Obligaţia de vânzare a locuinţelor către chiriaşi. Drepturi locative proprii dobândite după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aplicarea legii
| Comentarii |
|
civile în timp
Legea nr. 112/1995, ce stipulează dreptul la cumpărare corelativ obligaţiei de vânzare în sarcina deţinătorilor, continuă să se aplice exclusiv chiriaşilor titulari de contract care ocupau locuinţa la data intrării în vigoare a menţionatei legi.
În momentul în care reclamantul a dobândit drepturi locative proprii era în vigoare Legea nr. 10/2001 iar aceasta îi conferă doar un drept de preemţiune la vânzare, lăsându-i deţinătorului opţiunea de a înstrăina.
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 225/R din 5 februarie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 637/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, dosar nr. 18531/2005, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul B.C.I. împotriva pârâtului Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect obligaţie de a face.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, la data de 31 august 1999, numita O.M. a încheiat cu pârâtul un contract de închiriere pentru locuinţa situată în Cluj-Napoca, str. P., figurând ca unica titulară a acestuia.
La data de 16 iunie 2003 s-a încheiat un act adiţional, prin care a fost inclus şi reclamantul în fişa locativă.
La 24 martie 2004 reclamantul a încheiat contractul de închiriere cu pârâtul, în calitate de titular, termenul de valabilitate fiind prelungit succesiv, până la data de 8.04.2009.
La sfârşitul anului 2004 reclamantul a solicitat pârâtului să-i vândă apartamentul, dar acesta a răspuns negativ, arătând că nu îndeplineşte condiţiile legale.
Art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 prevede că chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului menţionat în art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente.
Art. 4.1. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 stabileşte că dreptul de cumpărare îl au numai chiriaşii care, având contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii, 29 ianuarie 1996.
Din starea de fapt expusă rezultă că reclamantul a locuit în apartament din luna iunie 2003, în timp ce titular al contractului a fost din luna martie 2004.
Este evident că acesta nu îndeplineşte condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995 pentru a putea fi obligat pârâtul la vânzarea locuinţei.
Art. 42 din Legea nr. 10/2001 dispune că imobilele care nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali, putând fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare, chiriaşii având drept de preempţiune.
Din analiza textului legal rezultă explicit faptul că aceşti chiriaşi au doar drept de preempţiune la vânzare şi nicidecum că deţinătorii (proprietarii) sunt obligaţi să le vândă. Dreptul de proprietate preempţiune înseamnă că în situaţia în care deţinătorul doreşte să vândă, chiriaşul beneficiază de dreptul de a cumpăra în condiţii de ofertă egală de preţ cu a unei alte persoane. Logica acestui text este de a avantaja chiriaşul, persoana care locuieşte în apartament.
Instanţa nu poate obliga pârâtul să încheie contractul de vânzare-cumpărare, care este un contract consensual, fiind necesar ca voinţa reclamantului de a cumpăra să întâlnească voinţa pârâtului de a vinde.
Prin decizia civilă nr. 583/20.09.2006 a Tribunalului Cluj, dosar nr. 1766/117/2006, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, iar sentinţa primei instanţe a fost păstrată.
În considerentele deciziei se arată că imobilul în litigiu a fost închiriat lui O.M. încă din anul 1982, de când aceasta a figurat ca unic titular al contractului.
Reclamantul a fost inclus în fişa locativă la data de 16 iunie 2003, ca nepot al titularei de contract şi, ulterior decesului acesteia, s-a perfectat contractul cu reclamantul, ca titular al locuinţei în litigiu.
Prin adresa emisă în 22 mai 2006 se atestă împrejurarea că pentru apartamentul nr. 1 din Cluj-Napoca, str. P. nu există solicitare de revendicare pe baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001.
Art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevede dreptul chiriaşilor titulari de contract la cumpărarea apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari, în timp ce art. 42 din Legea nr. 10/2001 stabileşte că aceste locuinţe rămân în administrarea deţinătorilor actuali, dar pot fi înstrăinate conform legislaţiei în vigoare, chiriaşii având drept de preempţiune.
Art. 52 din Legea nr. 10/2001 menţionează că la data intrării în vigoare a acestei legi se abrogă orice alte dispoziţii contrare.
O.M. nu a depus cerere de cumpărare apartamentului, astfel în mod corect judecătoria a reţinut că Legea nr. 10/2001 instituie doar un drept, şi nu o obligaţie de vânzare în sarcina deţinătorilor de imobile.
Prin adoptarea Legii nr. 10/2001 s-a modificat implicit şi obligaţia deţinătorului de imobile cu destinaţia de locuinţe, într-o facultate de a vinde.
Faptul că deţinătorul nu este obligat la vânzare, reiese chiar din recunoaşterea dreptului de preempţiune în favoarea chiriaşului, dreptul care se naşte numai în momentul în care deţinătorul se hotărăşte să vândă.
Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei, prin admiterea acţiunii pe care a formulat-o.
În drept, recurentul invocă prevederile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Susţine că hotărârea instanţei de apel este rezultatul unei interpretări greşite a legii, criticabilă din mai multe puncte de vedere.
Nu se poate considera că Legea nr. 112/1995 a fost abrogată în totalitate, în temeiul art. 52 din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile cu privire la vânzări rămânând în vigoare, tocmai de aceea s-au făcut vânzări şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Din coroborarea art. 42 din Legea nr. 10/2001 cu art. 9 din Legea nr. 112/1995 se poate deduce că chiriaşii, fără a mai fi condiţionaţi în vreun fel, sunt cei care pot opta pentru cumpărarea locuinţelor, iar înstrăinarea se face potrivit Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, dreptul de preempţiune la care face referire tribunalul reprezintă doar o protecţie a chiriaşilor, pentru ca unitatea deţinătoare să nu înstrăineze altei persoane imobilul, lăsându-l pe chiriaş fără locuinţă; nicidecum acel „poate” nu reprezintă o facultate a deţinătorului de a înstrăina imobilul, ci arată posibilitatea legală a înstrăinării, în baza Legii nr. 112/1995.
Este greşită teza modificării implicite a prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin adoptarea Legii nr. 10/2001, căci opţiunea de a solicita înstrăinarea aparţine chiriaşului.
În caz contrar s-ar ajunge la o situaţie absurdă, fiind vorba de o condiţie pur potestativă, sub imperiul căreia chiriaşul nu ar avea niciodată certitudinea că poate cumpăra locuinţa.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei, ca fiind legală.
Recurentul nu a avut drepturi locative în imobil la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, iar împrejurarea că anterior transcrierii contractului de închiriere locuinţa a fost deţinută de mătuşa acestuia, în prezent decedată, nu poate conduce la o altă interpretare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
În şedinţa publică din 15 ianuarie 2007 recurentul a susţinut că interpretarea dată de cele două instanţe încalcă principiul nediscriminării între chiriaşi, faţă de inexistenţa unei justificări temeinice şi obiective a diferenţierii create între chiriaşii care s-au grăbit să cumpere, în baza Legii nr. 112/1995, şi chiriaşii de bună-credinţă, care au aşteptat să vadă dacă aceste locuinţe sunt revendicate.
Recursul este nefondat.
Starea de fapt reţinută în speţă demonstrează că reclamantul, ca nepot pe linie colaterală a lui O.M., a fost înscris în contractul de închiriere al fostei titulare la data de 16 iunie 2003 şi, urmare a decesului acesteia, în baza art. 27 lit.c din Legea 114/1996, i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere şi a devenit noul titular al contractului încheiat la 24 martie 2004 pentru locuinţa situată în Cluj-Napoca, str.P.
Totodată, O.M. a avut calitatea de chiriaşă în spaţiul în litigiu încă din anul 1982 şi, datorită prorogărilor legale succesive acordate, şi-a păstrat drepturile locative inclusiv după apariţia Legii nr. 112/1995, dar fără să uzeze de posibilitatea conferită prin art.9, de a opta pentru cumpărare, în condiţiile în care pentru imobilul preluat
abuziv de stat nu s-a formulat cerere de restituire în natură şi nu s-a trimis notificare potrivit reglementărilor speciale din Legea nr. 10/2001.
Instanţele de fond, interpretând prevederile art.9 din Legea nr. 112/1995 şi art.43(42) din Legea nr. 10/2001, au statuat asupra modificării regimului juridic al locuinţelor ocupate de chiriaşi, care nu sunt retrocedate foştilor proprietari, arătând că obligaţia de vânzare impusă unităţilor deţinătoare prin art.9 din Legea nr. 112/1995 s-a transformat într-un drept de a vinde, vocaţiei de înstrăinare a bunului corespunzându-i, în planul dreptului material, instituirea unui drept de preempţiune la cumpărare în favoarea chiriaşilor.
Recurentul susţine că s-a făcut o greşită aplicare a legii de către instanţe şi este prezentă situaţia menţionată în art.304 pct.9 C.pr.civ., căci textul art.9 din Legea nr. 112/1995 nu poate fi considerat ca abrogat tacit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce face să subziste obligaţia legală a intimatului de a-i vinde apartamentul închiriat.
Pentru a putea tranşa ipoteza de fapt şi de drept dezbătută trebuie cercetată evoluţia legislativă în materie şi determinate normele generale şi cele derogatorii, e necesară stabilirea legii-cadru şi a celei speciale în privinţa regulilor ce guvernează aceste imobile.
Indiscutabil că legiuitorul de după 1989 a adoptat o politică socială constantă şi a edictat o serie de măsuri de protecţie a chiriaşilor aflaţi în folosinţa fondului locativ de stat, constituit, la vremea respectivă, nu numai din acele locuinţe construite de stat sau de unităţile economice ori bugetare de stat, ci şi din locuinţele preluate abuziv după data de 6 martie 1945, aparţinând persoanelor fizice sau juridice, cu capital mixt sau privat.
Primul act normativ care a consacrat vânzarea locuinţelor către chiriaşi a fost Decretul-Lege nr. 61/1990, având ca obiect imobilele construite din fondurile statului, modificat şi completat prin Legea 85/1992, ce a extins vânzarea şi asupra spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, vizând şi pe cele realizate din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat.
O noutate a fost inserată în conţinutul art.7 din Legea 85/1992, prin Legea 76/1994, obligaţia de vânzare grevând şi locuinţele care, înainte de 6 martie 1945, au reprezentat proprietatea instituţiilor de stat, regiilor autonome şi societăţilor cu capital de stat care şi-au încetat existenţa după această dată sau au devenit, prin reorganizare, unităţi economice sau bugetare de stat. Ulterior, art.7 alin.2 a fost modificat prin Legea 79/1997, vânzarea dobândind caracter imperativ şi pentru imobilele deţinute de o altă categorie de persoane juridice, cele cu capital mixt ori privat.
În acord cu această concepţie şi Legea nr. 112/1995, prima care a acţionat în scop reparator în privinţa locuinţelor ce au aparţinut persoanelor fizice, menţine, în art.9, obligaţia de vânzare către titularii contractelor de închiriere a apartamentelor care nu se restituie în natură foştilor proprietari, locatarii având deplina libertate de a pretinde încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Multe lacune ale acestui act normativ au fost acoperite prin promulgarea Legii nr. 10/2001 care este, fără îndoială, legea-cadru în sfera de reglementare a măsurilor reparatorii pentru imobilele trecute abuziv în proprietate de stat, în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent de destinaţie, prin deposedarea foştilor proprietari persoane fizice sau juridice, cu sau fără titlu, cu titlu valabil ori nevalabil sau chiar în fapt.
Art.43, devenit 42 după republicarea în baza Legii 247/2005, stipulează că imobilele cu destinaţie de locuinţe care în urma procedurilor prevăzute la cap.III nu se
restituie persoanelor îndreptăţite pot fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare, chiriaşii având drept de preempţiune.
Aceasta înseamnă, prin prisma art. 52 din Legea nr. 10/2001, o abrogare tacită a dispoziţiilor art.9 din Legea nr. 112/1995, prin înlocuirea comandamentului de a vinde cu disponibilitatea de a vinde?
Este uşor vizibilă deosebirea de tratament juridic şi viziunea diferită a legiuitorului în cazul vânzării locuinţelor către chiriaşi, prin introducerea sintagmei pot fi înstrăinate, având cu totul alt sens decât cea care impune obligaţia, vor fi înstrăinate, noua concepţie fiind explicată la pct.43.1 lit.B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. 498/2003. Aceste reguli interpretative stabilesc că deţinătorul actual dobândeşte vocaţia de a înstrăina locuinţele către chiriaşi, semnificaţia recunoscută aflându-se în concordanţă cu textul legii.
Interpretarea gramaticală a expresiei pot fi înstrăinate conduce la aceeaşi concluzie, a facultăţii acordate deţinătorului de a vinde imobilele, în locul obligaţiei iniţiale.
Deducţia este şi logică, întrucât terminologia uzitată în art.9 din Legea nr. 112/1995 are o conotaţie imperativă în privinţa deţinătorului locuinţei, în timp ce în art.43(42) din Legea nr. 10/2001 se transformă într-una dispozitivă, lăsându-i deţinătorului opţiunea de a înstrăina.
Este de necontestat, aşadar, caracterul ireconciliabil al textelor legale cenzurate, context în care, desigur, este primordială norma nouă, care reprezintă, cel puţin teoretic, un progres faţă de vechea reglementare.
Instituirea dreptului de preempţiune în beneficiul chiriaşilor nu poate fi apreciată doar sub forma unei protecţiei acordate acestora, concomitent cu existenţa obligaţiei de vânzare la simpla lor solicitare, pentru că altul este conţinutul juridic al dreptului de preempţiune.
Calificat fie drept real sau de creanţă, fie un drept potestativ ce îi conferă titularului puterea de a se implica în sfera juridică a altor persoane, de a o influenţa decisiv fără să fi luat parte la crearea ei, este cu siguranţă un drept patrimonial, legal, incesibil şi temporar, ce este atribuit persoanelor anume indicate de lege, în temeiul căruia titularii pot pretinde proprietarului unui bun ca, în cazul înstrăinării prin vânzare, să îi prefere, la preţ egal şi în condiţii egale, în concurs cu orice alţi cumpărători. Vizează numai exerciţiul dreptului de a răspunde ofertei proprietarului cu o acceptare sau o contraofertă, se rezumă la dreptul de a fi preferat la preţ egal.
Recunoaşterea dreptului de preempţiune în favoarea chiriaşilor presupune posibilitatea legală a deţinătorilor de a vinde unor terţe persoane atunci când oferta concretă a proprietarului nu se întâlneşte cu acceptarea fermă a chiriaşului.
Dar problema este căror categorii de chiriaşi le sunt incidente cele două acte normative evocate, cine sunt subiecţii reglementărilor din art.9 Legea nr. 112/1995 şi art.43(42) Legea nr. 10/2001, cum se rezolvă conflictul aplicării lor în timp.
Dată fiind contradictorialitatea evidenţiată în cazul celor două texte legale, este important de ştiut cum se manifestă ele în timp, pentru că, de principiu, legea civilă începe să acţioneze din momentul intrării în vigoare şi nu are putere retroactivă. Înseamnă că norma nouă nu are în vedere relaţiile civile născute înaintea intrării ei în vigoare, ceea ce creează cadrul teoretic pentru coexistenţa unor legi diferite în intervalul necesar până la epuizarea raporturilor juridice.
Chestiunea se simplifică dacă se analizează câmpul de aplicare al celor două legi, prin prisma subiecţilor cărora li se adresează. În vreme ce Legea nr. 112/1995 se referă la chiriaşii titulari de contract, Legea nr. 10/2001 vorbeşte despre chiriaşi, la fel şi
normele explicative din H.G. 498/2003. Detaliile sunt oferite în privinţa Legii nr. 112/1995, deoarece art.6 din H.G.11/1997 stipulează că dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.
Rezultă că dreptul la cumpărare conferit titularilor contractelor de închiriere, corelativ obligaţiei de vânzare în sarcina deţinătorilor, este condiţionat de valabilitatea contractului, dar şi de împrejurarea ocupării efective a locuinţei la data de 29 ianuarie 1996.
Dreptul de a pretinde locatorului perfectarea actului juridic de înstrăinare trebuie apreciat ca unul de natură patrimonială, ce-i asigură chiriaşului titular de contract dobândirea unui bun în proprietate, şi, odată câştigat prin întrunirea celor două cerinţe inserate în H.G. 11/1997, nu poate fi declarat ca pierdut prin edictarea ulterioară a altor dispoziţii în materie. Dreptul de a cumpăra derivat din legea în vigoare nu poate fi înlăturat doar prin argumentul trecerii timpului şi modificării legislative survenite la data depunerii solicitării de cumpărare, diferenţierea între chiriaşii care s-au grăbit să dobândească locuinţa şi cei care au omis să ceară vânzarea până la adoptarea Legii nr. 10/2001 neavând o raţiune obiectivă, legală.
Dacă sfera de circumscriere a subiecţilor de drept în acest caz nu se suprapune, este acceptabilă ideea că art.9 din Legea nr. 112/1995 şi art.43(42) din Legea nr. 10/2001 îşi produc efectele concomitent, fiecare guvernând raporturile juridice izvorâte sub imperiul lor.
Aşadar, Legea nr. 112/1995 continuă să se aplice exclusiv chiriaşilor titulari de contract care ocupau locuinţa la data de 29 ianuarie 1996.
În momentul în care reclamantul a dobândit drepturi locative proprii în apartament se afla în vigoare Legea nr. 10/2001, iar acesta nu se poate prevala de necunoaşterea legii.
În speţă, recurentul nu îndeplineşte cele două condiţii, fiindcă la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 nu avea calitatea de chiriaş în apartament şi nu ocupa locuinţa. Aşa cum s-a arătat mai sus, a fost inclus în fişa locativă a imobilului în 16 iunie 2003 şi a devenit titular de contract în 24 martie 2004, fără să fi avut spaţiul în folosinţă la momentul adoptării Legii nr. 112/1995. Chiar dacă nu se consideră încetat vechiul contract, încheiat cu O.M., şi, potrivit art. 27 din Legea 114/1996, închirierea continuă în beneficiul reclamantului, B.C.I. nu se substituie calităţii avute de autoarea sa, deoarece reglementarea din art. 9 Legea nr. 112/1995 a fost în considerarea persoanei, a avut caracter intuitu personae, înţeles nu ca suma însuşirilor specifice, ci vizând strict persoana ocupantă a locuinţei la o anumită dată.
Nu s-a produs o discriminare între diversele categorii de chiriaşi, cei având această calitate în perioada 29 ianuarie 1996 - 14 februarie 2001 şi cei deveniţi chiriaşi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, până în prezent, sau între cei care s-au grăbit să cumpere imediat, în baza Legii nr. 112/1995, şi cei care au aşteptat un timp mai îndelungat, aşa cum susţine recurentul, prin nesocotirea principiului instituit în art. 14 din C.E.D.O. Acesta protejează persoanele aflate în situaţii comparabile împotriva aplicării unui tratament diferit.
Pe de o parte, prin expunerea anterioară s-a conchis că textele definesc regimul juridic aplicabil unor categorii distincte de chiriaşi, iar, pe de altă parte, schimbarea legislativă intervenită nu este discriminatorie, pentru că art.14 din Convenţie nu interzice orice deosebire de tratament în exercitarea drepturilor recunoscute ( in speţă art. 1 Protocolul 1), ci stabileşte că egalitatea de tratament este încălcată dacă deosebirea este lipsită de o justificare obiectivă şi raţională ( Cazul Lingvistic Belgian).
Curtea a decis că a distinge nu înseamnă a discrimina, dar diferenţierea trebuie apreciată în raport cu ţelul şi efectele măsurii respective, având în vedere principiile care predomină în societăţile democratice. De asemenea, deosebirea de tratament nu trebuie să se limiteze doar la un ţel legitim, ci să se bazeze pe un raport raţional de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Statele sunt libere, cu respectarea acestor cerinţe, să aleagă măsurile pe care le socotesc potrivite pentru legiferarea unei situaţii date.
În contextul prezentat mai sus, al întregii legislaţii adoptate de România după decembrie 1989 în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv, concomitent elaborării unor reglementări favorabile chiriaşilor din locuinţele ce au aparţinut persoanelor juridice şi persoanelor fizice, trecute în proprietate de stat după data de 6 martie 1945, dar şi chiriaşilor din imobilele construite din fondurile statului ori ale unităţilor economice sau bugetare de stat, se desprinde cu claritate politica socială constantă a legiuitorului de protejare a intereselor chiriaşilor din locuinţele care, pe perioada regimului comunist, au făcut parte din fondul locativ de stat. Ignorarea proprietăţii private promovată şi susţinută în sistemul totalitar, în paralel cu exacerbarea superiorităţii dreptului de proprietate socialistă, a întregului popor, au fost cauze ce au contribuit la extinderea pe scară largă a proprietăţii de stat, sub toate formele pe care aceasta le-a îmbrăcat, au dus la crearea unui număr impresionant de locuinţe în fondul statului, închiriate pe termene îndelungate, chiar zeci de ani, prin prorogări succesive legale, contra unor sume de bani modice. Aceasta a fost una din raţiunile pentru care, obiectiv şi legitim, statul a edictat o serie de măsuri de protecţie a acestor categorii de chiriaşi, printre care şi prevederea din art. 9 Legea nr. 112/1995, acordându-le dreptul să cumpere locuinţele la un preţ preferenţial, sub nivelul practicat pe piaţa liberă.
Această justificare a dispărut la data adoptării Legii nr. 10/2001, care a înlăturat obligaţia de vânzare către chiriaşi, cei peste 10 ani trecuţi de la instaurarea statului de drept, aşezat pe baze democratice, făcând posibilă stabilizarea circuitului civil, formarea şi dezvoltarea regulilor pieţei imobiliare libere. Interferenţa legiuitorului asupra manifestării neîngrădite a prerogativelor dreptului de proprietate şi a modului de realizare a acordului de voinţe la încheierea actelor juridice civile trebuie să constituie excepţia, şi nu regula.
Nimic nu împiedică în prezent pe acei chiriaşi care, invocând contracte de închiriere valabil perfectate, ocupau locuinţele la data de 29 ianuarie 1996, să ceară unităţii deţinătoare executarea obligaţiei legale de a le vinde apartamentele nerestituite foştilor proprietari, în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Ca atare, se observă că decizia atacată este legală, şi, în temeiul art. 312 C.pr.civ., recursul se va respinge, iar hotărârea va fi menţinută.
| ← Legea nr. 10/2001. Calitatea de persoană îndreptăţită la... | Capacitate procesuală de folosinţă. Lipsa acesteia. Consecinţe → |
|---|
