: Principiul libertăţii contractuale. Lipsa acordului pârâtei la încheierea actelor juridice pretinse de reclamant. Inadmisibilitate.

Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 287 din data de 17.10.2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani - Secția Comercială și de contencios Administrativ și Fiscal sub nr. 6977/40/2010, reclamantul Municipiul Botoșani a chemat în judecată pârâta S.N. R.B.- S.D.R. Iași solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia să încheie contract de concesiune pentru terenul în suprafață de 19.992 mp situat în Botoșani, Șoseaua Națională nr. 10; să achite suma de 393.377 lei, reprezentând contravaloarea redevenței pentru respectiva suprafață de teren, aferentă perioadei 1.01.2005 - 30.09.2010; să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 12.226 mp. situată în Botoșani, B.M.E. și să plătească suma de 241.891 lei, reprezentând contravaloarea redevenței pentru acest din urmă teren, aferentă aceleiași perioade.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că este proprietarul terenului de 32.218 mp compus din cele două segmente, care a făcut parte din patrimoniul fostului CAP Botoșani, aspect stabilit prin Sentința nr. 441/2007 a Tribunalului Botoșani pronunțată în dosarul nr. 140/40/2007; că, prin Decretul prezidențial nr. 76/1978, s-a schimbat categoria de folosință a terenului, din arabil în fâneață, în scopul construirii Stației de Radiodifuziune Botoșani, însă prin Ordinul Ministrului Agriculturii și Industriei Alimentare nr. 532/1976, s-a transmis definitiv către pârâta S.N. R.B.- S.D.R. Iași doar suprafața de 2430 mp, pe care este amplasată construcția stației radio, restul de 32.218 mp, făcând parte din patrimoniul fostului CAP; că, în virtutea calității sale de proprietar asupra terenului, a invitat reprezentanții legali ai pârâtei la conciliere directă, demers ce nu a produs efectul scontat; că, în privința terenului în suprafață de 19.992 mp, solicitarea de încheiere a contractului de concesiune se întemeiază pe disp. art. 119 și 123 din Legea nr. 215/2001, iar potrivit prevederilor art. 8 alin. 2 și 3 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile ce apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ; că, pentru terenul în suprafață de 12.226 mp, situat în B.M.E. FN, a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate, iar pârâta îl ocupă în mod abuziv, aducând în acest fel atingere atributelor posesiei și folosinței.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a instanței de contencios, cu referire la capetele de cerere având ca obiect "obligația de a face"; și "revendicare";, cu argumentul că acestea sunt de competența instanței de drept comun, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția de nelegalitate a HCL Botoșani nr. 71/2010 și excepția prescripției achizitive, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a precizat că primele două și ultimul capăt de cerere vizează colectarea unor taxe la bugetul local în valoare de până 500.000 lei, iar cel de-al treilea capăt de cerere, respectiv revendicarea, are drept obiect un teren în valoare de 1.578.132,08 lei.

Prin Sentința nr. 1159/25.05.2011, Tribunalul Botoșani - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat pricina, spre soluționare, în favoarea Judecătoriei Botoșani reținând, în esență, că obiect al primului capăt de cerere îl constituie un teren aflat în proprietate privată, iar cererea în revendicare a suprafeței de 12.226 mp, potrivit art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 13 alin. 1 CPC este de competența Judecătoriei Botoșani, în absența indicării unei valori de peste 500.000 lei; că, cererile de obligare a pârâtei la plata unor sume cu titlu de redevență pentru cele două terenuri în litigiu, sunt accesorii cererii principale, dispozițiile art. 248 și 256 din Legea nr. 571/2003 nefiind aplicabile în speță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani sub nr. 11053/193/2011 din data de 26.07.2011.

Reclamantul a formulat precizări, invocând excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Botoșani, în temeiul art. 10 din Legea nr. 554/2004, apreciind că și prin raportare la valoarea terenului revendicat - 1.578.132,08 lei, cererea este de competența tribunalului.

Pârâta a depus la dosar precizări la întâmpinare, invocând de asemenea, excepția necompetenței materiale a judecătoriei, cu argumentul că terenul revendicat are o valoare de peste 500.000 lei, iar pretențiile cu titlu de redevență însumează 635.268 lei, valoare situată peste același prag.

La solicitarea instanței, reclamantul a mai precizat că valoarea contractului de concesiune pentru terenul de 19.992 mp este de 69.972 lei/an; că, acest act se va perfecta pe durata existenței construcției și că, durata normală de "viață"; a unei construcții cu caracter definitiv este de 49 ani.

Prin sentința civilă nr. 1356 din 24 februarie 2012, Judecătoria Botoșani a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Botoșani - Secția I civilă reținând, în esență, că pe de o parte, primul și al treilea capăt de cerere sunt evaluate la sume de peste 500.000 lei fiecare, iar pe de altă parte, al doilea și al patrulea capăt de cerere au caracter accesoriu, atrăgând incidența dispozițiilor art. 17 CPC; că, acordarea sumelor solicitate cu titlu de redevență este condiționată de recunoașterea prealabilă a îndreptățirii reclamantului la încheierea unui contract de concesiune și respectiv, la recuperarea posesiei celui de-al doilea teren și numai astfel ar fi posibil a se calcula și pentru trecut, contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor în litigiu.; că, potrivit art. 2 alin. 1 lit. b) CPC, tribunalul judecă în primă instanță cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei; că, așa cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 1159/25.05.2011 a Tribunalului - Secția de Contencios, terenul în litigiu face parte din domeniul privat al municipiului Botoșani, împrejurare de natură a atrage competența instanțelor civile, nu de contencios.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoșani - Secția I civilă la data de 18.05.2012, sub nr. 3566/40/2012, părțile depunând precizări și răspuns la precizări, iar ulterior, s-au solicitat și admis probele cu înscrisuri și două expertize în specialitatea topografie și radiocomunicații, probe solicitate de societatea pârâtă, în dovedirea cererii reconvenționale, având ca obiect acțiune în uzucapiune.

Prin sentința nr. 235 din 20 februarie 2014, Tribunalul Botoșani - Secția I civilă a respins excepția lipsei de competență a Secției I Civilă, invocată de reclamantul M.B.; a respins, ca nefondate, acțiunea principală, așa cum a fost modificată, cererea reconvențională și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta - reclamantă S.N R.B -D.R. Iași și a dispus restituirea taxei de timbru achitată de reclamantul M.B. în cuantum de 19.892 lei, conform ordinului de plată nr. 4360 din 07.09.2012, ca nedatorată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că cererea având ca obiect încheierea unui contract de concesiune cu privire la un teren proprietate privată a statului sau unității administrativ teritoriale nu se încadrează în sfera de reglementare a art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004, competentă fiind instanța de drept comun, în cazul de față, după valoarea obiectului care depășește suma de 500.000 lei, Tribunalul Botoșani; că, bunul este proprietate privată, rezultă cu certitudine din Hotărârea Consiliului Local Botoșani nr. 71/31.03.2010, prin care a fost aprobată includerea în inventarul cu bunurile proprietate privată a terenului pentru care se solicită obligarea pârâtei la încheierea contractului de concesiune; că, excepțiile nelegalității Hotărârii Consiliului Local Botoșani nr. 71/31.03.2010 și respectiv, a lipsei calității procesuale active a reclamantului Municipiului Botoșani au fost irevocabil tranșate, prin Decizia nr. 1513/08.05.2013 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul nr. 7862/99/2011, așa încât nu se mai impune reluarea acelorași aspecte discutate, deoarece s-ar încălca autoritatea de lucru judecat; că, prin art. VI al Decretului prezidențial nr. 76/03.04.1978 a fost aprobată schimbarea categoriei de folosință a suprafeței de 37.629 m.p. teren, din arabil în fâneață, în scopul construirii Stației de Radiodifuziune Botoșani, iar prin Ordinul Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare nr. 532/22.11.1976 i-a fost transmis societății pârâte, cu caracter definitiv, numai terenul în suprafață de 2430 m.p. , pe care este amplasată construcția stației radio, restul suprafeței de 32.208 m.p. făcând parte din patrimoniul fostului C.A.P. Botoșani; că, începând cu anul 1978, întreaga suprafață de teren, respectiv 34.638 m.p. a fost deținută de R.D.F. Botoșani, fiind înregistrată în patrimoniul acesteia și, conform concluziilor celor două expertize administrate în cauză, este ocupată în totalitate de componentele stației, respectiv: clădiri autorizate, echipamente și instalații subterane, fiind necesară pentru funcționarea firească a stației întreaga suprafață de teren alocată de autorități în perioada 1976-1978, indiferent sub ce formă; că, este adevărat că în fișa fostului C.A.P. este evidențiată parcela 412, sola 44, cu suprafața de 4,5 ha., în care este cuprinsă și suprafața aferentă segmentului din B.M.E., pe care s-a construit stația de Radiodifuziune Botoșani, cu privire la suprafața de 2430 m.p. teren, eliberându-se certificatul de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. 834/1991, întrucât este suprafața de teren acoperită cu obiectivul aflat deasupra terenului, dar cu privire la suprafața de 37820 m.p., pentru care societatea pârâtă nu poate face dovada existenței unui drept de administrare reglementat de lege, este de observat că pe aceasta se află dispusă instalația subterană, de asemenea exploatată de pârâtă; că, societatea-pârâtă a dovedit folosința întregii suprafețe de teren, pe care are încorporată stația de radiodifuziune, situație ce rezultă din documentația ce a stat la baza emiterii decretului prezidențial din 03.04.1978, în scopul construirii stației de radiodifuziune, atât cu privire la suprafața de 2430 m.p., cu caracter definitiv, cât și cu privire la suprafața de 38064 m.p., cu caracter temporar; că, deși instanțele anterioare nu i-au recunoscut pârâtei un drept de administrare, implicit s-a reținut în favoarea acesteia un drept de folosință pe perioada existenței obiectivului, situație în care chiar dacă municipiul Botoșani reclamă un drept de proprietate, pârâta nu poate fi obligată la încheierea unui contract de concesiune, întrucât, este deja titulara unui drept de folosință recunoscut, acest fapt, rezultând din declarațiile de impunere aflate la dosar, în care se menționează că aceasta deține teren în folosință pentru care i-a fost stabilită și pentru care achită taxa de folosire teren, conform prevederilor art. 256 al. 3 din Legea 571/2003 privind codul fiscal, în care se arată că pentru terenurile proprietate publică sau privată ale statului ori ale unităților administrativ teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren; că, societatea-pârâtă este parte a unei convenții de dare în folosință a terenului pe perioada existenței investiției, iar cererea reclamantului, de obligare la încheierea unui contract de concesiune se grefează peste existența unui drept de folosință pe care pârâta îl are și care este recunoscut de dispozițiile legale și de altfel, unităților administrative teritoriale le-a fost recunoscută posibilitatea de a ceda în acest mod unul din atributele dreptului de proprietate, care este folosința, contractele de concesiune nefiind prevăzute în mod exclusiv; că, pârâta nu poate fi obligată la încheierea unui contract de concesiune cu reclamantul, întrucât a primit terenul în folosință pe întreaga durată a investiției, folosința poate fi și gratuită, iar acest drept recunoscut într-un anumit context social, chiar și peste schimbările survenite, nu poate permite reclamantului să nu respecte convențiile valabil încheiate sub imperiul legilor anterioare; că, terenul folosit de pârâtă are o situație specială, este acoperit cu echipament și instalații ce se impune a fi protejate, modalitatea de transmitere fiind deja stabilită și nu se impune în mod obligatoriu doar concesiunea, în acest sens fiind și dispozițiile art. 124 din Legea nr. 215/2001.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de societatea pârâtă, având ca obiect recunoașterea unui drept de proprietate, prin intervenirea uzucapiunii de 30 de ani, asupra terenului aferent stației de radiodifuziune Botoșani, tribunalul a constatat că pentru soluționarea favorabilă a unor astfel de acțiuni este imperios necesar ca posesia să îndeplinească anumite condiții, respectiv, ca cel ce invocă dobândirea acestui drept real să nu fie doar un detentor precar, cum este cazul de față, întrucât precaritatea, înseamnă mai mult decât un viciu al posesiei, semnifică chiar absența acesteia, or, pârâta-reclamantă nu s-a comportat ca un proprietar asupra terenului, ci dimpotrivă, în 2007 a solicitat recunoașterea unui drept de administrare ce i-a fost respins în mod irevocabil și care denotă lipsa elementului psihologic de a stăpâni bunul ca și proprietar, ea însăși pretinzând dreptul de a folosi terenul, doar fără a plăti redevență într-o convenție de concesiune; că, s-a apărat prin invocarea uzucapiunii doar în raport de cererea principală a reclamantului, fiind evident că nu a posedat niciodată sub nume de proprietar și prin urmare, nu poate să schimbe calitatea acestei posesiuni, care i-a fost cedată în mod benevol și fără ca statul să renunțe la dreptul de proprietate.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamantul M.B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând excepția lipsei competenței materiale a Secției civile a Tribunalului Botoșani, invocată la instanța de fond și motivarea acesteia din precizări.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a arătat, în esență, că în mod greșit a apreciat tribunalul că pârâtei-intimate i s-ar fi acordat un drept de folosință exclusivă pe perioada existenței obiectivului, deoarece din înscrisurile depuse la dosar rezultă că autoritățile au manifestat voința de a permite temporar folosirea terenului pe perioada montării instalației subterane, cu obligarea acesteia la redarea terenului spre folosință proprietarului CAP Botoșani, pentru a nu-l împiedica în exercitarea tuturor prerogativelor dreptului de proprietate; că, față de disp. art. 18 alin. 2 și art. 31 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, societății-pârâte nu-i poate fi recunoscut un drept de folosință asupra terenului în litigiu decât în baza unui drept de administrare legal constituit; că, în mod eronat tribunalul a considerat că pârâta este parte a unei convenții de dare în folosință a terenului pe perioada existenței investiției, întrucât, așa cum și instanța supremă a reținut, aceasta nu a făcut dovada existenței niciunui document care să ateste dreptul său de administrare; că, în mod neîntemeiat, prima instanță a reținut că pârâta nu poate fi obligată la încheierea unui contract de concesiune, întrucât este deja titulara unui drept de folosință pentru care achită taxă de folosire teren, din motivarea hotărârii reieșind că judecătorul fondului a stabilit în mod greșit faptul că taxa de folosire teren exclude posibilitatea obligării intimatei-pârâte la plata unei redevențe în baza unui contract de concesiune, această opinie fiind contrară disp. art. 256 alin.3 din Legea nr. 571/2003.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și a criticilor invocate, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește primul motiv de apel, referitor la necompetența Secției civile a Tribunalului Botoșani în soluționarea fondului litigiului care, în opinia reclamantului-apelant ar fi revenit Secției de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe, Curtea apreciază că necompetența funcțională a secțiilor instanței este una de ordine privată în accepțiunea art. 159 VCod de proc. civ., care, în conformitate cu prev. art. 1591 alin. 3 din același act normativ, putea fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare. per a contrario, invocarea acesteia de către reclamant apare ca inadmisibilă, împrejurare în care, instanța de apel va menține soluția de respingere a excepției necompetenței Secției civile a Tribunalului Botoșani în soluționarea litigiului, cu substituirea motivării în sensul celor ce preced.

Cu referire la fondul cauzei, Curtea apreciază că soluționarea raportului juridic litigios trebuie subordonată modului de interpretare și aplicare a principiului libertății contractuale.

Doctrina și jurisprudența în materie sunt cvasiunanime în statuarea ideii că, factorul esențial al unui contract este acordul de voință al părților - voința lor juridică - fundamentul forței obligatorii a contractului.

Altfel spus, teoria autonomiei de voință reprezintă sursa ideologică a trei principii elementare ale contractului: principiul libertății contractuale (libertatea de a se obliga contractual și de a stabili conținutul contractului), principiul consensualismului (care reprezintă urmarea imediată a libertății contractuale și care se traduce în realitate, prin libertatea de formă) și principiul forței obligatorii a contractului (care, la rândul său, este urmarea primelor două principii).

Este cunoscut faptul că, pentru validitatea unui contract, este necesară o voință juridică valabilă sub toate aspectele sale, respectiv o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată, fermă, neechivocă, precisă, completă și cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic.

Astfel, în absența acordului pârâtei la încheierea contractelor pretinse de reclamant, recurgerea acestuia din urmă la concursul forței coercitive a statului, care să acopere lipsa manifestării de voință a celei dintâi în sensul dorit, prin obligarea acesteia la încheierea contractelor, este de natură să încalce principiul libertății contractuale, ceea ce nu poate fi primit.

Față de cele ce preced, Curtea va menține soluția de respingere a pretențiilor reclamantului (principale și accesorii), cu substituirea motivării primei instanțe circumscrisă recunoașterii în patrimoniul pârâtei a unui drept de folosință asupra terenului în litigiu, aspect neesențial din perspectiva obiectului litigiului.

Invocarea de către reclamant a calității sale de proprietar asupra respectivei suprafețe de teren este de asemenea lipsită de relevanță, în prezentul cadru procesual, precizat în afara oricăror ambivalențe în fața instanței de fond (obligare încheiere contracte de concesiune, precum și la plata redevențelor aferente).

În consecință, constatând legalitatea sentinței atacate pentru motivele menționate care exclud, totodată, cercetarea celorlalte critici invocate, Curtea, văzând că nici din oficiu nu sunt date motive de nulitate, în temeiul art. 296 VCod de proc.civ., va respinge apelul ca nefondat, menținând hotărârea tribunalului cu substituirea motivării în sensul celor arătate în considerentele prezentei decizii.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre : Principiul libertăţii contractuale. Lipsa acordului pârâtei la încheierea actelor juridice pretinse de reclamant. Inadmisibilitate.