Capacitate procesuală de folosinţă. Lipsa acesteia. Consecinţe
| Comentarii |
|
Potrivit art. 41 alin.(1) C.pr.civ., poate să fie parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, adică orice persoană care are capacitate civilă de folosinţă şi implicit capacitate procesuală de folosinţă. Întrucât la data promovării cererii introductive de instanţă pretinsul reclamant era decedat, este evident că acesta nu mai avea capacitate civilă de folosinţă şi, implicit, nici capacitate procesuală de folosinţă. În consecinţă, în mod corect prima instanţă a constatat nulitatea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 41 alin.(i) C.pr.civ., şi al art. 5 alin.(i) din Decretul nr. 31/1954.
Prin sentinţa civilă nr. 736/F/28.09.2006, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă activă; s-a constatat nulitatea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul W.G., prin mandatar S.T.L., împotriva pârâtului Municipiul Bistriţa prin Primar, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 841/23.05.2006 emisă de Primarul municipiului Bistriţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că, reclamantul W.G. a decedat la data de 26.06.2006, deci anterior introducerii cererii de chemare în judecată, la data de 6 iulie 2006, împrejurare raportat la care, prin prisma art. 41 alin. 1 Cod proc.civ., coroborat cu art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, acesta nu avea capacitatea procesuală de folosinţă pentru a putea fi parte în judecată.
Este real că art. 67 Cod proc.civ., stabileşte că părţile pot să exercite drepturile procedurale şi prin mandatar, iar art. 71 dispune că mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori, dar aceste dispoziţii legale primesc incidenţă numai în ipoteza în care, la data sesizării instanţei, persoana care afirmă un drept protejat de lege era în viaţă, însă a decedat pe parcursul judecăţii litigiului, numai în acest din urmă caz găsindu-şi aplicabilitate şi prevederile art. 243 alin. 1 pct. 1 Teza finală Cod proc.civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat „recurs”- cale de atac recalificată de instanţă din recurs în apel la termenul de judecată din data de 15.03.2007 -, în termen legal, S.T.L., atât în calitate de mandatar al defunctului W.G., cât şi în nume propriu, solicitând admiterea apelului, casarea sentinţei recurate şi respingerea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în fond, respectiv, să se anuleze Dispoziţia nr. 841/23.05.2006 şi să se restituie în natură imobilul casă, anexă şi teren situate în localitatea componentă Sărata, înscris în CF Sărata, în favoarea moştenitorilor legali.
În motivarea apelului s-a arătat că sentinţa recurată este nelegală, întrucât potrivit testamentului autentic nr. 1010/04.05.2006, testatorul W.G. l-a instituit pe mandatar legatar cu titlu universal pentru cota de V4 părţi din toată averea mobilă şi imobilă. La data de 01.09.2005 a fost mandatat de W.G. prin procură autentică nr. 2674/01.05.2005 să-l reprezinte la autorităţile administraţiei publice locale din Bistriţa-Năsăud, Cluj şi Bucureşti, precum şi la instanţele judecătoreşti de orice grad din România, în vederea restituirii bunurilor imobile dobândite de W.G., prin moştenire după părinţi şi rude apropiate şi preluate abuziv la stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 şi care fac obiectul Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 169/1997, a Legii nr. 1/2000, a Legii nr. 247/2005, precum şi a celorlalte dispoziţiuni legale ce reglementează dreptul de proprietate în România.
Este real că W.G. a decedat la 26.06.2006, iar plângerea a fost introdusă la 6.07.2006, însă, mandatarul posedă capacitatea de reprezentare, deoarece art. 71 Cod proc.civ., arată că mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat, ci dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitor.
Potrivit art. 1539 alin. 2 Cod civ., în cazul morţii mandantului mandatarul era obligat să continue mandatul, deoarece încetarea lui ar fi dus la producerea unor pagube moştenitorilor, inclusiv mandatarului.
Testamentul a fost validat prin eliberarea certificatului de moştenitor nr. 13/24.08.2006, astfel că la data judecăţii în fond mandatarul era titularul unui certificat de moştenitor notarial.
Pârâtul intimat, prin întâmpinarea formulată în cauză a solicitat respingerea ca inadmisibil a apelului declarat de S.T.L. în nume propriu, întrucât acesta nu a avut calitate procesuală activă la fondul cauzei, şi ca nefondat apelul declarat de S.T.L. ca mandatar al defunctului W.G., cu consecinţa menţinerii sentinţei ca fiind temeinică şi legală.
În ceea ce priveşte apelul declarat de S.T.L., ca mandatar al lui W.G., Curtea constată că acesta este nefondat, motivat pe următoarele:
La data promovării cererii introductive de instanţă, 6 iulie 2006, numitul W.G. era deja decedat, acesta încetând din viaţă la data de 26.06.2006, aşa cum rezultă din certificatul de legatar nr. 13/24.08.2006.
În consecinţă, formularea cererii introductive de instanţă de către W.G., chiar dacă prin mandatar S.T.L. - împuternicit de numitul W.G. prin procura autentificată sub nr. 2674/01.09.2005 -, în condiţiile în care W.G. era decedat la data promovării acestei cereri, atrăgea incidenţa în cauză a prevederilor art. 41 alin. 1 Cod proc.civ.
Astfel, potrivit art. 41 alin. 1 Cod proc.civ., poate să fie parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, adică, orice persoană care are capacitate civilă de folosinţă şi implicit capacitate procesuală de folosinţă.
Este ştiut faptul că pentru a fi parte într-un proces civil este absolut necesar să fie întrunite cumulativ mai multe cerinţe, care reprezintă în acelaşi timp şi condiţii de exerciţiu şi de admisibilitate ale acţiunii civile şi anume, calitate procesuală, capacitate procesuală, existenţa unui interes legitim juridic, născut actual şi personal şi direct, precum şi afirmarea unui drept.
În ceea ce priveşte capacitatea civilă de folosinţă, aceasta, conform art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, reprezintă capacitatea şi aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii, în cazul persoanelor fizice capacitatea civilă de folosinţă începând, aşa cum prevede art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, la naşterea persoanei fizice respective şi încetând la moartea aceleiaşi persoane.
Întrucât la data promovării cererii introductive de instanţă W.G. era decedat, este evident că acesta nu mai avea capacitate civilă de folosinţă şi implicit nici capacitate procesuală de folosinţă.
Împrejurarea că cererea a fost formulată de S.T.L., în numele defunctului, prevalându-se de calitatea sa de mandatar, conferită prin procura specială autentificată sub nr. 2674/01.09.2005, în nici un caz nu este de natură să înlăture incidenţa în cauză a prevederilor art. 41 alin. 1 Cod proc.civ., câtă vreme, la data promovării acestei cereri W.G. era decedat.
Este adevărat că potrivit art. 67 alin. 1 Cod proc.civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, dar nu este mai puţin adevărat că într-o atare ipoteză, respectiv atunci când drepturile procedurale se exercită prin mandatar, este necesar ca mandantul să fie în viaţă la momentul la care mandatarul promovează cererea de chemare în judecată în numele mandantului.
Potrivit art. 71 Cod civ., mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil, ci dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului, însă, pentru ca acest text legal să-şi găsească aplicare este necesar ca mandantul să fie în viaţă la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, şi să decedeze ulterior, pe parcursul judecării procesului, un argument în acest sens constituindu-l şi dispoziţiile art. 243 alin. 1 Cod proc.civ., care prevăd în ce situaţie judecata unei cauze se
suspendă de drept, respectiv, prin moartea uneia dintre părţi, survenită evident pe parcursul judecării cauzei, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor.
Susţinerea apelantului, în sensul că prin prisma art. 1539 alin. 2 Cod civ., avea obligaţia să continue mandatul este reală, însă nu este aplicabilă în cauză, o atare obligaţie subzistând doar în situaţia în care mandantul ar fi fost în viaţă la data introducerii cererii de chemare în judecată şi ar fi decedat ulterior pe parcursul soluţionării litigiului.
Art. 1539 alin. 2 Cod civ., prevede că în caz de moarte a mandantului, chiar dacă, în temeiul art. 1552 pct. 3 Cod civ., mandatul încetează prin moartea mandantului sau mandatarului, mandatul este obligat să termine afacerile începute anterior pe numele mandantului, dacă din întârziere ar putea rezulta un pericol, dar, în speţă aceste dispoziţii nu sunt aplicabile pentru simplul fapt că mandatul acordat lui S.T.L. de către W.G. a încetat cu mult înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, respectiv la 26 iunie 2006, când W.G. a decedat.
Prin urmare, atâta timp cât W.G. era decedat la data promovării cererii de chemare în judecată, fiind lipsit de capacitatea civilă de folosinţă şi de capacitatea procesuală de folosinţă, prin prisma art. 41 alin. 1 Cod proc.civ., soluţia ce se putea pronunţa în cauză nu putea fi decât aceea a constatării nulităţii cererii de chemare în judecată pentru acest motiv.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 296 Cod proc.civ., se va respinge ca nefondat apelul declarat de S.T.L. ca mandatar al lui W.G..
În ceea ce priveşte apelul declarat de S.T.L. în nume propriu, acesta este inadmisibil, având în vedere că S.T.L. nu a fost parte la judecarea cauzei în primă instanţă, împrejurare raportat la care legea nu-i recunoaşte acestuia calitatea de a face apel împotriva hotărârii fondului, chiar dacă acesta are calitatea de legatar cu titlu universal, în cotă de 1/8 părţi, al defunctului W.G.
Pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă S.T.L. nu a înţeles să se prevaleze de calitatea sa de legatar cu titlu universal al defunctului şi să formuleze cererea de chemare în judecată în nume propriu, ca legatar cu titlu universal al lui W.G., pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă S.T.L. acţionând doar ca mandatar al lui W.G. în baza procurii speciale autentificate sub nr. 2674/01.09.2005.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 283, art. 284 alin. 3, art. 285 alin. 1 Cod proc.civ., rezultă faptul că împotriva hotărârii de primă instanţă poate declara apel doar cel care a fost parte la judecata în primă instanţă.
Întrucât S.T.L. nu a fost parte la judecarea cauzei în primă instanţă, apelul său apare ca inadmisibil, urmând să fie respins ca atare, în temeiul art. 296 Cod proc.civ.
| ← Obligaţia de vânzare a locuinţelor către chiriaşi. Drepturi... | Dreptul familiei. Adopţia. Standardele legale necesare şi... → |
|---|
