Cerere accesorie. Cale de atac
| Comentarii |
|
În aplicarea principiului accesorium sequitur principale calea de atac pentru capătul accesoriu este cel prevăzut pentru capătul de cerere principal.
Secţia Civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, Decizia nr. 209 din 12 februarie 2011
Prin decizia civilă nr. 247/22.09.2010 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 9494/180/2009 s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant B.G.V. împotriva sentinței civile nr. 4498/05.05.2010 pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 9494/1808/2009 în contradictoriu cu intimații-pârâți O.P. și O.V.
S-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că s-a obligat intimatul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 750 lei cheltuieli de judecată efectuate în apel și rejudecare.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4498/05.05.2010, Judecătoria Bacău a admis în parte acțiunea având ca obiect „obligația de a face” formulată de reclamantul B.G.V. în contradictoriu cu pârâții O.P., O.V., a admis capătul de cerere având ca obiect „obligație de întreținere” formulat de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâții O.P. și O.V., a obligat pârâții să înlăture protecția contra ploii montată pe o lungime de 21,70 m între punctele 1-2 ale gardului despărțitor dintre proprietatea pârâților și calea de acces a reclamantului, conform raportului de expertiză topocadastru G.M., să îndrepte pe verticală gardul despărțitor dintre proprietatea pârâților și calea de acces a reclamantului situat între punctele1-2-3 evidențiate în schița la raportul de expertiză specialitatea topocadastru întocmit de expert G.M., precum și să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 lei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul este proprietarul suprafeței de teren de 536,13 mp situat în Bacău, str. P. nr. 22 bis, cu vecinătățile: nord - S.F., est - P.C., sud - M.I., vest - T.L., astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 2471/22.04.2003 (filele 6-7 dos.), irevocabilă prin neapelare, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 307/2003. Din schița anexă (fila 9 dosar) care a fost întocmită în dosarul nr. 307/2003 rezultă că reclamantul a dobândit prin uzucapiune și calea de acces spre proprietatea sa în lungime de 32,35 m și cu o lățime de 1,10 m.
Pârâții sunt proprietarii suprafeței de 250 mp pe care este construită o casă compusă din două camere și un hol, imobil situat în Bacău, str. P. nr. 24, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13453/02.09.1992 la notariatul de Stat Județean Bacău (fila 17 dosar).
Potrivit concluziilor din suplimentul la raportul de expertiză întocmit în cauză de expert G.M., gardul de scândură are porțiuni (zone) în care este înclinat spre calea de acces, proiecția la orizontală a înclinării fiind de până la maxim 11 cm (variază între 0 și 11 cm). Deși înclinația gardului spre calea de acces a reclamantului datorată vechimii, a unor deficiențe din construcție sau degradării în timp nu este de natură să conducă la o ocupare a terenului reclamantului, aceasta îl jenează pe reclamant la circulația pe calea de acces, sau la transportul unor obiecte cu un gabarit până la înălțimea căii de acces.
Din concluziile la raportul de expertiză, punctul 1.5 a reieșit că protecția contra ploii este montată pe o lungime de 21,70 m între punctele 1-2, lățime pe orizontală a scândurii montată spre calea de acces a reclamantului fiind de 3 cm-5 cm.
Potrivit dispozițiilor art. 480 C.civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Cum din probele administrate reiese că reclamantul este stânjenit în dreptul său de proprietate de existența înclinației pe verticală a gardului precum și de existența protecției pentru ploaie, instanța a admis în parte capătul de cerere având ca obiect obligația de a face și a obligat pârâții să înlăture protecția contra ploii montată pe o lungime de 21,70 m între punctele 1-2 ale gardului despărțitor dintre proprietatea pârâților și calea de acces a reclamantului, conform raportului de expertiză topocadastru G.M. și să îndrepte pe verticală gardul despărțitor dintre proprietatea pârâților și calea de acces a reclamantului situat între punctele1-2-3 evidențiate în schița la raportul de expertiză specialitatea topocadastru întocmit de expert G.M.
Potrivit dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., partea care pică în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. însă, având în vedere că pârâților nu li se pot imputa cheltuielile făcute de reclamant cu recursul și fondul după casare, instanța a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 100 lei constând în onorariu expert, în măsura admiterii în parte a pretențiilor reclamantului.
împotriva aceste sentințe, reclamantul a declarat în termenul legal apel, motivat prin cererea de apel și legal timbrat.
în motivare apelului, apelantul a arătat, în esență, că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a art. 274 C.proc.civ., neacordându-i și cheltuielile de judecată efectuate cu susținerea și promovarea recursului, a cărui admitere a condus la rejudecarea cauzei, pe considerentul că nu se pot imputa pârâților aceste cheltuieli.
Această interpretare este incorectă, întrucât nu ține seama de principiul culpei procesuale, care este evidentă, având în vedere că instanța a admis acțiunea, iar pârâtul nu a recunoscut pretențiile sale la prima zi de înfățișare. Or, față de soluția pronunțată, arată apelantul, rezultă că prima instanță a reținut culpa reclamantului în declanșarea căii de atac și rejudecării cauzei.
Intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând, în esență, că în rejudecare instanța nu poate acorda cheltuieli ce au fost efectuate la alte instanțe, iar în rejudecare nu au fost efectuate probe noi care să atragă cheltuieli suplimentare din partea apelantului.
în apel nu s-au administrat probe noi.
Analizând probatoriul administrat în cauză, prin prisma motivelor de apel invocate și din oficiu, instanța a constatat că apelul este fondat.
Raționamentul primei instanțe, în sensul neacordării cheltuielilor de judecată efectuate în recurs și în rejudecare, pe considerentul că aceste cheltuieli nu se pot imputa pârâților, este greșit.
Temeiul de drept care stă la baza acordării cheltuielilor de judecată este art. 274 C.proc.civ., dispoziții din care jurisprudența a extras principiul culpei procesuale, prezumându-se că partea care promovează o acțiune nefondată sau, dimpotrivă, pârâtul a cărui atitudine a determinat introducerea unei acțiuni în justiție, este datoare să despăgubească partea adversă pentru cheltuieli făcute cu procesul, cheltuieli care apar ca nejustificate, nedatorate de partea care a câștigat, raportat la soluția acordată.
în speță, reclamantului i s-au acordat cu ocazia primei judecăți cheltuieli în măsura admiterii, parțiale, a acțiunii, însă în apel s-a apreciat că prima instanță nu a soluționat capătul de cerere privind obligația de a face, astfel încât s-a dispus casarea parțială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Este evident că soluția casării nu este imputabilă niciunei părți, strict vorbind ci primei instanțe, însă acordarea cheltuielilor de judecată trebuie raportată la soluția pronunțată în rejudecare, astfel încât, dacă capătul de cerere rejudecat a fost admis, o aplicare corectă a art. 274 C.proc.civ., presupune acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în rejudecare, deoarece rejudecarea presupune repunerea părților în situația anterioară pronunțării primei hotărâri, iar cererea respectivă este soluționată practic pentru prima oară.
Ca atare, culpa pârâtului trebuie corelată cu faptul că reclamantul a fost nevoit să promoveze acțiunea și implicit toate căile procedurale ulterioare, ca urmare a conduitei culpabile a pârâtului, care l-a stânjenit în exercitarea dreptului de proprietate.
în ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuare în recurs, contrar susținerilor pârâtului, acestea nu au fost acordate de către instanța de recurs, practica instanțelor de recurs fiind unitară în sensul de a nu se acorda cheltuieli de judecată când se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, pe considerentul că acestea vor fi avute în vedere de instanța de trimitere.
în ceea ce privește cuantumul acestor cheltuieli, s-a constatat eronată hotărârea primei instanțe și sub aspectul acordării sumei de 100 lei, cu titlu de onorariu de expert, sumă ce nu rezultă din niciunul dintre înscrisurile depuse la dosar, având în vedere că în rejudecare nu s-au suplimentat probele de la prima judecată. Astfel, atât în recurs cât și la rejudecare reclamantul nu a făcut cheltuieli de cât cele reprezentând onorariul de avocat, respectiv, 250 lei în recurs și 500 lei, în rejudecare, astfel încât instanța a schimbat în parte sentința apelată și a obligat intimatul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 750 lei, cheltuieli de judecată efectuate în apel și rejudecare, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
împotriva acestei decizii a promovat recurs numitul B.G.V., recurs declarat și motivat în termen și înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. 9494/180/2009.
A fost criticată soluția instanței de apel, susținându-se că în mod greșit instanța nu a inclus și onorariul de expert în cuantumul cheltuielilor de judecată.
Intimații O.P. și O.V. au depus întâmpinare solicitând în esență respingerea ca nefondat a recursului, cu motivarea că hotărârea judecătorească a fost pronunțată cu aplicarea și respectarea întocmai a prevederilor legale, în urma unei analize corecte a situației fapt și de drept.
Instanța a invocat din oficiu motivul de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. Analizându-l cu prioritate, Curtea reține următoarele:
Obiectul speței ce a făcut obiectul dosarului nr. 3692/180/2006 al Judecătoriei Bacău l-a constituit revendicare, obligație de a face și grănițuire, pronunțându-se sentința civilă nr. 206/14.01.2008 a Judecătoriei Bacău.
Prin decizia civilă nr. 1035/24.11.2008 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul 3692/180/2006 s-a admis recursul civil promovat de către recurentul-reclamant B.G.V. împotriva sentinței civile nr. 206/2008. S-a casat în parte sentința civilă recurată numai sub aspectul nesoluționării capătului de cerere având ca obiect obligația de a face - de a îndrepta gardul vertical și de a înlătura protecția pentru ploaie a gardului și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță numai sub aceste aspecte. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Dintre cele trei petite cel principal este cel având ca obiect revendicare ; într-o atare situație, în aplicarea principiului accesorium sequitur principale, calea de atac și pentru capătul accesoriu având ca obiect obligație de a face este cel prevăzut pentru capătul de cerere principal, ori față de capătul de cerere având ca obiect revendicare s-a stabilit că singura cale de atac este cea a recursului. Aceasta întrucât față de principiul legalității căilor de atac acestea sunt date de lege, și nu de judecător .
De altfel, așa cum rezultă din cererea aflată la fila 3 dosar recurentul B.G.V. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 4498/05.05.2010, dar completul de judecată a judecat cererea la termenul din 13.09.2010 ca instanță de apel, în compunerea de doi judecători prevăzută de lege pentru judecata apelului și nu ca instanță de recurs, în compunerea de trei judecători așa cum se impunea în lumina principiului accesoriun sequitur principale. Aceasta determină incidența cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., în raport de care recursul a fost admis, iar decizia tribunalului casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru rejudecare ca instanță de recurs.
(Judecător Sorina Ciobanu)
| ← Acţiunea în grăniţuire. Condiţiile de stabilire a liniei de... | Diferenţe drepturi salariate personal învăţământ → |
|---|
