Cerere de chemare în garanţie formulată de către pârât după închiderea dezbaterilor asupra fondului. Limitele investirii instanţei de judecată. Liberul acces la instanţă. Condiţii de realizare
| Comentarii |
|
Conform dispoziţiilor art. 132 C.proc.civ. la prima zi de înfăţişare, legea permite efectuarea unor acte de procedură menite a întregi cadrul iniţial al procesului şi de a suplini anumite lipsuri semnalate până la această dată. De asemenea, până la prima zi de înfăţişare şi pârâtul poate să formuleze cerere de chemare în garanţie, conform art. 61 alin. (1) C.proc.civ. Neefectuarea acestor acte la prima zi de înfăţişare atrage, de regulă sancţiunea decăderii din dreptul de a le mai putea îndeplini. Prin urmare, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene în care pot fi realizate actele de procedură, după a căror expirare valorificarea pretenţiei nu mai este posibilă.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 12 din 26 ianuarie 2011
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 39107/212/2009, reclamanta L.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pronunțarea unei hotărâri prin care pârâtul să fie obligat la plata valorii de circulație a imobilului situat în Constanța, strada E.V., județul Constanța, cu titlu de prejudiciu material rezultat din privarea de dreptul de proprietate dobândit potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 27239/25.10.1996.
în motivare, reclamanta a învederat primei instanțe că a avut alături de autorii săi calitatea de chiriaș asupra imobilului în discuție, devenind în cursul anului 1991 titular al contractului de închiriere, iar prin contractul de vânzare-cumpărare menționat a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Contractul de vânzare-cumpărare, a precizat reclamanta, a fost validat de instanțele judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 521/15.06.1999 pronunțată de Tribunalul Constanța, respectiv decizia civilă nr. 5/17.01.2000 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în cauza având ca obiect revendicare, acțiune formulată de A.P. și E.P., în cadrul căreia a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu, vizând constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului.
S-a mai arătat că ulterior, prin sentința civilă nr. 6408/24.06.2005 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost respinsă cererea formulată de moștenitorii menționați anterior, vizând constatarea nulității absolute și a contractului de vânzare-cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție. Prin decizia civilă nr. 284/18.04.2006 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a dispus modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul că a fost constatată nulitatea absolută numai a titlului său de proprietate.
Astfel, a arătat reclamanta că succesorii foștilor proprietari au obținut recunoașterea dreptului de proprietate și au obținut obligarea autorităților locale la restituirea spațiului în discuție, astfel încât a apreciat că se impune a se reține în sarcina statului obligația de reparare a prejudiciului.
în referire la răspunderea statului face trimitere reclamanta la dispozițiile Legii nr. 1/2009, dar și la opinia Curții Constituționale care a stabilit prin Decizia nr. 1183/17.09.2009, faptul că este echitabil ca statul să acorde despăgubiri la prețul de piață al imobilelor, care să permită cumpărarea unei noi locuințe, având în vedere că la data dobândirii imobilului de la stat, cumpărătorul a plătit prețul real, stabilit potrivit actelor normative în vigoare la acel moment.
în ceea ce privește imobilul în discuție a mai relevat reclamanta că a intrat sub incidența dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind trecut în proprietatea statului cu titlu, fiind antrenată răspunderea statului pentru evicțiune ca urmare a desființării contractului, pentru prejudiciul material stabilit la valoarea de circulație a bunului, prin privarea de proprietate.
Prin sentința civilă nr. 11525 din 5 mai 2010 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil mai sus menționat a fost admisă acțiunea reclamantei, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 460.000 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în Constanța, strada E.V.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei aplicări la speță a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, reclamanții fiind cumpărători de rea credință. S-a mai susținut că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța.
Prin decizia civilă nr. 421/18.10.2010 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța și s-a desființat sentința apelată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că instanța de fond s-a pronunțat numai cu privire la acțiunea principală, omițând să analizeze și cererea de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța, cerere formulată de pârâtul Statul Român.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs reclamanta L.A., care a criticat-o pentru nelegalitate, conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Recurenta reclamantă a susținut că instanța de fond nu a fost legal investită cu nicio cerere de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român, după încheierea dezbaterilor pe fond, în termenul de pronunțare, în cadrul concluziilor scrise, la capitolul subsidiar s-a formulat și o cerere de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța.
Nefiind legal investită, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție, situație în care apreciază recurenta că Tribunalul Constanța, în mod greșit, cu aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 297 C.proc.civ. coroborate cu art. 61 alin. (1) C.proc.civ., a dispus desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Analizând legalitatea hotărârii recurată în raport de criticile recurentei reclamante, se constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Conform principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. în virtutea acestui principiu, părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a se pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supusă judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.
Dreptul părților de a determina limitele procesului este, în principiu, neîngrădit, instanța de judecată nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces, posibilitatea de a lărgi sfera procesului având-o numai părțile (reclamantul și pârâtul prin chemarea în judecată a altei persoane sau prin chemarea în garanție - cereri formulate în termenele prevăzute de lege) ori, terțele persoane (prin intervenție voluntară).
Conform dispozițiilor art. 132 C.proc.civ. la prima zi de înfățișare, legea permite efectuarea unor acte de procedură menite a întregi cadrul inițial al procesului și de a suplini anumite lipsuri semnalate până la această dată.
De asemenea, până la prima zi de înfățișare și pârâtul poate să formuleze cerere de chemare în garanție, conform art. 61 alin. (1) C.proc.civ.
Neefectuarea acestor acte la prima zi de înfățișare atrage, de regulă sancțiunea decăderii din dreptul de a le mai putea îndeplini.
Instituirea unui termen de decădere prin dispozițiile art. 132 C.proc.civ. nu este de natură să împiedice liberul acces la justiție, partea interesată putând formula pretențiile sale pe cale separată, printr-o nouă cerere adresată instanței judecătorești; în condițiile în care realizarea acestor pretenții este strâns legată de acțiunea pendinte pe rolul instanței, legiuitorul a reglementat excepția de conexitate, părțile putând recurge la această procedură cu respectarea dispozițiilor art. 164 C.proc.civ.
Curtea Constituțională a statuat că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile Constituției („Competența și procedura de judecată sunt stabilite prin lege”).
Legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat (Decizia nr. 1/1994 a Curții Constituționale).
Prin urmare, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene în care pot fi realizate actele de procedură, după a căror expirare valorificarea pretenției nu mai este posibilă.
în speță se reține că, prin acțiunea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 decembrie 2009 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamanta L.A. a solicitat angajarea răspunderii Statului Român pentru evicțiune, în condițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, ca urmare a faptului că a fost evinsă de fostul proprietar al imobilului situat în Constanța, strada E.V., locuință cumpărată de reclamantă în calitate de chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995.
La termenul de judecată din 17.02.2010 - prima zi de înfățișare, pârâtul legal citat nu s-a prezentat în instanță și nici nu a formulat o cerere de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) C.proc.civ.
După administrarea probei cu expertiză tehnică de evaluare a imobilului și comunicarea acesteia pârâtului, la termenele de judecată din 31.03.2010 și respectiv la 28.04.2010 nu a fost depusă la dosar nicio cerere de chemare în garanție a unui terț, situație în care, după încheierea dezbaterilor asupra fondului, la data de 28.04.2010, pentru a da posibilitatea pârâtului Statul Român de a depune concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea la data de 5.05.2010.
în cadrul notelor scrise, depuse la dosar (după încheierea dezbaterilor), pârâtul a inserat și o cerere de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța, cerere care în mod judicios nu a fost avută în vedere de prima instanță în condițiile în care aceasta nu a fost legal sesizată, conform art. 61 alin. (2) C.proc.civ.
Conform dispozițiilor art. 129 alin. ultim C.proc.civ., judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța neputând depăși limitele investirii sale.
Cum în speță prima instanță a fost legal investită exclusiv cu acțiunea reclamantei L.A., iar după încheierea dezbaterilor, sub sancțiunea neluării în seamă, nu mai pot fi formulate cereri noi, în mod judicios Judecătoria Constanța s-a pronunțat în limitele investirii sale legale, exclusiv asupra acțiunii reclamantei.
Constatând că Tribunalul Constanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 C.proc.civ. coroborate cu art. 61 alin. (1) C.proc.civ. și art. 150 C.proc.civ., curtea va admite recursul reclamantei și va casa hotărârea recurată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare instanței de apel - Tribunalul Constanța.
(Judecător Mihaela Popoacă)
| ← Acţiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.... | Calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea unui bun... → |
|---|
