Cerere de modificare a măsurii privind exercitarea autorității părintești. Schimbare a împrejurărilor în sensul disp. art.403 din Noul Cod civil
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 408 din data de 09.10.2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei la data de 4 februarie 2013, sub nr. 327/334/2013, numitul A.D.D., în calitate de reclamant a chemat în judecată pe numita C.A., în calitate de pârâtă, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună în baza art. 397 cod civil ca autoritatea părintească privind pe minorii A.M.G. și A.C.V. să fie exercitată de către ambii părinți, să se dispună stabilirea unui program de vizitare a minorelor în modalitatea arătată în motivarea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii a arătat, în esență, că părțile au fost căsătorite, iar din căsătoria acestora au rezultat minorele A.M.G., născută la data de 05.11.1999, în municipiul Vatra Dornei, județul Suceava și A.C.V., născută la data de 12.12.2007, în municipiul Vatra Dornei, județul Suceava. Prin Sentința civilă nr. 243/2011 a Judecătoriei Vatra Dornei căsătoria părților a fost desfăcută, iar minorele au fost încredințate pârâtei spre creștere și educare. Imediat după pronunțarea divorțului, pârâta a plecat cu copiii în străinătate și de atunci nu-i permite reclamantului să aibă legături personale cu aceștia
Motivat de aceste aspecte, reclamantul susține că a fost nevoit să promoveze prezenta acțiune, prin care solicită stabilirea unui program de vizitare în următoarea modalitate: o lună în perioada vacanței de vară a fiecărui an, în perioada 15 iulie - 15 august la domiciliul tatălui; o săptămână în perioada vacanței de iarnă, în perioada 23 decembrie - 30 decembrie, la domiciliul său, 3 zile în vacanța de Paști a fiecărui an, la domiciliul tatălui.
În drept, au fost invocate prevederile art. 397, 401 Cod civil.
La dosar s-a depus în copie sentința civilă nr. 243/2011 a Judecătoriei Vatra Dornei.
Din oficiu, instanța a dispus efectuarea unui Raport de Anchetă socială de către Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Vatra Dornei la domiciliile părților, acesta fiind atașat la dosar (f 32).
Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, motivat de faptul că prin Decizia civilă nr. 673/07.03.2012 a Curții de Apel Suceava s-a analizat cererea reclamantului de acordare a autorității părintești ambilor părinți, cerere care a fost respinsă.
De la data pronunțării acelei hotărâri judecătorești până în prezent nu s-au schimbat condițiile avute în vedere de instanță și nu s-au restabilit în nici un fel relațiile dintre tată și minore, tatăl fiind total dezinteresat de acestea.
Minorele sunt rezidente în Irlanda, fiica cea mare fiind înscrisă la o școală din Dublin, iar pentru cea mică, de asemenea, s-au început demersurile de înscriere la școală, dar în prezent stă la bunicii materni, C.V. și D. în comuna Ciocănești, județul Suceava.
Față de cele arătate pârâta a solicitat respingerea acțiunii, întrucât relația dintre foștii soți este extrem de tensionată, reclamantul fiind extrem de violent, a încercat să o omoare pe pârâtă, aceasta fiind nevoită să apeleze la autoritățile irlandeze, sens în care s-a emis un Ordin de restricție de către Curtea Districtuală de Justiție Dublin, pentru perioada 10.01.2012 - 29.01.2015, acestuia fiindu-i interzis să se apropie de locuința pârâtei și a persoanelor dependente de ea.
Un alt motiv pentru care pârâta solicită respingerea acțiunii este faptul că minorele trebuie să circule împreună cu mama lor între Irlanda și România, trebuie să li se schimbe destul de des pașapoartele, iar dacă ambii părinți ar exercita autoritatea părintească mama ar avea nevoie permanent de declarații autentice în ceea ce privește consimțământul de la reclamant, pe care nu-l va primi niciodată, dată fiind starea conflictuală deosebită.
În cauză s-a dispus atașarea spre consultare a dosarului nr. 1917/334/2010 al Judecătoriei Vatra Dornei.
În fața instanței de judecată au fost solicitate, încuviințate și administrate următoarele mijloace de probă: proba cu înscrisuri și proba testimonială, fiind audiați martorii B.A., S.I., Ș.A. și C.D..
În conformitate cu prevederile art. 24 alin. 2 rap. la art. 125 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului minora A.M.G. a fost ascultată în Cameră de Consiliu la data de 24.07.2013.
Instanța a acordat numeroase termene pentru ca părțile să ajungă la o înțelegere.
Prin sentința civilă nr. 1278/18.12.2013, prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantul A.D.D. în contradictoriu cu pârâta C.A. (fostă Anton), ca nefondată și a obligat reclamantul la plata către pârâta la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 243 din 18 februarie 2013, pronunțată în dosarul nr. 1917/334/2010 al Judecătoriei Vatra Dornei, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată la data de 14.02.1999 și înregistrată la Primăria com. I, jud. S., sub nr. 4, din culpa exclusivă a pârâtului (reclamant în prezenta cauză); s-a dispus încredințarea minorelor A.M.G. și A.C.V. spre creștere și educare reclamantei C.A..
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.D.D., apel respins prin Decizia nr. 203 din 21 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava.
Împotriva deciziei sus menționate a declarat recurs A.D.D., iar Curtea de Apel Suceava, prin Decizia nr. 673 din 7 martie 2012 a respins ca nefondat recursul.
În considerentele hotărârii anterior amintite s-a reținut că numita C.A. a făcut dovada că minora A.M.G. frecventează cursurile Școlii Naționale "St. Peter s"; din Dublin, iar minora A.C.V., care se afla în grija bunicilor paterni, era înscrisă la Grădinița Ciocănești începând cu toamna anului 2010. De asemenea, numita C.A. a făcut dovada în cauză că în perioada 2010 - 2012 a avut o locuință închiriată în Dublin, Irlanda, conform contractelor de închiriere depuse la dosar, în timp ce reclamantul nu a făcut nicio dovadă în privința condițiilor necorespunzătoare în care ar fi crescute minorele și nici cu privire la existența promiscuă a pârâtei din prezentul dosar. Instanța de recurs a mai reținut și faptul că reclamantul este o persoană violentă, dovada în acest sens fiind emiterea unui Ordin de restricție în ceea ce-l privește de către Curtea Districtuală de Justiție, Districtul Metropolitan Dublin, prin care i se pune în vedere acestuia să nu folosească sau să amenințe cu folosirea forței, să molesteze sau să sperie pârâta sau persoana dependentă de ea începând cu data de 10.01.2012 și până la data de 29.01.2015.
Curtea a apreciat că interesul superior al minorelor nu poate fi satisfăcut ci, din contra, ar avea de suferit prin stabilirea autorității părintești comune și în favoarea reclamantului.
Referitor la raporturile dintre cei doi părinți și minorele A.M.G. și A.C.V. prima instanța și-a îndreptat atenția cu prioritate asupra principiului interesului superior al copilului, reglementat de dispozițiile art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului - "principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești"; - principiu căruia i se subordonează și măsura exercitării autorității părintești față de minore de către părinții lor.
În determinarea interesului superior al minorului, instanța a avut în vedere o serie de factori cum sunt posibilitățile materiale ale părinților, posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și intelectuală pe care minorul le poate găsi la unul dintre părinți, vârsta copilului, comportarea părinților față de minor, sexul acestuia, starea de sănătate, posibilitățile concrete ale părților de a se ocupa efectiv de copil, etc.
Pe baza probatoriul administrat în cauză, respectiv Raportul de Anchetă socială întocmit de către Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Vatra Dornei, instanța a reținut că soții Anton au avut domiciliul în municipiul Vatra Dornei, într-un apartament proprietate particulară, spațiu care în prezent este neocupat întrucât în perioada în care A.D.D., care este plecat în Irlanda din anul 2005, se află în vizită în țară acesta locuiește la mama sa.
De asemenea, din declarațiile martorelor B.A. și S.I., audiate în cauză, reiese faptul că și tatăl minorelor își iubește fetele și ar dori să țină legătura cu acestea, însă nu îi este permis de către pârâtă. Mai arată cele două martore că reclamantul contribuie la creșterea și întreținerea minorelor.
Din declarațiile martorelor Ș.A. și C.D. rezultă faptul că fiica cea mare a părților se află la o școală în Irlanda, iar fiica cea mică este în grija bunicilor materni în localitatea C., județul S., însă și aceasta a fost înscrisă la o școală din Irlanda. Martorele precizează faptul că nu au cunoștință dacă reclamantul are locuință în Irlanda sau dacă are loc de muncă. Martora C.D. mai arată că fata cea mare a părților nu dorește să aibă legături personale cu tatăl său, iar fiica cea mică nici nu-l cunoaște.
Audiată fiind în Camera de Consiliu, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. 2 rap la art. 125 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, minora A. M. G. a arătat că locuiește împreună cu mama sa în Dublin, Irlanda și este elevă la o școală din această localitate, în clasa a VI a. Minora a afirmat că mama sa lucrează ca și infirmieră și are un salariu cu care se descurcă destul de bine. Tatăl său lucrează într-o altă localitate, la un atelier unde și locuiește. De asemenea, minora a declarat că l-a vizitat pe tatăl său în anul 2012, însă acesta nu a întrebat-o ce mai face, dacă are tot ce-i trebuie, ci a întrebat-o doar ce face mama ei. Minora a arătat clar și răspicat că nu dorește să aibă legături cu tatăl său, iar sora sa nici nu îl cunoaște pe acesta, deoarece atât timp cât au locuit împreună acesta a pus-o să fure dintr-un magazin niște pastile. A mai arătat minora că reclamantul a lovit-o atât pe ea, cât și pe mama sa, astfel încât nu dorește sub nicio formă să aibă legături cu acesta și nici nu dorește să fie vizitată de el, ci dorește ca acesta să-și vadă de viața sa așa cum a făcut-o și până acum.
Astfel, referitor la solicitarea reclamantului de a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 397 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, exercitarea autorității părintești față de minorele A.M.G. și A.C.V. de către ambii părinți, instanța a reținut că potrivit art. 403 Cod civil "În cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.";
În consecință, interesul superior al copilului, în accepțiunea Legii nr. 272/2004 și care se regăsește în egală măsură în Codul Civil se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la un echilibru socio-afectiv, la viața de familie, drept afirmat și prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Așa fiind, acolo unde interesele părinților sunt în conflict, drepturile și interesele prioritare ale copilului trebuie să fie promovate de dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drepturi de care trebuie să beneficieze nu doar părinții, ci și copilul.
Având în vedere vârsta minorelor, de 14, respectiv 6 ani, faptul că acestea se află în plin proces de dezvoltare afectivă, emoțională și psihică de formare a personalității lor, primordială în această perioadă este satisfacerea nevoilor de ordin afectiv, care presupun asigurarea unui mediu familial și social stabil, fără modificarea reperelor umane și morale care constituie fundamentul formării lor ca adolescente și, ulterior, ca adulte. În acest context, trebuie subliniat că interesul superior al copilului presupune, în mod special, prezența activă și directă a părintelui în viața sa.
Or, în condițiile în care contactele și legăturile directe dintre tată și fiice au fost sporadice și lipsite de consistență, practic cei doi copii nu mai au sentimentul de apartenență parentală și nu-și mai percep tatăl ca pe o persoană importantă în viața lor
Luând în considerare și cele statuate de către Curtea de Apel Suceava prin Decizia civilă nr. 673/07.03.2012 în care a fost analizată oportunitatea exercitării drepturilor părintești de către ambii părinți, concluzionându-se că interesul superior al minorelor nu poate fi satisfăcut ci, din contra, ar avea de suferit prin stabilirea autorității comune și în favoarea reclamantului și având în vedere că în prezenta cauză reclamantul nu a făcut în niciun fel dovada schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere de către Curte, prima instanță a respins capătul de cerere privind exercitarea autorității părintești de către ambii părinți.
În conformitate cu prevederile art. 401 alin 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.
În ceea ce privește stabilirea dreptului reclamantului de a avea legături personale cu minorele, prima instanță a reținut că, în calitate de părinte, acesta are dreptul de a avea legături personale cu copii săi și de a veghea la creșterea și educarea lor, drept recunoscut de lege. În plus, copiii au dreptul de a avea legături cu rudele lor, toate măsurile ce se dispun fiind raportate la principiul interesului superior al copilului.
Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr. 272/2004 copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care a dezvoltat legături de atașament, având dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.
Împiedicarea exercitării acestor drepturi este posibilă doar în situații de excepție, situații care își găsesc aplicarea în cauza de față.
Astfel, emiterea unui Ordin de restricție în ceea ce-l privește pe reclamant de către Curtea Districtuală de Justiție, Districtul Metropolitan Dublin, prin care i se pune în vedere acestuia să nu folosească sau să amenințe cu folosirea forței, să molesteze sau să sperie pârâta sau persoana dependentă de ea începând cu data de 10.01.2012 și până la data de 29.01.2015, precum și opinia minorei A.M.G., născută la data de 09,11.1999, pe care instanța este obligată să o aibă în vedere, prin care aceasta își exprimă dorința de a nu avea legături cu tatăl său, deoarece atât timp cât a locuit împreună cu acesta, a pus-o să fure dintr-un magazin niște pastile, că a lovit-o atât pe ea cât și pe mama sa, astfel încât nu dorește sub nicio formă să aibă legături cu acesta și nici nu dorește să fie vizitată de el, ci dorește ca acesta să-și vadă de viața sa așa cum a făcut-o și până acum, constituie motive temeinice pentru ca instanța să nu încuviințeze programul de vizită solicitat de către reclamant, mai ales că acesta presupune ca cele două minore să petreacă perioade destul de lungi (o lună în perioada vacanței de vară, o săptămână în perioada vacanței de iarnă) la domiciliul reclamantului, în condițiile în care acesta nu a făcut în acest dosar dovada domiciliului său din Irlanda și nici a faptului că ar deține un loc de muncă stabil din care să-și asigure veniturile necesare unui trai decent.
Argumentele expuse anterior nu trebuie să fie interpretate în sensul că interesul copiilor exclude menținerea legăturilor cu tatăl lor ci, că în acest moment al dezvoltării lor este necesar pentru protejarea minorelor ca aceste relații să fie dezvoltate treptat, astfel încât să nu să producă repercusiuni negative în viața copiilor și să se construiască o relație tată-fiice durabilă, bazată pe încredere și afecțiune reciprocă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs la data de 12 februarie 2014 reclamantul A.D.D., care ulterior a fost recalificat ca apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare, a arătat că în mod greșit s-a reținut faptul că în dosarul de divorț instanța s-ar fi pronunțat cu privire la autoritatea comună asupra minorelor; acea cauză s-a înregistrat înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil și s-a judecat în temeiul legii vechi, care viza încredințarea minorilor unuia dintre părinți. Dispozițiile Noului Cod Civil, referitoare la raporturile dintre părinți și copii lor minori sunt de imediată aplicare, regula fiind aceea ca minorii să fie crescuți de ambii părinți, iar după divorț regula fiind aceea ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun. Aceasta este, de altfel, rațiunea modificării legii în sensul înlocuirii încredințării minorilor cu exercitarea în comun a autorității părintești.
Conform art. 507 Cod civil, dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau dacă din orice motiv se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească. Autoritatea părintească nu este numai un drept al părintelui, ci și un drept al copilului, iar el nu se află în nici una dintre situațiile menționate în textul de lege mai sus indicat, pentru ca numai pârâta să exercite autoritatea părintească cu privire la cele două minore.
A precizat că, din întreg probatoriul administrat în cauză, în special depozițiile martorilor audiați la propunerea sa, B.A. și S.I., a rezultat cu certitudine faptul că este atașat de cele două minore, că pârâta nu-i permite să țină legătura cu acestea, precum și faptul că a contribuit și contribuie financiar la cheltuielile legate de creșterea și educarea lor.
Este în interesul superior al copiilor să aibă legături personale cu ambii părinți, iar el nu poate avea numai obligația de a contribui financiar la cheltuielile legate de creșterea și educarea lor, în timp ce i se refuză dreptul de vizită solicitat, precum și dreptul de a decide, alături de pârâtă, cu privire la problemele legate de exercitarea autorității părintești.
Instanța de fond a respins acțiunea fără să țină cont și de poziția pârâtei, care a fost de acord cu stabilirea unui program de vizitare la domiciliul său.
Referitor la ordinul de restricție, la care se face referire în sentința recurată, acesta nu are și nu poate avea nici un efect asupra drepturilor sale părintești.
A arătat că nu pot fi reținute consemnările privitoare la opinia celor două minore, dată fiind perioada foarte lungă de timp de când pârâta nu-i permite să țină legătura cu ele și influența certă pe care mama o exercită asupra lor, iar referitor la motivarea instanței de fond potrivit căreia relațiile tată - fiice trebuie să se dezvolte treptat, în situația dată, cât timp i se refuză vizitarea minorelor, nu poate dezvolta această relație.
Intimata C.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
A arătat că, pentru a se admite un program de vizitare minor, în sensul ca minorele să fie luate la domiciliul reclamantului-recurent timp de o lună, în primul rând acesta trebuie să facă dovada domiciliului și condițiilor concrete de creștere și educare.
Un alt motiv temeinic pentru care solicită respingerea apelului în ce privește cererea de exercitarea a autorității părintești de ambii părinți și exercitarea autorității părintești doar de ea îl constituie faptul că minorele trebuie să circule împreună cu mama între Irlanda și România. De asemenea, trebuie să li se schimbe destul de des pașapoartele, dat fiind că pentru copii pașapoartele au perioadă de valabilitate scurtă 3-5 ani. Pentru toate acestea, în cazul în care se dispune exercitarea autorității părintești de ambii părinți, mama are nevoie permanent de declarații autentice în ce privește consimțământul de la reclamantul-apelant, pe care nu-l va primi niciodată, dată fiind starea conflictuală deosebită ce există între ei, ceea ce nu este în interesul minorelor.
Prin decizia nr. 335 din 8 aprilie 2014, Tribunalul Suceava a admis apelul reclamantului și a schimbat în totalitate sentința apelată, în sensul că : a admis în parte acțiunea; a încuviințat ca reclamantul-apelant A.D.D. să aibă legături personale cu fiicele sale minore, A.C.V., născută la data de 12 decembrie 2007 în orașul Dublin, Irlanda și A.M.G., născută la data de 5 noiembrie 1999 în municipiul Vatra Dornei, jud. Suceava, după următorul program de vizitare: două săptămâni în perioada vacanței de vară a fiecărui an, în perioada 15 iulie - 30 iulie, la domiciliul tatălui; o săptămână în perioada vacanței de iarnă, în perioada 23 decembrie-30 decembrie, la domiciliul tatălui și trei zile în vacanța de Paști a fiecărui an, la domiciliul tatălui, a obligat părțile să respecte acest program de vizitare.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 243 din data de 18 februarie 2011 a Judecătoriei Vatra Dornei (dosar nr. 1917/334/2010) a fost desfăcută căsătoria încheiată între părți la data de 14 februarie 1999, iar copiii minori rezultați din căsătorie au fost încredințați spre creștere și educare mamei lor. Prin Decizia nr. 673 din data de 7 martie 2012, Curtea de Apel Suceava a respins recursul declarat de apelantul A.D.D. și a menținut soluția primei instanțe, chiar în condițiile în care intrase în vigoare Legea nr. 287/2009 și dispozițiile art. 6 al. 6 din Legea nr. 287/2009 și cele ale art. 39 al. 1 și 46 din Legea nr. 71/2011.
În argumentarea soluției sale, instanța de recurs a reținut că numita C.A. a făcut dovada că minora A.M.G.frecventează cursurile Școlii Naționale "St. Peter s"; din Dublin, iar minora A.C.V., care se afla în grija bunicilor paterni, era înscrisă la Grădinița Ciocănești începând cu toamna anului 2010. De asemenea, numita C.A. a făcut dovada în cauză că în perioada 2010 - 2012 a avut o locuință închiriată în Dublin, Irlanda, conform contractelor de închiriere depuse la dosar, în timp ce reclamantul nu a făcut nicio dovadă în privința condițiilor necorespunzătoare în care ar fi crescute minorele și nici cu privire la existența promiscuă a pârâtei din prezentul dosar. Instanța de recurs a mai reținut și faptul că reclamantul este o persoană violentă, dovada în acest sens fiind emiterea unui Ordin de restricție în ceea ce-l privește de către Curtea Districtuală de Justiție, Districtul Metropolitan Dublin, prin care i se pune în vedere acestuia să nu folosească sau să amenințe cu folosirea forței, să molesteze sau să sperie pârâta sau persoana dependentă de ea începând cu data de 10.01.2012 și până la data de 29.01.2015. Curtea a apreciat că interesul superior al minorelor nu poate fi satisfăcut ci, din contră, ar avea de suferit prin stabilirea autorității comune și în favoarea reclamantului.
Potrivit dispozițiilor art. 403 Cod civil, în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.
Or, din probatoriul administrat în cauză în primă instanță nu rezultă că împrejurările care au stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești anterioare, prin care s-a dispus exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către mamă asupra copiilor minori rezultați din căsătorie, A.M.G.și A.C.V., s-au schimbat astfel încât să se dispună exercitarea autorității părintești de către ambii părinți asupra copiilor.
Astfel, Ordinul de restricție nr. 169A din data de 30 ianuarie 2012 emis de Curtea Districtuală de Justiție - Districtul Metropolitan Dublin prin care reclamantului-apelant i s-a pus în vedere să nu folosească sau să amenințe cu folosirea forței, să molesteze sau să sperie reclamanta sau persoana dependentă de ea, să nu supravegheze sau să blocheze locul unde reclamanta sau persoana dependentă de ea locuiește, este valabil până în data de 29 ianuarie 2015.
După cum rezultă din dispozițiile art. 31 al. 21 din Legea nr. 272/2004, în situația în care ambii părinți exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor se iau numai cu acordul ambilor părinți, iar în condițiile existenței ordinului de restricție emis de Curtea Districtuală de Justiție - Districtul Metropolitan Dublin până în data de 29 ianuarie 2015 nu este posibil ca părțile să exercite autoritatea părintească în comun în modalitatea stabilită de acest text de lege și să ia în comun deciziile referitoare la alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor, având în vedere obligațiile impuse reclamantului-apelant prin acest ordin de restricție și anume, să nu supravegheze sau să blocheze locul unde reclamanta sau persoana dependentă de ea locuiește, exercitarea autorității părintești în comun fiind, în mod obiectiv, imposibilă.
Dispozițiile art. 507 Cod civil invocate de reclamantul-apelant nu au relevanță în cauză, având în vedere că și dispozițiile art. 398 al. 1 Cod civil permit ca instanța judecătorească să dispună ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți în cazul existenței unor motive temeinice, iar motivele temeinice prevăzute de art. 398 al. 1 Cod civil sunt distincte de cele prevăzute de art. 507 Cod civil.
Astfel, după cum rezultă din dispozițiile art. 31 al. 25 din Legea nr. 272/2004, se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești, iar potrivit al. 3 al aceluiași text de lege, în cazul existenței unor neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului.
Or, cum a reținut în mod corect prima instanță, existența Ordinului de restricție nr. 169A din data de 30 ianuarie 2012 emis de Curtea Districtuală de Justiție - Districtul Metropolitan Dublin, prin care reclamantului-apelant i s-a pus în vedere să nu folosească sau să amenințe cu folosirea forței, să molesteze sau să sperie reclamanta sau persoana dependentă de ea, să nu supravegheze sau să blocheze locul unde reclamanta sau persoana dependentă de ea locuiește, valabil până în data de 29 ianuarie 2015 și care atestă existența violenței față de celălalt părinte constituie un motiv temeinic în accepțiunea art. 31 al. 25 din Legea nr. 272/2004 pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, referitor la solicitarea reclamantului-apelant de a avea legături personale cu copiii minori, tribunalul a reținut că acesta nu a fost solicitat în dosarul de divorț, iar dispozițiile art. 398 al. 1 Cod civil prevăd că, chiar în cazul în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia. Conform dispozițiilor art. 401 Cod civil, în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta, iar în caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept, iar art. 496 al. 5 Cod civil prevede că părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia.
În același sens sunt și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 272/2004. Conform prevederilor art. 15 al. 1 din același act normativ " în sensul prezentei legi, relațiile personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul; vizitarea copilului la domiciliul acestuia; găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit; corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul; transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul și transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.";
De asemenea, dispozițiile art. 16 al. 1 din Legea nr. 272/2004 recunosc dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului, prevederi legale asemănătoare fiind consacrate și în art. 262 al. 2 Cod civil, iar după cum rezultă din dispozițiile art. 496 al. 5 Cod civil, părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
Reclamantul-apelant a solicitat stabilirea modalității de exercitare a dreptului său de a avea legături personale cu copiii minori, prevăzut de art. 401 al. 1 și 496 al. 5 Cod civil, drept care este conferit de lege părintelui la care nu locuiește copilul, la latitudinea părților și a instanței revenind doar modalitatea de exercitare concretă a acestui drept, care poate fi limitat doar dacă este în interesul superior al copiilor.
Dispozițiile art. 17 din Legea nr. 272/2004 recunosc dreptul copilului ai cărui părinți locuiesc în state diferite de a întreține relații personale și contacte directe cu aceștia, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului, astfel încât acest drept trebuie recunoscut și în cazul fiicelor părților, atâta timp cât reclamantul-apelant locuiește de fapt în Irlanda, iar exercițiul acestui drept nu poate fi restricționat pentru simplul motiv că reclamantul-apelant nu a făcut dovada că are o locuință stabilă în Irlanda, atâta timp cât locuința copiilor minori nu a fost stabilită la el.
Contrar celor reținute de prima instanță, în cauză nu a fost dovedită existența unor motive temeinice pentru a îngrădi exercițiul dreptului reclamantului-apelant de a avea legături personale cu copiii săi, nefiind dovedit că a manifestat violență sau neglijență față de copiii săi, iar faptul că cele două fete nu sunt atașate de tatăl lor și nu vor să îl vadă nu constituie un motiv de limitare absolută a exercițiului acestui drept până la data de 29 ianuarie 2015, percepția copiilor asupra tatălui lor putând fi influențată în mod negativ și de animozitățile existente între părinți și de lunga perioadă de timp de când reclamantul-apelant nu a mai putut lua contact cu copiii săi.
Contrar celor reținute de prima instanță, existența Ordinului de restricție nr. 169A din data de 30 ianuarie 2012 emis de Curtea Districtuală de Justiție - Districtul Metropolitan Dublin, prin care reclamantului-apelant i s-a pus în vedere să nu folosească sau să amenințe cu folosirea forței, să molesteze sau să sperie reclamanta sau persoana dependentă de ea, să nu supravegheze sau să blocheze locul unde reclamanta sau persoana dependentă de ea locuiește, valabil până în data de 29 ianuarie 2015 nu constituie, în sine, un motiv temeinic pentru a limita în mod absolut exercițiul dreptului acestuia de a avea legături personale cu copiii săi până în data de 29 ianuarie 2015, atâta timp cât limitările dispuse prin acest ordin de restricție privesc doar persoana pârâtei-intimate, nu și a copiilor părților, iar dispozițiile art. 398 al.1 Cod civil recunosc dreptul părintelui care nu exercită autoritatea părintească de a păstra dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, acest drept de a veghea neputând fi exercitat în absența dreptului de a avea legături personale cu copilul.
Din declarațiile martorilor B.A. (f.43-ds. fond) și S.I. (f.44-ds. fond) rezultă că reclamantul-apelant își iubește copiii, nu este o persoană violentă, se comportă normal, dar nu i se permite să își vadă cele două fete, nici în țară, nici în Irlanda, contribuie la întreținerea acestora.
Reclamantul-apelant nu a fost decăzut din exercițiul drepturilor părintești, iar din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că, creșterea și educarea copiilor ar fi periclitate prin stabilirea unui program de vizitare concret, prin care tatăl ar putea avea legături personale cu copiii săi minori, nefiind dovedită existența unei potențiale situații de risc în condițiile în care copiii ar lua contactul cu tatăl lor.
Este adevărat că minora A.M.G. a arătat că nu dorește să ia legătura cu tatăl său, cu ocazia audierii sale în ședința camerei de consiliu din data de 24 iulie 2013 (f.55-ds. fond), dar opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și gradul său de maturitate, ținând cont și de faptul că opinia copilului este influențată prin prisma unor experiențe și a unor evenimente petrecute în urmă cu trei ani, răstimp în care minora și sora sa nu au mai luat legătura personal cu tatăl lor, iar absența oricărui contact direct între reclamantul-apelant și fiicele sale și animozitățile evidente dintre părți nu au făcut decât să perpetueze și să amplifice această percepție negativă a copiilor asupra tatălui lor.
Contrar celor reținute de instanța de fond și susținute de pârâta-intimată prin întâmpinare, menținerea acestei situații de fapt și interzicerea dreptului reclamantului-apelant de a avea legături personale cu copiii săi încă un an de zile, până la data de 29 ianuarie 2015, nu este de natură a îmbunătăți relațiile dintre reclamantul-apelant și copii ci, dimpotrivă, există riscul ca absența oricărui contact efectiv între ei să ducă la deteriorarea definitivă a relațiilor dintre copii și tatăl lor și la o înstrăinare totală.
Probatoriul administrat în cauză nu conturează convingerea instanței de apel în sensul existenței unor împrejurări excepționale care să justifice interzicerea exercițiului dreptului reclamantului-apelant de a avea legături personale cu fiicele sale la locuința sa, nestânjenit de prezența celuilalt părinte.
Nu s-a dovedit că reclamantul-apelant ar fi manifestat vreodată o atitudine violentă față de fiicele sale, iar faptele de violență conjugală asupra pârâtei-intimate relevate în dosarul de divorț și în declarația martorei Calilean Doinița s-au petrecut în anul 2012; de atunci nu există indicii că reclamantul-apelant ar fi periclitat în vreun fel, prin atitudinea sa, creșterea și dezvoltarea fiicelor sale.
Faptul că nu și-a mai vizitat copiii în acest răstimp nu constituie un motiv de îngrădire a exercițiului acestui drept, având în vedere că din declarațiile martorilor rezultă că reclamantul-apelant nu și-a mai putut vizita copiii din cauza existenței ordinului de restricție, iar temerea manifestată de minore când îl întâlnesc pe tatăl lor nu constituie un motiv de limitare a contactului reclamantului-apelant cu fiicele sale, această temere fiind poate rezultatul lipsei unui contact efectiv și liber al acestuia cu minorele, fără prezența celuilalt părinte.
Având în vedere acest context, tribunalul a apreciat că este în interesul superior al minorelor să încuviințeze ca reclamantul-apelant A.D.D. să aibă legături personale cu acestea după următorul program de vizitare: două săptămâni în perioada vacanței de vară a fiecărui an, în perioada 15 iulie - 30 iulie, la domiciliul tatălui; o săptămână în perioada vacanței de iarnă, în perioada 23 decembrie - 30 decembrie, la domiciliul tatălui, și trei zile în vacanța de Paști a fiecărui an, la domiciliul tatălui.
La stabilirea acestui program tribunalul a avut în vedere opțiunile părților, vârsta copiilor, programul acestora, faptul că ambii părinți locuiesc în Irlanda, precum și faptul că, după cum rezultă din dispozițiile art. 14 al. 1 și 16 al. 1 din Legea nr. 272/2004, dreptul copilului de a menține legături personale cu părintele presupune relații personale și contacte directe cu părintele de care a fost separat, iar exercițiul dreptului tatălui la legături personale cu minorul, în sensul stabilirii unui program de vizitare, se presupune a fi efectiv, impunându-se ca dispozițiile adoptate în acest sens să nu fie formale, ci susceptibile de aducere eficientă la îndeplinire și, în mod necesar, să asigure valorificarea optimă a dreptului subiectiv, din dispozițiile art. 496 al. 5 Cod civil rezultând că instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept doar dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
Având în vedere existența ordinului de restricție și faptul că părinții nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la modalitatea concretă de exercitare a dreptului reclamantului-apelant de a avea legături cu copiii săi, tribunalul a constatat că se impune stabilirea unui program de vizitare strict după care reclamantul-apelant să poată lua legătura cu copiii săi, existența ordinului de restricție nefiind un impediment în sine, dată fiind existența mijloacelor moderne de comunicare și obligația părinților de a coopera între ei pentru a-i asigura copilului dreptul la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, arătând că în mod greșit nu i s-a admis și capătul de cerere prin care a solicitat ca autoritatea părintească asupra celor două minore să fie exercitată în comun.
În dezvoltarea motivelor a arătat că nu se află în niciuna dintre situațiile de excepție prevăzute de art. 507 din Codul civil, iar autoritatea părintească nu este numai un drept al părintelui, ci și un drept al copilului.
Greșit instanța de apel a considerat că nu s-au schimbat împrejurările care au stat la baza pronunțării hotărârii anterioare. Dispozițiile noului Cod civil sunt de imediată aplicare, iar vârsta minorelor nu mai este aceeași.
Este dreptul său, ca părinte al celor două minore, să decidă cu privire la aspecte importante din viața lor.
În drept, reclamantul a invocat disp. art. 299 - 316 din Codul de procedură civilă.
Legal citată, pârâta - intimată a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de reclamant, Curtea constată neîntemeiat recursul, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed.
În speță, cererea reclamantului de a se dispune exercitarea în comun a autorității părintești asupra celor două minore rezultate din căsătoria părților a fost respinsă cu motivarea că acesta nu a făcut dovada modificării împrejurărilor care au stat la baza soluției date în această privință de Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 673/7.03.2012 (dosar nr. 1917/334/2010), nefiind întrunite condițiile prev. de disp. art. 403 Cod civil.
Din această perspectivă nu se poate aprecia că incidența dispozițiilor Noului Cod civil, de imediată aplicare, constituie o "schimbare a împrejurărilor"; avute în vedere în procesul de divorț, în sensul disp. art. 403 din Codul de procedură civilă. Dimpotrivă, tocmai în considerarea incidenței dispozițiilor noului cod în procesul de divorț aflat în derulare la intrarea în vigoare a acestuia, instanța de recurs, prin decizia civilă nr. 673/7.03.2012, a cercetat solicitarea pârâtului (reclamant în prezenta cauză) în raport de disp. art. 396 - 397 din acest act normativ.
De altfel, în considerentele deciziei, instanța de recurs a făcut referire expresă la disp. art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, motivând înlăturarea apărărilor intimatei, care a susținut că noile dispoziții ale Codului civil nu ar fi aplicabile în recurs.
În raport de aspectele concrete avute în vedere de instanțe în procesul de divorț la luarea măsurii privind exercitarea autorității părintești exclusiv de reclamantă - condiții de locuit, condiții de creștere și educare, situație școlară, atașamentul față de părintele cu care locuiesc, nevoia de stabilitate a minorului, poziția minorei M. - G., situația conflictuală dintre părinți, - simplul fapt că "vârsta minorelor nu mai este aceeași cu cea avută în vedere la data pronunțării acelei hotărâri"; nu constituie, prin el însuși, o împrejurare de natură a determina schimbarea acesteia.
Decizia nr. 673 a fost pronunțată la 7.03.2012, iar acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost promovată de reclamant la 4.02.2013. Mai mult, se impune a fi subliniat și faptul că nici la instanța de fond și nici la cea de apel reclamantul nu a folosit acest argument în susținerea pretenției deduse judecății.
În ce privește susținerea recurentului că nu se află în niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 507 Cod civil, în care autoritatea părintească se exercită de un singur părinte, curtea reține că aceasta a fost analizată de instanța de apel prin decizia atacată, Tribunalul apreciind, în baza probelor administrate în cauză, că sunt incidente disp. art. 398 al. 1 din Codul civil în raport de situația de fapt reținută.
Or, modul de aplicare a acestor din urmă dispoziții legale nu a fost criticat de recurent în conformitate cu disp. art. 3021 al. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă, iar modul de apreciere a probelor, respectiv de stabilire a situației de fapt nu poate fi circumscris niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de disp. art. 304 pct. 1 - 9 din Codul de procedură civilă, vizând netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii atacate.
Față de cele ce preced, Curtea, constatând că nu sunt date motivele de nelegalitate a deciziei atacate, în temeiul disp. art. 304 pct. 9 rap. la art. 312 al. 1 din codul de procedură civilă urmează a respinge recursul ca nefondat..
În temeiul dispozițiilor art. 274 al. (1) din Codul de procedură civilă, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimata - pârâtă în această fază procesuală, reprezentând onorariu avocat (chitanța fila 25 dosar).
| ← Schimbarea temeiului de drept al acţiunii direct in apel.... | Conflict negativ de competență. Competența funcțională.... → |
|---|
