Partaj. Imobil dobândit după celebrarea căsătoriei religioase şi anterior încheierii căsătoriei civile. Lipsa unei convenţii asupra regimului matrimonial ales. Caracterul de bun propriu al soţului menţionat în contractul de vânzare-cumpărare
| Comentarii |
|
Până la intrarea în vigoare a Decretului nr. 32/1954 şi abrogarea dispoziţiilor speciale referitoare la regimurile matrimoniale din C.civ., femeia nu putea dobândi bunuri în aceleaşi condiţii ca şi bărbatul, iar în absenţa unui contract de căsătorie, care să reflecte convenţia viitorilor soţi asupra regimului matrimonial ales (şi care trebuia autentificat prin tribunal conform art. 1228 C.civ. şi art. 708 şi urm. C.proc.civ. din 1921, iar ulterior declarat ofiţerului stării civile, spre opozabilitate) nu se putea prezuma, astfel cum se susţine, că eventualele bunuri dobândite în perioada de convieţuire până la încheierea căsătoriei erau prezumate a fi obţinute din patrimonii comune ale viitorilor soţi, întocmai ca şi în cazul actual al concubinilor.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 21 din 31 ianuarie 2011
Prin decizia civilă nr. 330/26.05.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost respins apelul formulat de reclamanta P.S. împotriva sentinței nr. 7465/15.06.2007 a Judecătoriei Constanța, în contradictoriu cu intimații pârâți municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, apelanta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat instanței de fond, printr-o cerere în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C.proc.civ., recunoașterea cotei indivize din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, str. Ș.M., județul Constanța, compus din teren și construcții de locuit și care a format obiectul confiscării ca sancțiune complementară aplicată tatălui reclamantei, în urma condamnării acestuia la o pedeapsă privativă de libertate.
Instanța de apel a stabilit că în mod corect a reținut judecătorul fondului că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, câtă vreme tatăl acesteia a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului, prin preluarea în proprietatea statului a acestuia ca efect al executării sentinței penale nr. 1600/29.11.1958, prin care numitului O.S. i-a fost aplicată măsura confiscării totale a averii mobile și imobile.
Executarea măsurii complementare mai sus menționate s-a realizat prin emiterea deciziei administrative nr. 172/12.03.1959 de către fostul Sfat Popular al orașului Constanța și transmiterea bunului în administrarea fostei întreprinderi de locuințe a orașului, aspect care reiese și din relațiile comunicate de către SPITVBL Constanța, prin adresa nr. 17429/17.03.2005.
S-a arătat că art. 4 din Decretul nr. 32/1954 a reglementat regimul juridic al bunurilor dobândite de soți anterior intrării în vigoare a C.fam., arătându-se că: „soții vor fi supuși, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispozițiunilor acestui Cod în privința relațiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convențional, de mai înainte.
Bunurile ce soții au la data intrării în vigoare a Codului Familiei devin comune sau proprii, potrivit dispozițiunilor acestui Cod.
Calitatea de bun comun, dobândită în temeiul dispozițiunilor de mai sus, nu poate fi opusă celor de al treilea care, la data intrării în vigoare a Codului Familiei, sunt titulari ai vreunui drept real asupra acelui bun.”
în speță, părinții reclamantei au încheiat căsătoria la 16.10.1950, potrivit certificatului existent la dosar, deci anterior intrării în vigoare a Codului familiei, astfel că bunul în litigiu urmează regimul juridic al celui propriu, fiind dobândit de tatăl său, S.O., anterior încheierii căsătoriei cu numita H.N. - actul de cumpărare a acestuia fiind întocmit înainte de încheierea căsătoriei dobânditorului.
Astfel, la data decesului autorului reclamantei, S.O. (24.06.1982), deși au rămas ca moștenitori soția sa supraviețuitoare S.N. și fiica sa P.S., potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 104/10.10.2003, întregul său bun fusese deja preluat în proprietatea statului ca efect al hotărârii judecătorești de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, astfel că nici unul dintre succesibili nu putea avea dreptul de a moșteni acest imobil, care nu mai exista în patrimoniul defunctului.
Susținerea din motivele de apel potrivit căreia bunul în litigiu ar fi devenit bun comun, iar reclamantei i-ar reveni cota indiviză corespunzătoare dreptului de proprietate al mamei nu poate fi astfel reținută.
Instanța de apel a apreciat totodată că nu este întemeiată critica potrivit căreia prin hotărârea apelată, instanța de fond nu ar fi soluționat fondul cauzei, judecata fiind fundamentată pe excepție, pentru că acest aspect nu corespunde realității.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.S., care a susținut prin motivele depuse că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 8 și 9 C.proc.civ., soluția tribunalului fiind nelegală și netemeinică.
Recurenta a arătat că instanța de apel a negat împrejurarea că instanța de fond a dat o dezlegare a cauzei pe o excepție, fără a intra așadar în fondul raportului litigios, în limitele sesizării in rem - temei de constatare a nulității hotărârii, fondate pe dispozițiile art. 105 alin. (2) C.proc.civ., suprimând ipoteza judiciară prevăzută de art. 297 alin. (1) C.proc.civ.
S-a susținut că instanța de apel a făcut o incorectă interpretare a probelor de la dosar, pentru că nu a avut în vedere că probatoriul vizează regimul juridic al apatridului, devenit refugiat, căruia i s-a refuzat beneficiul și aplicarea legislației române. Recurenta a arătat că în aceste condiții, căsătoriile religioase - specifice etniei armene la acea dată - nu erau consfințite și civil, deși ele aveau configurația ,,căsătoriei subsecvente’’ (concubinaj urmat de căsătorie), fiind supuse regimului probator caracteristic, textele aplicabile fiind nu numai art. 4 și 5 din Decretul nr. 32/1954, ci și art. 24 din Decretul nr. 31/1954, după caz.
Recurenta a criticat așadar soluția prin faptul că nu s-a luat în considerare contextul în care a fost achiziționat imobilul, aplicându-se formal, în opinia sa, premisa momentului dobândirii lui, în dauna regimului de coproprietate coachizită.
S-a susținut că deși nu a fost implicată în procesul penal al soțului său, mamei recurentei i-au fost suprimate prin această soluție drepturile sale virtuale asupra bunului coachizit.
Recurenta a solicitat să se analizeze situația părinților săi în contextul socio-politic al vremii, tratamentul juridic căruia aceștia li se supuneau, în sensul că autorii săi nu aveau calitatea de cetățeni români, ci de refugiați; această calitate, recunoscută ulterior, a creat posibilitatea apelării la legislația națională asupra actelor de stare civilă, refuzate inițial, fapt care a determinat aplicarea legii teritoriale, cu efectul retroactiv recunoscut de altfel de C.fam. și supunerea la regimul probator special, pentru că apatrizii nu puteau fi asimilați dintr-u început cu cetățenii români.
S-a apreciat că au fost nesocotite în cauză prevederile art. 24 din Decretul nr. 31/1954, prin extrapolarea legii române la subiecți de drept nesupuși acesteia.
Odată stabilită condiția juridică de ,,refugiat”, integrarea apatridului se face retroactiv, el beneficiind de drepturile conferite de noul statut de cetățean al statului; în mod corelativ, actele de stare civilă ale acestora sunt asimilate celor ale cetățeanului, în mod retroactiv, astfel că ulterior, legea accesibilă cetățeanului se aplică și refugiatului.
Recurenta a criticat ignorarea de către instanța de apel a imposibilității dobândirii documentelor ecleziastice care atestă încheierea căsătoriei în ritul etniei, față de împrejurarea că actuala Biserică Armenească din Constanța a pierdut arhiva într-un incendiu.
S-a solicitat, în consecință, în principal, casarea cu trimitere a deciziei atacate, iar în subsidiar, modificarea soluției, prin admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Cauza a fost suspendată conform art. 242 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. la termenul din 9.11.2009, fiind repusă pe rol, urmare cererii recurentei din 8.11.2010, la 24.01.2011.
Intimata R.A.ED.P.P. Constanța a solicitat, prin întâmpinare, respingerea prezentului recurs și menținerea soluției tribunalului, apreciind că în speță bunul fusese dobândit de O.S. și confiscat în baza sentinței penale 1600/29.11.1958 a Tribunalului Constanța, ca bun propriu al acestuia dobândit înaintea căsătoriei, motiv pentru care bunul nu a intrat în proprietatea codevălmașă după încheierea căsătoriei din 1950.
Analizând criticile de nelegalitate fondate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C.proc.civ., recursul urmează a fi apreciat ca nefondat.
Astfel, prin acțiunea formulată, reclamanta P.S. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se recunoască dreptul său de proprietate dobândit prin succesiunea defunctei N.S., în cotă indiviză de 2/3 - asupra imobilului situat în Constanța, strada Ș.M., județul Constanta, precum și încetarea oricăror acte de dispoziție sau administrare realizate asupra acestui bun.
Principala argumentare în ce privește subsumarea situației juridice a acestui imobil - dobândit conform actului de vânzare autentificat sub nr. 871/05.11.1949 la Grefa Tribunalului Constanța - regimului comunității matrimoniale a fost aceea a achiziționării lui în condițiile unei convenții prenupțiale specifice etniei armene, după încheierea căsătoriei viitorilor soți (în speță, realizate doar religios, față de statutul de refugiat și apatrid) și preponderent cu sumele obținute din darurile de nuntă acordate soției.
în acest context s-a invocat faptul că, deși prin actul de cumpărare este menționat la acea dată doar O.S., imobilul a fost dobândit în regim de coachiziție de către soți, după celebrarea căsătoriei religioase, astfel că preluarea fără titlu a cotei aparținând mamei sale, printr-o hotărâre penală care a dispus confiscarea averii soțului, nu obstrucționează acțiunea în constatare vizând existența acestei cote a soției din acest bun.
Contrar criticilor formulate în recurs, instanța de apel a stabilit că a existat o judecată asupra fondului litigiului prin sentința apelată, judecătorul de primă instanță relevând calitatea imobilului de bun propriu al tatălui reclamantei, prin raportarea art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954 la momentul dobândirii imobilului din str. Ș.M.
Chiar dacă printre considerentele instanțelor devolutive nu se regăsește o justificare in extenso a înlăturării apărărilor și susținerilor referitoare la situația specială a soților S (care au încheiat căsătoria civilă la 16.10.1950), în esență, motivele au conturat opinia potrivit căreia nu s-a dovedit existența unei împrejurări care să conteste ipoteza prima facie a calității de bun propriu, confirmată în principiu și prin modalitatea de executare a hotărârii penale din 29.11.1958, de confiscare a averii autorului reclamantei.
Prin urmare, nu este incident în cauză temeiul de casare statuat prin art. 304 pct. 5 C.proc.civ., cu trimitere la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.proc.civ., această critică urmând a fi respinsă.
în ce privește incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”) și a celor ale pct. 9 („când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”), Curtea va reține că nici criticile evocate în acest sens nu sunt întemeiate.
în cauză este indubitabil faptul că soții S.O. și N. s-au căsătorit în Constanța la data de 16.10.1950, căsătoria civilă înregistrată în Registrul Stării civile sub nr. 1056/1950 fiind precedată conform tradiției etniei armene de căsătoria religioasă.
Deși soluția instanțelor nu se referă explicit la ansamblul probelor administrate și îndeosebi la cele testimoniale administrate în ambele cicluri procesuale, ea vădește în final o dezlegare corectă a situației de fapt, coroborându-se cu declarațiile testimoniale, câtă vreme nici unul dintre martori nu confirmă teza probatorie afirmată, anume, că bunul a fost cumpărat în regimul similar bunului viitorilor soți, înainte de căsătorie și în vederea acesteia.
Or, nu chestiunea acordării tradiționale, de către familia miresei, a unor cadouri de valoare patrimonială importantă (bijuterii) la momentul celebrării căsătoriei religioase a constituit aspectul de probat - această situație fiind confirmată de toți martorii audiați - ci împrejurarea (invocată de altfel și în recurs) că soții aparținând acestei etnii nu se puteau prevala, la acel moment, de prevederile legii românești privind căsătoria și că banii obținuți din acest cadou de nuntă au fost destinați achiziției imobilului în litigiu.
Aceste chestiuni nu au fost însă probate, susținerile recurentei reclamante, în sensul că părinții săi aveau statutul conferit prin pașaportul N., fiind apatrizi până la momentul la care au putut beneficia de legile statului român în privința dreptului de proprietate și al regimului matrimonial, nefiind dovedite prin nici un mijloc de probă, fiind chiar infirmate de martorii audiați. Astfel, în fața instanței de apel, martorii M.S. și A.A. au negat existența vreunui impediment legal care să fi interzis organizarea căsătoriei civile încă de la data celei religioase, soții optând pur și simplu pentru derularea în acest mod a evenimentelor.
Pe de altă parte, existența calității acestor persoane de refugiați pe teritoriul României la acea dată, în raport de evoluția socio-politică a regiunii, nu a fost probată, pentru că nu toți membrii comunității armene aflate pe teritoriul țării aveau această situație specială; nu s-a dovedit că soții beneficiau la acea dată de regimul pașaportului N., care putea prezuma calitatea de refugiat, dată fiind facilitatea deschisă prin acest document internațional, de liberă circulație între țări.
în concluzie, imobilul în litigiu nu a fost supus vreunuia dintre regimurile matrimoniale reglementate prin art. 1223 și urm. C.civ. din 1924, iar după intrarea în vigoare, la 18.04.1956, a noului C.fam., cu regulamentul de aplicare aprobat prin Decretul nr. 32/1954, bunul a fost identificat ca fiind al soțului care l-a dobândit înainte de căsătorie, în absența oricărei mențiuni în cartea funciară ori făcută pe marginea actului de dobândire, conform art. 44 din Decretul nr. 32/1954.
în speță nu se pune problema ignorării dispozițiilor art. 24 din Decretul nr. 31/1954, care vizează proba actelor juridice privitoare la starea civilă; situația rezultată din căsătoria legală din data de 16.10.1950 nu este una incertă, iar existența unei cununii religioase anterioare (la rândul său necontestată) nu putea configura aceeași situație de regim patrimonial ca și cea rezultată din căsătorie, chiar dacă în planul comunității evenimentul religios conferea celor doi statutul de familie. Textul menționat nu are așadar nici o relevanță câtă vreme căsătoria civilă a soților S. este probată și necontestată, ceea ce interesează în cauză fiind regimul juridic al bunului, față de modalitatea lui de dobândire.
în ce privește acest ultim aspect, se va avea în vedere - printr-un argument final - că regimul juridic patrimonial al viitorilor soți anterior intrării în vigoare a C.fam. nu poate fi asimilat în nici un caz situației ,,căsătoriei subsecvente”, anume, a concubinilor care dobândesc în regim de coproprietate pe cote părți bunuri în vederea căsătoriei, stare de facto consacrată după emanciparea femeii și recunoașterea ipotezei unei contribuții comune în realizarea patrimoniului în perioada de conviețuire.
Or, până la intrarea în vigoare a Decretului nr. 32/1954 și abrogarea dispozițiilor speciale referitoare la regimurile matrimoniale din C.civ., femeia nu putea dobândi bunuri în aceleași condiții ca și bărbatul, iar în absența unui contract de căsătorie, care să reflecte convenția viitorilor soți asupra regimului matrimonial ales (și care trebuia autentificat prin tribunal conform art. 1228 C.civ. și art. 708 și urm. C.proc.civ. din 1921, iar ulterior declarat ofițerului stării civile, spre opozabilitate) nu se putea prezuma, astfel cum se susține, că eventualele bunuri dobândite în perioada de conviețuire până la încheierea căsătoriei erau prezumate a fi obținute din patrimonii comune ale viitorilor soți, întocmai ca și în cazul actual al concubinilor.
în raport de toate aceste considerente, constatând că tribunalul a pronunțat o soluție legală, nefiind motive de reformare a acesteia, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ. urmează a respinge recursul ca nefondat.
(Judecător Mihaela Ganea)
| ← Calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea unui bun... | Aplicarea legii în timp → |
|---|
