia Livorno, Italia. în cuprinsul său acest act notarial atestă faptul că „prin testamentele olografe redactate de aceasta personal la data de 20 iulie 1999, 22 ianuarie 2000 și 14 martie 2002, publicate cu proces verbal la actele mele din data de 19 septembrie 2002 la numărul 56676/12.337 din registru, înregistrat la Piombino la data de 30 septembrie cu nr. 1.120, model 1, doamna R.M. a desemnat ca unic moștenitor universal cu titlu testamentar pe dl. A.T., așa cum rezultă din același proces verbal care, în copie legalizată, se anexează prezentului cu litera „A”, pentru a constitui element integrant și substanțial. (…) Moștenirea rămasă se înțelege a fi destinată integral domnului A.T., cu excepția dispozițiilor cu titlu de legate indicate în aceste testamente olografe, care au ca obiect doar mici donații în favoarea altor persoane, care totuși nu dobândesc calitatea de moștenitor și deci de succesor cu titlu universal.” Ulterior, la 12 aprilie 2010, același notar D.M. emite un „Ceriticat” în temeiul căruia se certifică faptul că, în baza testamentelor olografe redactate de către doamna R.M., născută în București (România), pe data de 7 august 1912 și decedată în Roma, pe data de 19 august 2002, a fost desemnat ca „moștenitor universal unic cu titlu testamentar pe dl. A.T., născut în București (România), pe data de 14 decembrie 1947”.
R.M. era cetățean italian la data decesului și a avut ultimul domiciliu în Italia, locul deschiderii succesiunii acesteia aflându-se pe teritoriul acestei țări.
Potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, moștenirea este supusă, în ceea ce privește bunurile imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lit. b). Legea aplicabilă moștenirii stabilește: a) momentul deschiderii moștenirii; b) persoanele cu vocație de a moșteni; c) calitățile cerute pentru a moșteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condițiile și efectele opțiunii succesorale; f) întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.
Atunci când este în discuție însă o succesiune testamentară, art. 68 din Legea nr. 105/1992 stabilește că testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, dacă prin aceasta nu se înlătură dispoziții imperative, legea aleasă de testator aplicându-se situațiilor prevăzute de art. 67. Legea română recunoaște însă valabilitatea testamentului întocmit potrivit legii naționale a testatorului sau potrivit legii domiciliului acestuia ori potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat - art. 68 alin. (3).
Având în vedere dispozițiile legale arătate, transmisiunea succesorală testamentară s-a produs, în ceea ce privește succesiunea defunctei R.M., potrivit legii naționale a testatoarei, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocație de a moștenit și deci calitatea de moștenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de notarul D.M. la 10 mai 2005, fiind desemnat dl. A.T. ca moștenitor universal.
Legea italiană nr. 89/16.02.1913 stabilește în Titlul I că notarii sunt funcționari publici cărora le este acordat dreptul de a primi declarațiile de acceptare de moștenire cu beneficiere de masa succesorală, potrivit art. 955 C.civ. iar calitatea de moștenitori testamentari se dovedește „cu o atestare de notorietate judiciară sau notarială din care să rezulte dacă testamentul este considerat valabil sau fără contestații care, în consecință, a fost recunoscut moștenitor și dacă sunt moștenitori legitimi sau rezervatari pe lângă cei indicați în testament”.
Actul notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul italian D.M. îndeplinește condițiile unui act care atestă, potrivit legii italiene citate, calitatea reclamantului A.T. de moștenitor cu titlu universal al defunctei R.M. Acest act notarial cu valoare de act public (Cartea VI, Titlul II, Secțiunea I, Despre actul public - C.civ. italian) probează pe deplin, până la înscrierea în fals ori până la anularea sa, cele atestate în cuprinsul său astfel că, reținând că pârâții nu au făcut nici o dovadă privind înlăturarea judiciară a actului public prezentat de reclamant, reține Actul notarial din 10 mai 2005 ca având deplină putere doveditoare în privința calității reclamantului A.T. de succesor cu titlu universal al defunctei R.M. Instanța consideră, din aceste motive, că nu este întemeiată critica privind calitatea reclamantului de succesor al notificatoarei.
Neîntemeiată este și critica referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate și a preluării abuzive.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.
Pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, a dezvoltat noțiunea de acte doveditoare din art. 23 arătând că prin acestea se înțelege orice acte juridice translative de proprietate ori care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții); orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol); expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale sau orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale.
Din enumerarea arătată rezultă că sunt titluri de proprietate în accepțiunea Legii nr. 10/2001 nu numai actele juridice translative precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, contractul de întreținere etc., dar și actele juridice declarative, ca împărțeala judiciară sau tranzacția, precum și alte înscrisuri care atestă deținerea proprietății imobilului în litigiu de către persoana îndreptățită sau de autorul său.
Din această perspectivă, așa cum a reținut corect instanța de fond, actul de vânzare din 12 august 1924 prin care F.S. a dobândit vila și terenul ce face parte din loturile 81 și 82 din parcelarea Movilă (Carmen Silva), actul de partaj succesoral autentificat la Tribunalul Ilfov sub nr. 30313/24.10.1934 prin care imobilul de la Carmen Silva a fost atribuit dnei S.R., dar și procesul verbal din 10 august 1935 de executare a actului de partaj voluntar prin care s-a realizat predarea posesiei imobilului compus din vilă și teren, situat în Carmen Silva, către copartajantul S.R., sunt acte doveditoare suficiente care atestă pe deplin dreptul de proprietate al autoarei notificatoarei R.M., la rândul său autoarea reclamantului.
Nu este întemeiată critica din apel nici sub aspectul lipsei dovezilor preluării de către stat a imobilului din patrimoniul autorului reclamantului, instanța de fond reținând întemeiat că potrivit Cap. I, pct. 1 lit. e) din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2005, identificarea imobilului în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, pe care apelanții nu au răsturnat-o prin administrarea unor probe contrare celor pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția.
în consecință, instanța constată că apelul pârâtului Primarul Orașului Eforie este neîntemeiat.
2. Cu privire la apelul pârâtei SC C. SRL;
Prin cererea adresată instanței reclamantul a contestat dispoziția de respingere a notificării emisă de Primarul Orașului Eforie în procedura Legii nr. 10/2001. în această procedură inițiată prin contestația formulată scopul principal al reclamantului a fost acela de a obține restituirea în natură a imobilului, pentru realizarea căruia a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu SC C. SRL, formulând în mod explicit și o cerere de restituire a bunului.
Prin urmare, față de obiectul cererii, în mod corect a verificat instanța de fond dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de Legea nr. 10/2001, act normativ special, pentru restituire, modul în care reclamantul a înțeles să formuleze cererile de restituire (ca o cerere în revendicare) și temeiul juridic invocat (art. 480 C.civ. și Legea nr. 10/2001) fiind fără relevanță sub aspectul determinării normelor legale aplicabile speței. Câtă vreme cererea de restituire a fost inițiată în procedura legii speciale iar contestația și susținerile reclamantului se sprijină pe prevederile acestui act normativ, invocarea ca temei juridic a art. 480 C.civ., pe lângă Legea nr. 10/2001, nu poate avea ca efect respingerea ca inadmisibilă a acțiunii așa cum pretinde greșit apelanta pârâtă.
Prin notificarea nr. 2028/27.11.2001 R.M. a solicitat „restituirea în natură pentru imobilul teren și construcție situate în orașul Eforie Sud (fost Carmen Silva), județul Constanța, proprietatea mamei, R.S.-M.”. Rezultă din formularea notificării că cererea de restituire privește nu numai terenul din Carmen Silva dar și construcția de pe acest teren, astfel că reclamantul, ca succesor al notificatoarei, are calitate procesuală în cererea care privește construcția deținută de SC C. SRL
Referitor la critica privind calitatea de succesor a reclamantului în legătură cu bunul imobil în litigiu urmează a se constata că tribunalul a făcut o aplicațiune corectă a legii. Astfel, așa cum s-a arătat în precedent, reclamantul are calitatea de succesor cu titlu universal al defunctei R.M. și, în această calitate, la data decesului autoarei sale a avut loc o transmisiune în patrimoniul său a tuturor drepturilor existente în patrimoniul defunctei la data decesului, inclusiv a bunurilor sale viitoare. Cum, potrivit Legii nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora (art.3), precum și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite (at. 4 alin.2), rezultă că prin formularea notificării autoarea reclamantului a dobândit vocație la redobândirea bunului imobil notificat, transmisă către succesorul testamentar cu titlu universal, indiferent dacă bunul ori vocația de a redobândi bunul au fost sau nu menționate expres în testamentele întocmite anterior soluționării notificării.
Instanța nu poate reține nici critica referitoare la lipsa identității dintre persoana reclamantului și cel desemnat ca moștenitor al notificatoarei.
Potrivit actelor de identitate prezentate, reclamantul, cu dublă cetățenie română și germană, este înregistrat de autoritățile române ca A.T.A. iar de autoritățile germane ca A.T.A. Grafia diferită a numelui reclamantului este neesențială câtă vreme numele este identic iar celelalte elemente de identificare a persoanei, respectiv data și locul nașterii sunt, de asemenea, identice.
La fel, nu poate fi reținută nici critica privind lipsa dovezii calității de proprietari ai autorilor reclamantului din cauza neconcordanței de nume. R.S., ca și R.M. nu sunt nume comune, des întâlnite, astfel că adăugarea sau ștergerea unor litere (c, k), care nu schimbă însă fonetic numele, nu poate fi considerată o neconcordanță suficientă pentru a crea convingerea instanței că autoarele reclamantului nu sunt aceleași persoane cu cele care au fost proprier, respectiv succesor al proprietarului imobilului.
în fine, relativ la excepția prescripției dreptului reclamantului de a cere instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 11 martie 2002 încheiat între SC C.S. 2000 SA și SC C. SRL critica este, de asemenea, neîntemeiată.
Nulitatea cerută pentru încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, respectiv pentru cauză nelicită, nu este o nulitate relativă cum susține apelanta pârâtă, ci se analizează în regimul nulității absolute.
Pe de altă parte, sancțiunea prescripției dreptului la acțiune nu se poate aplica în virtutea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - anterior art. 46 alin. (5) - prezentul articol referindu-se la regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv care cad sub incidența Legii nr. 10/2001 și încheiate până la data de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare această lege. Fiind un text special, derogatoriu de la dreptul comun, are o aplicabilitate limitată la situațiile strict prevăzute de lege. Ori, în speță, actul de vânzare defăimat de reclamant s-a încheiat ulterior momentului de intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001astfel că se sustrage termenului special de un an de la apariția legii prevăzut de art. 45 alin. (5).
3. Apelul pârâtei SC C.S. 2000 SA este, de asemenea, neîntemeiat.
Considerentele pentru care au fost respinse criticile privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune în cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, cele referitoare la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii întemeiată pe art. 480 C.civ., dar și criticile referitoare la lipsa calității reclamantului de persoană îndreptățită dedusă din lipsa dovezilor privind proprietatea și din calitatea reclamantului de legatar cu titlu particular au fost deja expuse în analiza apelurilor pârâților Primarul orașului Eforie și SC C. SRL astfel că instanța nu va relua analiza asupra acelorași critici, considerentele expuse în precedent fiind pe deplin valabile și în apelul pârâtei SC C.S. 2000 SA.
Singura critică invocată în apelul pârâtei SC C.S. 2000 SA și neanalizată prin considerentele deja expuse se referă la buna credință a vânzătoarei la încheierea contractului din 2002.
Se susține că buna credință a vânzătoarei se sprijină pe neînștiințarea sa în legătură cu formularea unei notificări de către autoarea reclamantului, dna R.M., notificarea fiind înregistrată la o altă persoană dar și pe neinserarea în protocolul de predare primire din 2000 a unor date în legătură cu modul de preluare al imobilului de către stat ori cu eventuale acțiuni în revendicare formulate anterior protocolului.
Pentru restituirea imobilului în litigiu s-a formulat în noiembrie 2001 o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 20 alin. (1) din această lege, în forma inițială a actului normativ, imobilele - terenuri și construcții care intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ și sunt deținute la data intrării în vigoare de regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale, cooperatiste sau de orice alte persoane juridice - se restituie persoanei îndreptățite, în natură. Aplicarea acestei dispoziții, care constituie regula, esența și scopul Legii nr. 10/2001, implică, cum de altfel s-a statuat explicit și prin H.G. nr. 498/2003, indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării în vigoare, până la soluționarea notificării. Indisponibilizarea privește imobilul notificat, indiferent dacă notificarea a fost trimisă unității deținătoare ori unei alte unități așa încât pârâta nu se poate apăra cu temei când susține că notificarea a fost comunicată altei unități.
De asemenea, așa cum a reținut și instanța de fond, pârâta SC C.S. 2000 SA deținea numai parte din imobilul în litigiu, respectiv construcția, terenul fiind considerat proprietatea Orașului Eforie. Ori, unitatea administrativ teritorială a fost notificată pentru restituirea imobilului și pârâta vânzătoare putea, cu diligențe minime, să ia cunoștință de existența unei asemenea notificări. Apelanta pârâtă nu poate invoca neglijența și culpa proprie pentru a se apăra de sancțiunea nulității.
La fel, neinserarea în protocolul de predare primire din anul 2000 a unor eventuale acțiuni în restituire nu poate înlătura reaua-credință a pârâtei vânzătoare care, odată cu imobilul, a preluat obligatoriu și toate înscrisurile care priveau imobilul, inclusiv cele referitoare la modul în care bunul a ajuns în patrimoniul statului și care puteau induce o îndoială pârâtei în legătură cu valabilitatea titlului statului. Nu este fără relevanță în analiza bunei credințe a vânzătoarei din această perspectivă și faptul că SC C.S. 2000 SA nu a dobândit imobilul în litigiu printr-un contract oneros ci ca urmare a transformării prin divizare a SC C.S. SA, preluând de la această unitate drepturile și obligațiile în legătură cu imobilele preluate, fără a se putea apăra cu buna credință a terțului dobânditor.
în consecință, instanța nu poate reține buna credință a vânzătoarei, apelul SC C.S. 2000 SA fiind, pentru considerentele arătate, neîntemeiat.
(Judecător Daniela Petrovici)
| ← Cerere de chemare în garanţie formulată de către pârât... | Partaj. Imobil dobândit după celebrarea căsătoriei... → |
|---|
