Cereri noi în recurs. Inadmisibilitate
| Comentarii |
|
În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celorlalte regulilor expres instituite pentru judecata recursului şi efectele casării. Prin acţiunea introductivă de instanţă, nu s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale reţinute, aferente concediului de odihnă, ci a diferenţelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 118/2010 şi nici pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010, ci pentru perioada iulie 2010-decembrie 2010, aşadar este vorba de pretenţii diferite şi pentru perioade diferite.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 3238 din 28 septembrie 2011
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta M.O.M. i-a chemat în judecată pe pârâții Colegiul Național „Andrei Mureșanu” din Bistrița, Primarul Municipiului Bistrița și Consiliul Local al Municipiului Bistrița, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului de rândul 1 la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 118/2010 și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010 decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective; obligarea pârâților de rândul 2 și 3 să îi aloce pârâtului de rândul 1 fondurile necesare plății sumelor solicitate; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 611 din 4 aprilie 2011 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul local al municipiului Bistrița și Primarul municipiului Bistrița; s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă intentată de reclamanta M.O.M. împotriva pârâților Colegiul Național „Andrei Mureșanu” din Bistrița, Consiliul local al municipiului Bistrița și Primarul municipiului Bistrița; s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâții Consiliul local al municipiului Bistrița, împotriva Ministerului Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că raportat la prevederile art. 167 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, art. 36 și art. 62 din Legea nr. 215/2001, cei doi pârâți justifică legitimitatea procesuală pasivă, deoarece Primarul municipiului Bistrița are calitate de ordonator de credite al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază funcționează angajatorul, iar Consiliul local al municipiului Bistrița are atribuția aprobării bugetului local, la propunerea primarului.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamanta a derulat cu pârâtul Colegiul Național „Andrei Mureșanu” din Bistrița raporturi de muncă în perioada iulie-decembrie 2010, potrivit înscrisurilor din carnetul de muncă și adeverința eliberată de angajator, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare se circumscrie legii de salarizare a personalului bugetar nr. 330/2009.
Angajatorul le-a adus la cunoștință angajaților măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% începând cu data de 31 decembrie 2010, în baza Legii nr. 118/2010.
Salariul personalului bugetar fiind stabilit prin lege, înseamnă că poate fi modificat tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului sau al salariatului, deoarece nu este condiționată de manifestarea de voință a angajatorului sau a angajatului.
Față de specificul reglementării salarizării personalului bugetar, nu era necesară încheierea unui act adițional de modificare a cuantumului salariului, în lipsa căruia să poată fi invocată încălcarea prevederilor art. 16, 17, 40 și 41 din Codul muncii.
Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010, au fost declarate ca fiind constituționale prin deciziile nr. 872/2010 și nr. 874/2010 ale Curții Constituționale.
Măsura diminuării drepturilor salariale cu 25% s-a impus pentru apărarea securității naționale și ea vizează exercițiul dreptului iar nu substanța lui, fiind determinată de o situație de criză financiară mondială, care în lipsa unor măsuri adecvate ar putea afecta stabilitatea economică a țării și implicit securitatea națională.
Fiind o măsură temporară, pentru perioada 3 iulie 2010-31 decembrie 2010, ea este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, astfel că nu se poate vorbi de o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de Protocolul nr. 12 la Convenție.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică a celor din mediul privat, deoarece în primul caz angajatorul este întotdeauna statul prin entitățile sale de la nivel central sau local, iar salariile sunt stabilite în baza legii; aceasta înseamnă că atunci când se diminuează cuantumul salariilor prin lege, cuantumul lor nu mai trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți, pentru a li se aplica noile prevederi legale.
Art. 40 alin. (2) din Codul muncii, prevede că angajatorul trebuie să le acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari sau mai mici prin contractul individual de muncă, întrucât s-ar afla înafara cadrului legal ce reglementează salarizarea personalului bugetar.
Din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu se poate reține că reclamanta are un „bun”, sau cel puțin o „speranță legitimă” în ceea ce privește salariul angajatului, deoarece CEDO face distincție între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Existența „bunului” sau a „speranței legitime” s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010 ar fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul în speță.
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești, dar Convenția nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume Cauza Kechco împotriva Ucrainei.
S-a stabilit că art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială, fiind la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre regimuri, unica cerință impusă fiind aceea de a se respecta art. 14 din Convenție privind nediscriminarea.
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de CEDO din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul de respectare a bunurilor.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea ei, în principal în sensul admiterii integrale a acțiunii, iar în subsidiar în sensul admiterii în parte a acțiunii și în consecință obligarea pârâtului de rândul 1 la plata diferențelor salariale de 25% reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010.
în motivarea recursului, s-a susținut că decizia atacată este nelegală, fiind prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
în mod greșit prima instanță a reținut că reclamanta nu deține un “bun” sau cel puțin o “speranță legitimă” în sensul Convenției, dar chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea primei instanțe, sentința tot este nelegală, deoarece face o aplicare greșită a dispozițiilor legale, dând eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor Legii nr. 118/2010 asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară datei de 3 iulie 2010.
Legea privind statutul personalului didactic prevede în art. 103 că toate cadrele didactice au dreptul pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, la 62 zile lucrătoare; dreptul la concediul de odihnă născându-se zi de zi, deși se execută sub aspectul timpului fizic în cursul vacanțelor școlare.
Chiar dacă a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară: iulie-august 2010, reținerea de 25% din toată indemnizația de concediu este nelegală, pentru 10 luni și anume septembrie 2009-3 iulie 2010, ființând dreptul la indemnizația de concediu de odihnă.
Numai aplicând retroactiv dispozițiile Legii nr. 118/2010, prima instanță a putut să o priveze pe reclamantă de dreptul la indemnizația de concediu de odihnă aferentă celor 10 luni.
Pârâții Primarul municipiului Bistrița și Consiliul local al municipiului Bistrița prin întâmpinare depusă la dosar, au solicitat respingerea recursului și admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Bistrița-Năsăud, prin întâmpinare depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea reține următoarele:
Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta M.O.M. i-a chemat în judecată pe pârâții Colegiul Național “Andrei Mureșanu” din Bistrița, Primarul municipiului Bistrița și Consiliul local al municipiului Bistrița, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului de rândul 1 la plata diferențelor cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 118/2010 și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010-decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective; obligarea pârâților de rândul 2 și 3 să îi aloce pârâtului de rândul 1 fondurile necesare plății sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.
După cum se poate lesne observa din acest petit, prin acțiunea introductivă de instanță nu s-a solicitat “obligarea pârâtului de ord. 1 la plata diferențelor salariale reținute, aferente concediului de odihnă convenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010”, așa cum se solicită în petitul subsidiar al cererii de recurs.
Prin acțiunea introductivă de instanță, nu s-a solicitat obligarea pârâților la plata diferențelor salariale reținute, aferente concediului de odihnă, ci a diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 118/2010 și nici pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010, ci pentru perioada iulie 2010-decembrie 2010, așadar este vorba de pretenții diferite și pentru perioade diferite.
Potrivit art. 294 alin. (1) fraza I-a C.proc.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. La rândul său, art. 316 C.proc.civ. prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.
Prin urmare, solicitarea privind obligarea pârâtului de rând 1 la plata diferențelor salariale de 25% reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010, reprezintă o cerere nouă în recurs, care este inadmisibilă, întrucât nu a fost formulată procedural.
în ceea ce privește capătul de cerere din acțiunea introductivă de instanță, având ca obiect “obligarea pârâtului de rândul 1 la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 118/2010 și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010-decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective”, soluția primei instanțe este legală și temeinică.
Sub acest aspect, recursul este motivat extrem de sumar, făcându-se trimitere la “motivele arătate în cuprinsul acțiunii introductive, pe care înțelegem să le invocăm din nou, preluându-le din cuprinsul acesteia”.
Obiectul recursului în speță, este sentința primei instanțe, astfel că prin motivele de recurs trebuiau să se formuleze critici împotriva sentinței, iar nu să se facă trimitere la motivele arătate în cuprinsul acțiunii introductive de instanță, care au fost redactate anterior pronunțării hotărârii recurate și reprezintă argumente în favoarea admiterii acțiunii, nu critici aduse sentinței recurate, care nici nu era pronunțată la data intentării acțiunii introductive de instanță.
Diminuările salariale ale personalului bugetar, operate în baza Legii nr. 118/2010, sunt în acord cu Constituția României, întrucât prin deciziile nr. 872/2010 și nr. 874/2010 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-17 din Legea nr. 118/2010, s-a constatat că sunt constituționale.
Salariile cadrelor didactice sunt suportate de stat, fiind stabilite prin lege de către acesta, iar nu prin negocieri individuale între angajator și angajat, astfel că diminuarea lor poate fi dispusă tot prin lege.
Prin diminuarea salariului pentru o perioadă limitată, nu s-a încălcat nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
în accepțiunea jurisprudenței CEDO, noțiunea de “bun” are un înțeles autonom, care nu este limitat la deținerea de bunuri fizice și este independent de clasificările din legislația internă; o creanță nu poate fi considerată ca având o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, ca atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor Cauza Kopecky contra Slovaciei. Nu există un drept protejat de Convenție la menținerea în plată a unui salariu într-un anumit cuantum Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei. Este la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmează a fi plătite angajaților săi de la bugetul de stat, putând introduce, suspenda sau înceta plata anumitor drepturi, prin edictarea unor modificări legislative adecvate Cauza Kechko contra Ucrainei.
Dar reclamanta nu a avut nici măcar o “speranță legitimă”, respectiv o valoare patrimonială, din perspectiva aceluiași art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție, jurisprudența CEDO statuând că un criteriu decisiv al speranței legitime este reprezentat de existența unei baze suficiente în dreptul intern Cauza Kopecky contra Slovaciei; ceea ce legitimează speranța legitimă este fie o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă, prin care să fie recunoscut dreptul celui interesat, fie împrejurarea că acesta se fondează de o manieră rezonabilă justificată pe un act juridic având o bază juridică solidă și o incidență asupra drepturilor de proprietate Cauza Strech contra Marii Britanii.
O măsură luată de stat pentru a putea fi calificată ca o ingerință în dreptul de proprietate conform jurisprudenței CEDO, trebuie să fie prevăzută de lege, să fie justificată de o cauză de utilitate publică sau de un scop legitim de interes general și să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului Cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei; să existe un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat și mijloacele folosite Cauza Pressos Compania Naviera SA și alții contra Belgiei.
Având în vedere că diminuarea temporară a salariului reclamantei cu 25 % penrtu perioada 3 iulie 2010-31 decembrie 2010 a fost legală atât din perspectiva dreptului intern, cât și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în baza art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 312 alin. (1) C.proc.civ., se va respinge recursul împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat.
(Judecător Traian Dârjan)
| ← Obligarea pârâtului de a permite exploatarea de prundiş şi nisip | Acţiune având ca obiect restituire metale preţioase în... → |
|---|
